Cartea săptămânii Nr. 159

Françoise Sagan și Orson Welles

Am văzut, în zilele acestea de izolare (mai precis serile târzii), filmele lui Orson Welles, „Touch of  Evil”/„Stigmatul răului” (1958) și „Citizen Kane” (1941) (în această ordine, cel dintâi revăzut, de fapt), și mi-au venit în minte paginile memorialistice pe care i le-a consacrat scriitoarea franceză Françoise Sagan – de unde și ideea acestui text. Are și izolarea „farmecul” ei, acela că îți redă – dincolo de munca de acasă, de anxietatea claustrării – un timp aparte, și o răbdare (atenție) aparte pe care unii dintre noi le cunosc, probabil, din studenție: timpul acela extras din durata cotidiană, ținând mai degrabă de un trecut cultural, și răbdarea de a (re)vedea filme vechi și clasici ai genurilor, fie că e vorba de cinematografie sau de literatură. O (re)descoperire a unor epoci (culturale) ca un refugiu, în aceste vremuri de pandemie.

 

Ca să mă întorc la „Stigmatul răului”, filmul regizat de Orson Welles, care e și protagonistul acțiunii (polițistul corupt Hank Quinlan), filmul e o capodoperă a genului noir, care impresionează – dincolo de inovațiile formale (dinamismul camerei de filmat, simultaneitatea secvențelor redate, unghiurile inedite de filmare) – prin acest teribil personaj principal, încarnat de un Orson Welles impunător și enorm (i s-au adăugat multe kilograme la filmări), plasat într-o zonă ambiguă dintre bine și rău (e un polițist corupt, dar și unul căruia i-a fost omorâtă soția și care a ieșit cu greu din alcoolism). Filmul e inovator prin multe detalii: jocul cu granițele (o crimă are loc într-un orășel la granița dintre Mexic și SUA); identitățile personajelor sunt și ele de graniță (de pildă, un alt personaj principal, Vargas, autoritate a poliției anti-drog mexicane, este recent căsătorit cu o blondă americancă), iar peisajul uman e conturat în lumini și umbre, nu e niciodată redat în alb și negru. Mai e acolo și o impresionantă (deși în rol secundar) Marlene Dietrich, brunetă, trecută de prima tinerețe, magnetică. Trebuie spus că forma în care filmul a apărut în 1958 era cea decisă de producătorii de la Universal International Pictures și că abia în 1998, la treisprezece ani după moartea lui Orson Welles, filmul a fost montat din nou, respectând indicațiile de regie lăsate de acesta din urmă. De altfel, conflictele lui Orson Welles cu producătorii erau vechi (constrângerile lor contraveneau viziunii sale artistice), și chiar și în cazul acestui film, „Stigmatul răului”, regia i-a fost încredințată la solicitarea lui Charlton Heston, actorul care-l interpretează pe Vargas. Ca urmare, Orson Welles a ignorat scenariul inițial, realizând propria adaptare, liberă, a romanului comercial „Badge of Evil” al lui Whit Masterson.

Apoi am văzut „Citizen Kane”, care evocă, în flash-back-uri, biografia unui magnat de presă american din prima jumătate a secolului XX, Charles Foster Kane – și mi s-a părut tulburător să văd acest film iconic despre presă chiar la finele erei Gutenberg și al presei tipărite! Orson Welles s-a jucat în mare măsură pe el însuși – dacă citim amintirile lui Sagan – în acest Charles Foster Kane, un adevărat spectacol de vitalitate, de forță și de voință!

În 1984, Françoise Sagan a publicat, așadar, un mic și fermecător volum memorialistic (160 pagini), în care, spune ea, așterne pe hârtie amintirile sale cele mai frumoase și oamenii (celebri, de altfel) pe care i-a îndrăgit: „Avec mon meilleur souvenir” (Gallimard, 1984, reeditat în 1985, chiar anul morții lui  Orson Welles), apărut și în românește cu titlul „Cele mai frumoase amintiri” (Nemira, 2009, traducere de Ion Doru Brana[1]). Urmând firul proustian al memoriei (nu degeaba și-a luat ea pseudonimul, Sagan, din opera lui Proust), Françoise Sagan nu rezistă tentației de a dezvălui secvențe din propria memorie (și biografie) – însă numai pe cele fericite, probabil și cele pe care le reține în mod special memoria (crede ea) – și mai ales de a realiza câteva portrete de neuitat, ale oamenilor pe care i-a cunoscut și admirat în viața ei tumultuoasă. Printre ei: Billie Holiday, Orson Welles, Jean-Paul Sartre, Carson McCullers, Rudolf  Nureiev, Tennessee Williams. Iar printre portrete, strecoară detalii (picante) despre două mari pasiuni ale sale: jocurile de noroc și viteza (la volan).

