Coronavirus Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 151

Sous-vide pe timp de Covid

Nu mi-e frică mie de dușmani nevăzuți, îmi zice bunica la telefon. Îi povestesc că tot mai multă lume se îmbolnăvește, virusul ăsta e foarte contagios. Da, știu, am deschis și eu televizorul, continuă ea. Doar nu o să îmi pun mască în casă? Dacă tot am trăit până acum, am să mai trăiesc un pic și în continuare. Am trecut eu prin război și m-a ferit Dumnezeu de bombe. Am făcut și foamea și, totuși, iată-mă aici. Scarlatina nu m-a învins nici ea, deși m-a prins când eram abia o copilă.

Tai cu atenție în două roșiile cherry și le stropesc cu ulei de măsline. Adaug brânză și scot puțin mușchiuleț de porc sous-vide, pe care îl tranșez apoi în felii, eliberându-l din ambalaj. Mușchiulețul miroase atât de bine, prospețimea s-a păstrat incredibil datorită vidului din plastic. Încerc să îmi imaginez cum a fost foamea bunicii, acum mult timp, dar nu pot. Am avut mereu ce să mănânc și mi se pare firesc să fie așa.

Suntem abia în a doua zi de izolare în casă, eu și copiii. Astăzi am pregătit trei mese, am scos copiii puțin în curte, am aranjat jucăriile (de două ori, apoi am renunțat), am vorbit mult la telefon pe teme profesionale, am fost învățătoare pentru Minu (dar m-am enervat de prea multe ori), am făcut curățenie în bucătărie, nu am putut să fiu și educatoare pentru Rumbi (dorea să colorăm, dar când?), nu am putut să citesc acele documente urgente, nu i-am răspuns mamei la telefon, nu am făcut patul (dar oare mai merită să încerc, dacă tot ne culcăm în curând?). Deci am ce face, câtă vreme rămân mereu lucruri nefăcute.

O mamă acasă este un Rai pentru copii. Rumbi îmi spune că dorința lui secretă s-a îndeplinit: nu mai merge la grădiniță și mă poate pupa când vrea (totuși nu era un secret deloc, doar plângea mereu când intra în clasa lui). Minu mă întreabă și el mereu câte ceva (adoră să vorbească) și dorește să îl asist în tot ce face. Mi-am amintit cum e să nu mai am nici baia pentru mine. Timpul e ca un biet pitic cocoșat zilele astea.

Limitele universului nostru s-au strâns foarte mult dintr-odată. Lesa izolării ne sugrumă prin case, între pereți tot mai înguști. Când vom ieși? Când ne vom revedea oamenii dragi, colegii, prietenii de la școală și grădiniță? Când vom mai hoinări nestingheriți prin parcuri? Sau doar prin raionul de dulciuri al vreunui supermarket? Va mai fi vreodată lumea la fel la finalul acestui drum anevoios, rătăcit cu zgârcenie prin spațiul domestic?

Înainte, îmi plăcea să cred că pot să îmi imaginez cum va fi ziua de mâine, pentru mine și pentru copiii mei.

Asezonez roșiile cu busuioc și oregano și îmi amintesc de mirosul verii. Aerul de pe fereastră nu a mai fost de mult atât de proaspăt. Au zis la știri că e la fel de curat ca aerul de la munte. Așadar, nici nu ne mai trebuie ieșiri de weekend, totul s-a aranjat cum nu se poate mai bine. În miezul acestei pandemii tot mai înfricoșătoare, păsărelele au un glas duios. Cum or fi fost glasurile lor în timp de război? La fel, probabil. Magnoliile sunt și ele în floare. Și au înflorit an de an, chiar și atunci când bunicii îi era foame, ei și multor altora. Nu pot să nu mă minunez de drumul nestingherit al naturii, în toată nebunia asta. Iar Minu și Rumbi sunt mai fericiți ca oricând.

Limitele exterioare sunt tot mai apăsătoare și, totuși, un nesperat sentiment de libertate mă copleșește. Într-un fel, mă simt mai vie. Parcă aud mai bine și glasurile oamenilor la care țin, deși cu unii nu am mai vorbit de câteva zile. Simt cum vibrează strada, vecinii mei îmi par mai aproape, deși pe câțiva nici nu îi cunosc, de fapt. O stranie fericire, aproape apocaliptică, nu mă lasă să îmi fie teamă nici de prezent, nici de viitor.

E drept, azi-noapte mi s-a părut că am auzit elicoptere zburând deasupra orașului. Mi-am imaginat că au preluat pacienți în stare gravă, care trebuiau salvați cu orice preț. Nu avem încă niciun mort la noi în țară. Mă agăț de această minune, ca și cum dacă până acum nu s-a întâmplat asta, nici de acum încolo nu se va întâmpla. M-am panicat la zgomotul elicelor care vuiau în miez de noapte, inima părea să o ia razna. Dacă vom fi noi următorii? mă gândeam, amețită de somn.

Astăzi am reușit să cânt puțin la pian. Am ales o piesă nouă, tristă. E dintr-un film cu primul om care merge pe Lună. Îmi închipui, dincolo de orice altceva, cât de trist s-a simțit acolo sus, de unul singur. Bucata muzicală e repetitivă, trebuie să am grija cum potrivesc degetele. 1, 3, 4, 5 apoi 5, 3,2, 1. Asta doar la mâna dreaptă. La stânga, o altă cadență. Repet, repet mecanic notele și mă liniștesc. Încerc să unesc mâna stângă cu mâna dreaptă, dar nu reușesc. Numai bine, încerc iar cu fiecare mână în parte. Piesa, cântată doar la mâna dreaptă, nu are adâncime. Îmi imaginez cum va suna când voi adăuga și acompaniamentul de la stânga. Va fi frumos. Mai am însă de lucru. Terapie.

Minu și Rumbi au dărâmat o etajeră cu jucării. Au spart și o farfurie. Nu mai ascultă deloc. Cu cât stau mai mult alături de ei, cu atât îmi piere autoritatea. Cât mergeam la birou, păream să mă descurc mai bine în rolul de mamă. Dar testul adevărat e acum, între cei patru pereți. Nu prea îmi merge, deocamdată. Sunt repetentă, încă (ce ar râde colegii din școala generală să știe că, în sfârșit, am făcut-o și pe asta).

Bunica îmi povestește despre o carte a lui Dinu Pillat, pe care o citește. Își amintește apoi ce a zis Dinu Pillat odată: dacă ar fi fost să își ia viața de la capăt, multe ar fi vrut să schimbe, dar la un singur lucru nu ar fi putut renunța, la anii petrecuți în închisoare. Pentru că acolo l-a descoperit pe Dumnezeu.

Închid telefonul și deja mă gândesc cu nerăbdare la următoarea dată când o să vorbesc cu bunica. Mușchiulețul miroase incredibil și deja mi-e foame. Îi chem pe copii la masă. Mușchiulețul ăsta de porc e proaspăt și fraged pentru că a stat atâta timp fără aer, strâns în ambalajul său de plastic, sous-vide, cum spun francezii. Sufocat, apoi eliberat, de aceea mai bun ca oricând.

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: