Anticariat Nr. 201

„În sfârșit, domnule Oscar Wilde, iată și succesul!”

Reach content for Google search „Oscar Wilde”, „iata si succesul”, „oscar wilde carti”



„…toate acele lucruri pe care artistul le poate disprețui dar de a căror lipsă suferă.”
(Robert H. Sherard) 

 

În episodul anterior din serialul dedicat lui Oscar Wilde, am văzut de ce singurul roman scris de acesta, „The Picture of Dorian Gray”/ „Portretul lui Dorian Gray”, nu a fost un succes. Cunoscut în lumea mondenă, invidiat pentru inteligența sa, Oscar Wilde era ca un ghimpe în coastă pentru mulți „intelectuali” ai timpului, a căror singură consolare era sărăcia acestuia, care părea că se ține ca o umbră de scriitorul irlandez. Ca și astăzi, și în acele vremuri banul îți oferea prestigiul și protecția fără de care talentul și inteligența nu valorează mai nimic. Cu alte cuvinte, Wilde era vulnerabil în fața detractorilor săi. Nu putem decât să-i dăm dreptate lui Robert H. Sherard, care scria următoarele în „Viața lui Oscar Wilde” (traducerea rândurilor de mai jos îi aparține lui N.M.-Nigrim):

„Darurile firești ale lui Oscar i-au făcut mulți dușmani. El era foarte pesimist, însă detractorii lui se mulțumeau cu gândul că în înțelesul comercial al cuvântului el n-avea succes. Ei dovedeau că e un mare număr de scriitori, ziariști și romancieri cari câștigau mult mai mult decât Oscar Wilde. Lucrul acesta nu era greu deoarece el nu câștiga nimic. Într-o țară comercială în care renumele merge alături de câștigul bănesc și talentul este prețuit după ceea ce rentează, era lucru ușor pentru dușmanii lui de a nega că el avea vre-un (sic!) talent oarecare. Și nu le-a scăpat împrejurarea pentru acest lucru. Până la sfârșitul anului 1891 se spunea pretutindeni despre el că se afișase el însuși ca o celebritate pozând în multe feluri, dar că în realitate nu era nimic în el; că publicul nu se folosea de el, și că dacă n-ar fi fost zestrea soției lui ar fi rămas de mult  le nivelul celor de seama lui. Aceste declarații satisfăcură și mângâiară pe geloși.”

Dar ceva se va întâmpla totuși, iar destinul lui Oscar Wilde va lua o altă întorsătură. În 1892 („annus mirabilis pentru viața sărmanului nostru erou”), în revista „Athenaeum”, care până atunci criticase cu înverșunare cărțile lui Wilde, a apărut o cronică favorabilă a volumului „Lord Arthur Savile’s Crime and Other Stories” („Crima lordului Arthur Savile și alte povestiri”), apărut în 1891. Un prim semn că Wilde nu va trebui să mai aștepte prea mult recunoașterea care i se cuvenea. „În sfârșit, domnule Oscar Wilde, iată și succesul!” îi scrie unul dintre puținii lui prieteni.

 

Niciodată publicul n-a fost la o premieră mai prost îmbrăcat. Ducesele, contesele, și alte grandes dames, ale căror slăbiciuni și capriții aveau să fie puse în lumina scenei, lipseau.

 

Succesul deplin, însă, va veni de-abia odată cu reprezentația din 20 februarie 1892, de la  St. James’s Theatre din Londra, a piesei „Lady Windermere’s Fan. A Play About a Good Woman” („Evantaiul doamnei Windermere”). Piesa a avut un succes răsunător, deși publicul a fost unul modest, lipsind elita socială a vremii – lucru de înțeles, după cum a remarcat și un cronicar prezent la premieră:

„Niciodată publicul n-a fost la o premieră mai prost îmbrăcat. Ducesele, contesele, și alte grandes dames, ale căror slăbiciuni și capriții aveau să fie puse în lumina scenei, lipseau.”

Un alt eveniment a atras, însă, atenția criticilor. La finalul piesei, Oscar Wilde a apărut pe scenă, tulburat, cu o țigară pe jumătate terminată, pe care o ține în mâna tremurândă. Emoțiile îl copleșișeră și a uitat, după cum i-au reproșat și criticii, că niciodată autorul nu pare la sfârșitul piesei să mulțumească publicului, ci actorul principal din piesă are această sarcină. Voi încheia acest episod cu justificarea gestului de mai sus așa cum a fost ea formulată de Robert H. Sherard în biografia dedicată lui Oscar Wilde (transpusă atât de spumos în română în 1915 de N.M.-Nigrim) :

„Că această purtare a lui n-a fost decât o stângăcie n-are nevoie de milă pentru ca să o credem. E lucru lămurit. Autorul era turburat de o mare bucurie. Își pierduse pentru o clipă capul. Nu știa ce face. Cu totții am citit ciudatele caraghioslâcuri făcute de dramaturgi sub aceiași (sic!) emoție. Daudet, de pildă, alerga pe străzile Parisului ca un nebun. În cazul lui Wilde emoțiunea era copleșitoare pentru că verdictul spectatorilor din acea noapte însemna pentru el scăparea de toate neplăcerile și expedimentele nenorocoase ale carierii lui, de sărăcie, afirmarea populară a unui talent pe care hulitorii lui îl negaseră cu îndârjire, toate acele lucruri pe care artistul le poate disprețui dar de a căror lipsă suferă. El era corpolent, sanguin; sângele i se urca la cap și nu mai știa ce face.”

 Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.