M-a cucerit la Françoise Sagan – ea însăși o nonconformistă și o pasionată – această capacitate de a admira, de a se lăsa fascinată de alte individualități (ieșite din comun), cu alte cuvinte puterea de a ieși din sine (destul de rară, la drept vorbind, în cazul scriitorilor și artiștilor, închiși adesea în propria interioritate). Un portret remarcabil e și cel pe care i-l face lui Orson Welles – pagini asupra cărora mă opresc în rândurile de mai jos. (Despre acest volum am mai scris și aici.)

 

francoise-sagan-juliette-greco-orson-welles-1954-coll.-jpm-dr-_img.jpg

 

Pe Orson Welles îl întâlnește chiar la Festivalul de la Cannes, când cineastul și actorul american vine să-și prezinte filmul „Stigmatul răului” – el reușește s-o salveze din ghearele mulțimii adunate pe treptele Palatului Festivalului, ridicând-o aproape pe sus și conducând-o înăuntru: „Puținele, foarte puținele iluzii pe care voi fi putut să le pierd în privința bărbaților – scrie Sagan – fuseseră imediat repuse pe linia de plutire prin simpla sa prezență. Era imens, era colosal, de fapt. Avea ochii gălbui, râdea în chip tunător și plimba peste portul Cannes-ului, peste mulțimea rătăcită și iahturile somptuoase o privire în același timp amuzată și blazată, o privire galbenă de străin”. Urmează o cină la Bonne Auberge „cu acel amic al meu, plus un Zanuck (Darryl Zanuck, unul dintre cei mai puternici producători de la Hollywood, n.m.) plin de amor, o Gréco plină de umor, un Welles plin de datorii”. Cert e că Welles reușește să-l insulte, în timpul cinei, pe Zanuck, producătorul, făcând ca filmul lui să rămână în aer: „Eram în același timp dezolată pentru pelicula lui, dar și încântată pentru el. Pentru el, pentru viață, pentru Artă, pentru «artiști», cum zicea el, pentru adevăr, pentru dezinvoltură, măreție, pentru tot ce vreți – și care încă mă încântă, de altfel. Nu l-am mai întâlnit decât zece ani mai târziu (deși mai pomenește de o revedere la Paris, n.m.), chiar dacă între timp am mai avut câteva conversații telefonice Gassin-Londra-Paris în care am pus la cale proiecte nebuloase, din păcate”.

Revăzându-i cu pasiune filmele (scriitoarea făcea pe atunci cronici de cinema pentru revista „L’Express”), Françoise Sagan remarcă cu acuitate: „… mi se părea că regăsesc pretutindeni aceeași obsesie: cea a temperamentului. Lui Welles îi place un anumit tip de bărbat, al său, fără îndoială: violent, tandru, inteligent, amoral, bogat. Obsedat și epuizat de el însuși, forță a naturii, subjugând, terorizând, niciodată înțeles și fără a se plânge de asta niciodată. Probabil și fără a-i păsa de asta, de altfel. Tânărul și ferocele Kane, orgoliosul Arkadin, întunecatul Othello, toți monstruoși, toți singuratici: prețul inteligenței la apogeul ei. Nu există decât un singur film în care a jucat rolul victimei: «Doamna din Shanghai». Rolul monstrului i-l lăsase Ritei Hayworth: trebuie precizat că o iubea”. (Orson Welles a și fost căsătorit, de altfel, câțiva ani cu Rita Hayworth.)

Și totuși Françoise Sagan deplânge lupta continuă a acestui cineast de geniu cu lumea meschină, dar puternică a caselor de producție (nevoit să accepte roluri de duzină, filme publicitare pentru bani). „Stigmatul răului” e revanșa pe care și-o ia, la un moment dat: „m-a frapat o secvență, deosebit de frumoasă, printre alte zeci: aceea în care o reîntâlnește pe cea care a fost un frumos monstru asemenea lui, Marlene. Ea îi spune că a devenit gras și urât, că nu mai înseamnă nimic, îi spune că are viitorul în spatele său, și atunci apare, pentru prima oară în filmele lui, ceva care aduce a milă. (…) Unde dispăruse Kane, tânărul taur negru și furios, care ridicase în picioare de spaimă arenele Americii? Ce îi făcuseră? Ce își făcuse singur?”.

Finalul superbei sale evocări – arătând o fascinație pe măsura forței degajate de filmele lui Welles – manifestă atât regretul pentru risipa de talent (și financiară, de altfel) a cineastului, cât și admirația fără margini pentru acest geniu al cinematografiei (valabil și astăzi, în secolul XXI deja): „Ce siluetă superbă, cea a acestui bărbat imens în toate, condamnat să trăiască printre semipitici fără imaginație și fără suflet; și de la care să stoarcă, dintr-un suveran dispreț, doar cu ce să-și hrănească ori să-și adape trupul. Nu se va putea face niciodată un film despre Welles, cel puțin așa sper, fiindcă nicio persoană din lume nu va avea statura sa, chipul său și, mai cu seamă, acel soi de sclipire a ochilor niciodată îmblânzită care este cea a geniului”.

[1] O traducere, din păcate, nu foarte reușită.

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: