Atelier Coronavirus Literatura la feminin Nr. 152

Insula paradisului

Trebuie să-mi dezvolt noi abilităţi, mi-am spus, în timp ce îmi plimbam degetele de la mâna dreaptă pe tastatura laptopului, iar cu mâna stângă încercam să potolesc pisica. Berlioz avea nevoie de dovezi de dragoste la orice oră, dar mai ales în timpul programului de serviciu, aşa că încercam să nu îl dezamăgesc. Câteodată îmi ţinea ostatică mâna timp de zeci de minute, pentru că nu putea dormi decât îmbrăţişat.

Era pace şi iubire în casă. Haosul era dincolo de ferestre: cădeau bombe, şuierau gloanţe, viruşi neştiuţi îşi făceau de cap, aducând suferinţă şi moarte. Dar aici, între cei patru pereţi (de fapt, erau mai mulţi), în care vieţuiam doar noi doi, ca pe o insula paradisiacă, era linişte.

Sigur, ni se întâmplau şi nouă nenorociri. Spre exemplu, într-o zi am luat micul dejun în pat. Am observat că mi-au căzut firimituri în aşternut, dar nu le-am băgat în seamă. Mai târziu, am dat peste o firimitură şi am băgat-o în gură. M-am strâmbat dezagreabil când mi-am dat seama că era vorba despre un fir de rumeguş din lădiţa pisicii, nu despre o bucată de aluat de tartă.

Nimic din nenorocirea de afară nu pătrundea în interior. Doar un zgomot surd, uneori, se strecura prin ecranul televizorului. Îl opream la timp, însă, pentru că fericirea mea era mai importantă decât orice. Când va fi fost să mă duc, voiam să am zâmbetul pe buze. Şi pe Berlioz în braţe.

Un lucru era totuşi bun: se oprise gura lumii. Aşa încât totul era permis. Chiar şi să bei o cană de vin fiert la crăpatul zorilor. Chiar şi să mănânci plăcinte cu murături. Sau să îţi iei şosetele desperecheate. Sau să te speli pe ochi de abia după prânz. Sau să plângi în timpul serviciului.

Haosul de afară se insinua şi în sufletul meu. Oricât de mult m-aş fi ferit, aş fi tras jaluzelele şi mi-aş fi spălat mâinile, haosul avea metode subtile de a pătrunde în cutia mea craniană.

Într-o zi am pus mai multe scaune la un loc, am luat o pătură şi mi-am construit un cort. Asta m-a liniştit cumva. La televizorul uitat deschis anunţau morţii din ziua aceea: 352. Spuneau că situaţia scăpase complet de sub control. Autorităţile erau depăşite.

L-am luat pe Berlioz în braţe şi mi-am sprijinit bărbia de căpşorul lui. Mi-a plăcut întotdeauna delicateţea craniului lui şi fineţea de mătase a blăniţei de pe frunte. Cu el în braţe, ţinându-l strâns, am mers în bucătărie şi am luat un cuţit. Apoi, cu o mişcare scurtă şi precisă, i-am tăiat gâtul. A ţipat nedumerit. Trupul lui a mai zvâcnit de câteva ori.

Apoi m-am întors în cort, cu tot cu trupul cald încă al lui Berlioz, am încercat să îmi aştern pe faţă un zâmbet şi m-am pus pe aşteptat.

Susține Literomania

Despre autor

Anca Goja

Anca Goja

Anca Goja (n. 1978, Baia Mare) a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat volumele de proză scurtă „Zăpadă neagră și alte povestiri” (Tracus Arte, 2014), „Fabrica de fericire” (Școala Ardeleană, 2016) și „360 de grade” (Editura Paralela 45, 2018). Apare în mai multe antologii, precum „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism” (Polirom, 2014) și „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: