Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, cea de-a doua parte a prozei „Ia-mă nene” de Roald Dahl (traducere de Dulceanu Florica), publicată în „Almanahul pădurii” din 1985, almanah editat de revista literară Viața Românească. Povestirea „The Hitch-Hiker” a apărut în 1977, în revista „Atlantic Monthly”, și a fost inclusă în volumul „The Wonderful Story of Henry Sugar and Six More” (1977). Volumul a apărut și în română în 1994, cu titlul „Minunata povestire a lui Henry Sugar” (traducere de Leontina Rădoi), într-o ediție kitsch, atât de caracteristică anilor 90, perioadă în care au apărut mii de edituri și în care se citea enorm și orice. Cât despre Roald Dahl, în România scriitorul britanic este cunoscut mai ales ca autor de cărți pentru copii, însă, așa cum veți descoperi și în povestirea de mai jos, acesta este mult mai mult decât un autor de cărți pentru copii (de altfel, foarte bine scrise și ele, de unde și succesul acestora; evit, aici, să fac vreo referire la scandalul recent legat de cenzurarea unor expresii și cuvinte din aceste cărți). Nu rămâne decât să vă urez: Lectură plăcută! (Bozz)
Roald Dahl
Ia-mă nene (II)
Scoase din buzunar o cutie de tablă cu tutun și un pachet de foițe de țigară și începu să-și învîrtă una. Îl urmăream cu coada ochiului. Viteza cu care făcea această operație era incredibilă. Țigara a fost gata în cinci secunde. Și-a plimbat limba pe muchia hîrtiei, a lipit-o și apoi a pus-o între buze. Ca prin farmec o brichetă apăru în mîna sa. O aprinse, aprinse apoi țigara. Bricheta dispăru. Ce mai, a fost un spectacol care merita atenție.
„N-am mai văzut pe nimeni să învîrtă așa iute o țigară”, zisei.
„Aaaa”, zise trăgînd adînc din țigară. „Așa deci, ai observat?’’
„Te cred că am observat. A fost aproape incredibil”.
S-a proptit bine în scaun și a rîs. I-a făcut mare plăcere că am observat ce repede știe să facă o țigară. „Vrei să știi cum de am reușit?”
„Sigur”.
„Am niște degete nemaipomenite. Degetele astea ale mele”, spuse, ridicîndu-și ambele mîini, „Sînt mai rapide și mai inteligente decît degetele celor mai buni pianiști din lume”.
„Ești pianist?”
„Nu fi caraghios”, spuse, „am eu față de pianist?”
I-am privit degetele. Aveau o formă așa de frumoasă. Subțiri, lungi și elegante parcă erau ale altcuiva. Semănau mai mult cu degetele unui neurochirurg sau ale unui ceasornicar.
„Munca mea”, a continuat el, „este de o sută de ori mai grea decît zdrăngănitul la pian. Chiar și un cretin poate învăța să cînte la pian, În ziua de azi, în toate casele, o puzderie de copii mici învață să cînte la pian”.
„Mai mult sau mai puțin”, am spus.
„Desigur, așa e. Dar dacă există un om din 10 milioane care să învețe să facă ce fac eu! Nici unul la 10 milioane. Ce zici de asta?”.
„Al dracului să fiu dacă n-ai dreptate că e extraordinar”.
„Cred că știu cu ce te ocupi”, am zis triumfător, „faci scamatorii. Ești prestidigitator”.
„Eu?”, se revoltă. „Eu scamator? Mă vezi pe mine înconjurat de copii dolofani scoțînd iepuri din joben la petrecerile lor?”.
„Atunci ești jucător de cărți. Atragi oamenii la jocul de cărți și-ți pui în mișcare mîinile dumitale minunate.”
„Eu trișor ordinar?”, a zbierat. „Dar asta este cea mai murdară treabă”.
„Bine. Mă dau bătut”.
Conduceam mașina încet acum, nu mult peste 40 de mile pe oră, ca să fiu sigur că nu mă mai oprește nimeni încă o dată. Am ajuns pe bulevardul principal Londra-Oxford și coboram colina spre Denham. Am văzut că pasagerul meu ținea în mînă o curea de piele neagră. „O cunoști?” m-a întrebat. Cureaua avea o cataramă cu un model neobișnuit.
„Alo”, am zis. „E a mea, nu? Este a mea. Cum a ajuns la tine?”
Rînjea și balansa cureaua ușor într-o parte și în alta. „Unde crezi că am dat de ea?”, întrebă, „la brîul pantalonilor tăi, bineînțeles”.
Am oprit să-mi pipăi cureaua. Nu mai era. „Vrei să zici că mi-ai luat-o în timp ce conduceam mașina?” am întrebat uluit. A dat din cap afirmativ, urmărindu-mă tot timpul cu ochii aceia de șoricel, mici și negri.
„Imposibil. N-ai fi putut să desfaci catarama și să tragi cureaua prinsă de jur împrejur. Te-aș fi văzut. Și chiar dacă n-aș fi văzut aș fi simțit”.
„Ah, dar n-ai simțit, nu? Spuse triumfător. Lăsă cureaua în poală, și apoi deodată un șiret maron de pantof atîrna de degetul lui. „Despre ăsta ce zici? ” exclamă fluturînd șiretul.
„Ce-i cu șiretul?” am întrebat.
„Cui îi lipsește un șiret?’’ întrebă rînjind.
Mi-am privit pantofii. Lipsea șiretul de la un pantof. Păcatele mele! Am zis „pe asta cum ai mai făcut-o? Nu te-am văzut aplecîndu-te”.
„Niciodată nu vezi nimic”, spuse cu mîndrie. „Nu mă vezi mișcîndu-mă nici un centimetru. Și știi de ce?’’
„Da”, am răspuns, „din cauza degetelor”.
„Corect”, a strigat, „te prinzi repede. N-am dreptate?”. S-a proptit bine în scaun și a sorbit din țigara lui făcută manual zvîrlind trîmbe fine de fum. Știa că m-a făcut praf cu cele două trucuri, și asta-l făcea fericit. „Nu vreau să întîrzii”, spuse. „Cît e ceasul?”
„Ceasul e chiar în fața ta”, i-am zis.
„Nu am încredere în ceasurile de la bordurile mașinilor”, zise. „Ce spune ceasul dumitale de mină?”.
Am ridicat mîneca să-mi consult ceasul. Nu era acolo. Mi-am privit tovarășul de drum. El mi-a întors privirea rînjind.
„L-ai luat și pe ăsta”, am zis.
A deschis mîna și ceasul meu se odihnea în palma lui. „Drăguță piesă”, zise, „de calitate. Aur de optsprezece carate. Ușor de vîndut. N-ai treabă cu lucrurile de bună calitate”.
„Dă-mi-l te rog, dacă nu te superi”, am zis cam bosumflat.
Puse ceasul cu grijă, în dreptul lui, pe suportul de piele al bordului. „Nu ciupesc nimic la tine, șefule”, spuse, „ești colaboratorul meu. M-ai săltat în mașina ta”.
„Îmi pare bine”, am răspuns.
„Tot ce fac acum este ca să răspund la întrebările pe care mi le-ai pus”, continuă el. „M-ai întrebat cum îmi cîștig existența și ți-am arătat”. „Ce mi-ai mai subtilizat?”
Zîmbi din nou și începu să scoată din buzunarul jachetei, unul după altul, obiecte de-ale mele: carnetul de conducere, brelocul cu patru chei pe el, bancnote, cîteva monezi, o scrisoare de la editorul meu, jurnalul meu, un ciot de creion, o brichetă și, la sfîrșit un inel frumos și vechi cu safir și perluțe în jurul lui, al soției mele. Îl luasem să-l duc la bijutier pentru că-i lipsea o perlă.
„Iată altă marfă valabilă”, spuse învîrtind inelul pe deget. „Secolul XVIII, dacă nu mă-nșel, de pe vremea regelui George al III-Iea”. „Așa-i”, am spus impresionat.
Puse inelul la un loc cu celelalte obiecte. „Deci ești hoț de buzunare”, am conchis.
„Nu-mi place termenul”, a răspuns, „este un cuvînt grosolan și vulgar. Hoții de buzunare sînt oameni grosolani și vulgari și fac lucruri ușoare, de amator. Ei le ciupesc de bani pe femeile bătrîne cu vederea slabă”.
„Dar tu cum îți spui, atunci?”
„Eu? Eu sînt un fingersmith. Sînt un profesionist”. Rostea cuvintele cu solemnitate ș mîndrie ca și cum își spunea că este președintele lui Royal College of Surgeons sau arhiepiscopu de Canterbury,
„N-am mai auzit termenul acesta pînă acum” am spus. „Dumneata l-ai inventat?”
„Bineînțeles că nu l-am inventat”, a replicat, „este atributul ce se dă celor care se ridică pe cele mai înalte culmi ale profesiei lor, probabil că ai auzit de goldsmith și de silversmith. Ei sînt experți în aur și argint, eu un expert al degetelor mele, un virtuoz al degetelor”.
„Probabil că este o meserie interesantă”.
„E minunată”, a răspuns, „este plăcută”.
„De aceea te duci, probabil, la curse?”
„La curse prada e ușoară”, spuse. „Te foiești pe acolo după ce se termină cursele urmărindu-i pe norocoșii ce stau la coadă să-și ridice cîștigul și, cînd zărești pe unul încasînd un pachet mare de hîrtii, te iei după el și te autoservești. Dar să nu mă judeci greșit, șefule. Nu iau nici un chior de la cei care pierd. Iar de la săraci niciodată. Mă iau numai după aceia cărora le dă mîna: cîștigătorii și bogații”.
„E foarte înțelept”, am zis. „Ești prins des?”
„Prins?”, a strigat la mine dezgustat”, „Pe mine să mă prindă?”. Numai hoții de buzunare sînt prinși. Virtuozii niciodată. Ascultă, dacă vreau pot să-ți iau dinții falși din gură și nici nu te prinzi”.
„Nu am dinți falși”, i-am răspuns.
„Știu că nu ai. Altfel te scăpam de ei demult.”
L-am crezut. Degetele alea lungi ale lui păreau capabile de orice.
Am mers un timp fără să vorbim.
„Nu te sperie nici un pic faptul că polițistul acela merge să te verifice? ” am întrebat.
„Nimeni nu mă verifică pe mine”, a răspuns.
„Ba o să te verifice. Are numele tău și adresa, scrise cu grijă în carnetul lui negru”.
Îmi aruncă un alt zîmbet de șoricel șiret. „Ah”, zise. „Le avea. Dar pariez că nu le știe pe de rost. N-am cunoscut niciodată vreun copoi cu o memorie cît de cît… Unii dintre ei nu-și amintesc nici numele lor”.
„Și de ce-i trebuie memorie?” l-am întrebat, „de vreme ce are totul scris în caiet?”
„Da, șefule, așa-i. Dar nenorocirea este că și-a pierdut carnetul. A pierdut ambele carnete, pe cel cu numele meu și pe cel cu al dumitale”.
Între degetele lungi, delicate ale mîinii drepte, omul ținea triumfător cele două carnete pe care le-a luat din buzunarul polițistului. „Cel mai ușor lucru pe care l-am făcut vreodată”, îmi comunică mîndru.
Era să dau peste un camion cu lapte. Așa eram de emoționat.
„Copoiul ne-a pierdut urma”, zise.
„Ești un geniu”, am exclamat.
„Nu are nici numele, nici adresele, nici numărul mașinii, nimic.” „Ești strălucitor.”
„Cred c-ar fi mai bine să părăsești șoseaua cît mai iute. Apoi să facem un foc și să ardem carnetele astea”.
„Ești un creier”, am exclamat.
„Mulțumesc, șefule!” zise cu modestie, „este foarte plăcut să te laude cineva”.
Traducere de Dulceanu Florica
Găsiți prima parte a prozei „Ia-mă nene” de Roald Dahl în Literomania nr. 288
Sursă foto aici
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu