Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Maria Postu.
Deghizare
Maria Postu
Bărbatul aruncă o ultimă privire în ciobul de oglindă din adăpost și, spre uimirea sa, îl încercă un sentiment de mândrie ca atunci când, îmbrăcat cu ultimele haine aduse de la case celebre de modă din Paris, se pregătea să participe la mese festive, lansări, reuniuni, la care prezența sa era așteptată și surprinsă de toate camerele de filmat ale marilor televiziuni. Nu avea acum nevoie de filme, de fotografii, de albume, ca să retrăiască exact atmosfera acelor seri magice. Ele erau acolo ascunse în seifuri sigure ale memoriei, a căror parolă o cunoștea doar el. Își amintea că, înainte de marea ruptură, veniseră câțiva ziariști celebri, moderatori de la mari rețele de televiziuni, plăteau oricât pentru destăinuiri unice, promiteau o audiență maximă, garantau o reevaluare a cazului, sperau în câștigarea simpatiei publicului, în răsturnarea sentinței, doar dacă el ar avea generozitatea să scoată din sacul de magician o parte din numerele sale magice cu care adormea asistența, cu care vrăjea, ademenea în exotice ținuturi un public naiv, ceva cât de mic, câteva crâmpeie măcar din care ei să încropească un articol de primă pagină. Refuzase de parcă nu ea, presa, l-ar fi răsfățat, adulat, înălțat, făcându-i portrete de zeu atâția ani, convinși și ei, ca și publicul care asistase la numerele sale de magie financiară atâția ani că nu el, ci ei sunt cei care în final vor câștiga potul cel mare. Și dacă ar fi stat să se gândească, chiar câștigaseră. Dar el nu se mai gândea, nu mai așeza viața, cum o făcuse o viață întreagă, în binomul pierdere-câștig. În definitiv, ce pierduse?
Abia acum devenise cu adevărat liber, așa cum nu mai fusese de foarte mulți ani. Costumul acesta îl ascundea perfect de parcă ar fi fost lucrat de cei mai celebri și mai căutați designeri ai momentului. Ce-ar mai râs acum foștii lui parteneri dacă ar fi știut adevărul… Ce-ar mai fi râs el atunci dacă ar fi știut adevărul… Dar oare îl știa cineva? E adevărat, trecuse de multe ori pe lângă adevăr cum treci pe lângă un magazin pe care-l crezi recent deschis și nu ești curios să știi ce marfă vinde, ce oferă, ce promite, dar nu vinde, pentru că tu crezi că deții adevărul absolut și capacitatea de a-i manipula pe toți, de a le oferi cel mai savuros adevăr, cel mai exotic adevăr, cel mai limpede, cel mai accesibil, cel mai fidel adevăr, cel mai… Oh, mulțimile acelea, stadioanele care-i urlau numele și partidul deasupra căruia el strălucea, firimiturile cu care îi sătura pe toți acești flămânzi fără să-i fie vreodată jenă că unii dintre ei ar putea ști de unde vin apetisantele meniuri și ce otrăvuri ascund! Câte-un gazetăraș umil, cu haine de second hand, mirosind a parfumuri ieftine și cu pantofii dezlipiți, se strecura cu greu până la el și încerca să-i stoarcă o lacrimă amintindu-i discret de drumul parcurs până aici, de locurile mizere din care plecase, de care nu voia să-și mai amintească, de toți cei pe care îi abandonase în urmă fără regrete și fără vreun sentiment al vinovăției. Îi oferea generos lacrima și cuvintele smulse dintr-un trecut pe care voia să-l uite, și poate că în noaptea aceea când își permitea să-și amintească, dormea o oră-două, satisfăcut. Cine ar fi putut recunoaște acum în cerșetorul îmbrăcat în costumul unui actor celebru pe bărbatul influent de ale cărui cuvinte se temeau toți, pe politicianul care te putea înălța sau ridica doar cu o sprânceană încruntată sau relaxată, pe specialistul în orice domeniu care îți oferea informațiile cele mai proaspete și cele mai prețioase, care te puteau transforma în milionar peste noapte sau te puteau transforma în cerșetor în câteva zile? Ce vremuri!!! El era cel implicat? Chiar despre el era vorba??? Retrăia și acum, când avea coșmaruri, nopțile care urmau după așa-zisele întâlniri de afaceri, când trebuia să-și folosească toată carisma, toată arta seducției, toată puterea magică a cuvintelor să ascundă adevărul, dar să nu arate minciuna, să îmbrace în aur fals cuvintele cu promisiuni, să dezbrace de hainele banale și ieftine lucrurile dureroase și să le prezinte ca pe niște nave care te salvează când ești în larg și rechinii sunt pe urmele tale. Era o adevărată artă a ipocriziei, a manipulării, a falsei devoțiuni, pe care o stăpânea atât de bine, magistral, ca un actor de Oscar, dar fără aplauze. Nu de aplauze avea nevoie acum, ci de liniște, de uitare, de ignorare. Înțelegea abia acum de ce, ajuns acasă după acele nopți care nu se terminau niciodată, nu mai putea dormi. Trăia într-o duminică permanentă, îi spuneau amicii sau inamicii, aveau toți aceeași culoare pentru el, mereu la patru ace, mereu elegant, mereu cu șoferul la scară, gata să-l ducă în orice realitate sau irealitate dorea, între Paște și Anul Nou treceau doar câteva clipe, lucrurile semănau așa de mult între ele, sărbătorile, femeile, locuințele, pretențiile prietenilor, ale copiilor, ale soției… Singurele momente când reușea să-și înșele instinctele adormite, să le biciuiască, să le trezească și să înceapă din nou „să simtă” erau în piețele unor orașe din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai exotice în care se oprea, în timp ce familia și liota de prieteni bântuiau prin magazine înarmați cu carduri și liste de cumpărături scumpe. Cu cât întârziau mai mult, cu atât bucuria lui era mai mare, chiar dacă știa că lista aceea de cumpărături inutile era suportată de el: bijuterii Bulgari, Tiffany, genți Prada, parfumuri, haine…
Așezat la o terasă într-un loc cât mai discret, cu o bere locală al cărei gust îi trezea nostalgia vremurilor când, student sărac fiind, visa la un popas pe terasa unei piețe dintr-un mare oraș european, contempla o lume reală din care se autoexilase în favoarea unei lumi elitiste. Acest vis se realizase, se materializaseră și visurile pe care nu le avusese ca și cum destinul i-ar fi anticipat așteptările. Spectacolul pieței în mijlocul unei zile de vară era cea mai mare cucerire a acestei excursii. Cel mai adesea contempla statuile vivante din mijlocul pieței. Ochii nemișcați, tenul bine acoperit de culoarea modelului pe care îl interpreta, expresia facială imobilă și cutia de la baza socului pe care stătea imobilă statuia îl fascinau. Vizitatorii se opreau, admirau, se fotografiau cu statuia vivantă, mulțumiți de amintirile câștigate atât de ieftin, ca și cum fiecare dintre ele le-ar fi putut aduce câțiva ani în plus sau ar fi putut opri timpul în loc. Cutia se umplea repede, observa el sorbind din a nu știu câta bere în după-amiaza fierbinte, când se simțea rupt de viața lui anterioară și propulsat ca printr-o magie într-o existență care nu era a lui, dar din care i-ar fi plăcut să facă parte. Uita de însoțitorii lui care bântuiau magazinele, uita de nota de plată de la final. Uneori nici nu sesiza când venea cineva grăbit, de nu se știe unde, golea cutia din fața statuii și pleca, fără să apuce să înțeleagă ciudata complicitate dintre statuie și ajutorul sau poate impresarul său. Cât de mult îi invidia pe cei doi… Ei aveau acea libertate pe care el nu o avea. Dar oare o avusese vreodată? Dacă ar fi avut curaj, i-ar fi spus unuia dintre „artiștii” de pe piedestal cu care, în mod ciudat, i se părea că semăna:
-Dacă aș putea! Oh! Dar măcar o dată, o singură dată să mă îmbrac ca tine, să renunț la alergarea cotidiană care mă epuizează și mă transformă într-o specie umană nouă, ca pasărea aceea, drepneaua neagră, care își petrece cea mai mare parte a vieții în aer: vânează în aer, își astâmpără setea în aer, face dragoste în aer, se odihnește și doarme în aer… Dacă aș putea să rămân nemișcat ca tine de dimineața până seara, să nu-mi pese de nimeni și de nimic și să trăiesc doar din bunăvoința oamenilor care, cine știe, în sinea lor mă disprețuiesc, dar care au ocazia să fie buni măcar o dată cu mine… Aș sacrifica cu drag conturile în bancă, acțiunile, proprietățile de lux, excursiile exotice, așa-zisele evadări cu amanta o dată pe an într-un loc neștiut de nimeni, doar pentru o zi de liniște în locul tău…Vreau un camuflaj sub care să nu mă mai poată recunoaște nimeni, vreau să nu mai deschid ziarul sau ipad-ul și să văd știri cu și despre mine, cât am investit, cât am câștigat, cât am pierdut… Să nu mai alerge după mine armata de trepăduși de la publicații obscure, care să-mi ceară părerea pentru nu știu ce faliment sau nu știu ce vizită care ar schimba în bine soarta țării, a omenirii, a universului, vreau să fiu anonim, mediocru, ignorat și ignorant ca tine, drag prieten necunoscut!
I se păru că aude glasul statuii de pe piedestal care își mișcă pleoapele acoperite de fard auriu și deschide buzele rujate cu aceeași culoare artificială:
-Cum poți fi atât de egoist, domnule? Libertate, anonimat, mediocritate, discreție… Dar familia ta, dar colaboratorii tăi… hm! Complicii tăi, donațiile tale, operațiile estetice ale soției? Dar toaletele amantei? Dar diplomele fiicei? Cu ce le vei plăti? Toate sponsorizările tale, tot mărunțișul cotidian pe care-l arunci în cutia milei cu care supraviețuiesc diverse firme, firmulițe, inși obscuri, familii sărace care fără tine ar muri de foame? Nu te gândești decât la liniștea ta, la confortul tău?
-Dar… încercă el să întrerupă acest șuvoi de întrebări retorice, dar statuia continuă:
-Cine nu și-ar dori să fie în locul tău? Haide, du-te în gangul acela de lângă magazinul din spatele tău, impresarul meu te va machia și ne vom schimba identitățile…
Plăcut surprins că dorința îi fusese atât de ușor împlinită, se ridică gata să facă schimbul spunându-și: „Dau un regat pentru o zi de libertate și de uitare”.
În clipa aceea cineva îl bătu suav pe umeri:
-Iubitule, ce faci? Dormi sub soarele ăsta? Hai să mergem! Erau mult prea grijulia soție și iubitoarea fiică, urmate de prietenii lor care așteptau respectuoși la distanță ca niște bodyguarzi stilați, cu brațele pline de pachete, care probabil goliseră cardurile și aveau nevoie de altele pentru magazinul următor.
Îi făcu discret cu mâna domnului de pe piedestal, care îl privi condescendent fără să-i mulțumească atunci când bizarul turist îi aruncă în cutia de jos câteva bancnote generoase.
Și apoi venise marea dezvăluire care îl apropiase fără să vrea de împlinirea visului său ascuns, pe care nimeni nu i l-ar fi bănuit: se ivise șansa de a putea face acel transfer cu artistul de pe soclu. „Artist, cerșetor, impostor? Nu avea importanță. Acela era un om liber. Paradoxal, avea să ajungă la această convingere chiar atunci când, conform opiniei celor din jur, era gata să își piardă libertatea oficială. Da, exista o libertate oficială care se limita la dreptul de a dormi în propriul pat în oricare din locuințele pe care le poseda, de a petrece noaptea cu femeia oficială și uneori cu femeia neoficială, în dreptul de a folosi oricâți bani vrei, de a-ți satisface orice capriciu. Numai că, în ultimii ani, nu își mai permitea capricii mărunte: achiziționarea unei noi proprietăți, noi investiții rentabile, noi alianțe de partid benefice, acestea deveniseră capriciile sale care nu îl făceau mai fericit decât era în tinerețe când, dacă își putea oferi o zi de hoinăreală pe străzile vechi ale orașului, cumpărându-și o carte rară sau savurând o cafea la nisip într-un cartier periferic, se simțea cel mai fericit om din univers. Îi evita în acei ani pe cerșetori și se temea să-i privească în ochi, fără să bănuiască faptul că într-o bună zi avea să le invidieze soarta. Se întorcea seara acasă, fericit și încrezător în steaua lui.
La început nu a fost decât un zvon: pierduse protecția oficială care îl apărase atâția ani și îl susținuse în schimbul unor servicii. Rând pe rând se prăbușeau în jurul său toți cei pe care se bazase. Unii nu-i mai răspundeau la telefon, alții se făceau că au de expediat un mesaj important când încerca să-i atragă într-o discuție, ziariștii nu mai erau pe urmele sale să-i ceară declarații, comentarii! Până când, într-o zi, se trezise cu ei la ușă. Trebuise să-i urmeze. „E ceva formal, vă rugăm să ne scuzați. O simplă declarație și vă puteți întoarce să vă reluați activitățile.” Revenise acasă doar grație unei armate de avocați. Și nu se întorcea definitiv. Nici vorbă nu mai era să continue activitățile de până atunci. Îl aștepta un proces din care, în ciuda promisiunilor avocaților, nu știa cum va scăpa. Problema era nu cum să-și păstreze imaginea, ci cum să-și negocieze libertatea. În orice caz, îl despărțeau de acea libertate care nu-l mai atrăgea cel puțin 8 ani. După care redevenea liber. Din nou. Dar ce libertate ar fi fost aceea? Anonim, ignorat, omis de la orice fel de manifestări politice sau nu, micșorat la dimensiunile unei furnici, mai mic, mai neînsemnat decât fusese înainte de…
Și atunci a decis că a venit momentul să redevină liber definitiv. Era planul de rezervă, așa cum orice mare conducător, oricât de mic ar fi domeniul pe care îl conduce, îl are. Un refugiu, un loc situat în afara oricăror frontiere, în afara oricărui fus orar, imposibil de depistat de radare, de GPS-uri, imposibil de intuit și de prevăzut, un loc unde nimeni nu l-ar fi putut căuta să-i ceară socoteală, unde nimeni nu l-ar fi recunoscut, fără operații estetice, fără pașapoarte false, fără domicilii schimbate cât de des se poate. Pe o insulă a unei mări inexistente. Acesta era locul său de cinci stele unde nimeni nu l-ar fi găsit niciodată.
Totul era pregătit. Înscenarea unui accident grav, un cadavru imposibil de identificat, urme ale obiectelor sale personale carbonizate care să-i probeze identitatea, un accident plauzibil, pus de unii pe seama stresului pe care îl trăia în ultima vreme, pe seama destinului, de alții, pe seama hazardului, de cei mai mulți.
Și apoi Renașterea… Acum, în sfârșit, își putea vedea de visul său de a redeveni liber. Își putea lua orice identitate voia, oricând și oriunde pe meridianele visului. Știa cu ce va începe: un costum de Charlie Chaplin, un baston, o mustață, o pălărie, câțiva pași bine studiați de fostul mare politician în momentele când visa că într-o bună zi și-ar putea recăpăta libertatea, intersecțiile marilor bulevarde i-ar fi aparținut, era locul de unde abia aștepta să-și poată privi în ochi foștii amici, foștii prieteni, fostele iubite, fosta soție… fosta fiică, (nu, o fiică nu este niciodată „fostă”, indiferent cât de departe ești de ea, ) ascunși în spatele limuzinelor pe care el, actualul cerșetor, îi ajutase să le achiziționeze, locuind în casele pe care el, fostul mare magnat, îi ajutase să și le cumpere, toți având pe masa cea mai vizibilă din sufragerie un portret al binefăcătorului lor, dispărut în condiții misterioase. Cu toate acestea, când îl vor întâlni la intersecția cea mai circulată pe acest Chaplin nou apărut, pe acest Michey Mouse recalcitrant care îți ciocănește în geam insistent să ceară un bănuț, nu îl vor recunoaște. Îl vor privi disprețuitor și nu îl vor recunoaște. Iar el se va întoarce acasă, în adăpost, cu lacrimile curgându-i șiroaie, amestecându-se cu fardurile care îi ascund adevăratul chip, va adormi fără să se mai demachieze, fericit, repetând ca o rugăciune, înainte de a adormi: „În sfârșit, sunt liber!”.
Maria Postu este profesoară de liceu (Liceul Teoretic „C.A. Rosetti”, București), doctor în Filologie și membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cărți publicate: „Leonor și zânele”, ediție bilingvă româno‑franceză, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2017 (nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea Literatură pentru copii, 2018), „Cutia poștală a cerului”, Editura eLiteratura, București, 2014; „Privilegiul Imperfecțiunii”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013 (antologie de poeme în colecția Opera Omnia); „Imaginarul puterii în proza română”, eseu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, „Povestiri de trezit adulții”, Editura Tracus Arte, București, 2011; „Arca lui Breban”, eseu, Editura Ideea Europeană, București, 2010; „Din spatele ferestrei”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007; „Abonament viață‑moarte”, Editura Vinea, București, 2003; „Întâlnire cu Altamira”, Editura Eminescu, București, 1999; „Insomnii molipsitoare”, Editura Pandora, București, 1994.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu