Nr. 152 Poezie

Triptihon (poeme)

Triptihon

Există poeți buni, care au impresia
atotputernicului. De exemplu, dacă
și-ar curma cântul-liric au convingerea
că marea s-ar delăsa de flux-reflux,
stând idioată-în proprie neștiire,
ca o băltoacă ruptă de pe glie,
până’n lună ruptă.
Există poeți răi, nașpa de tot, care
nu au impresii de după-dumnezeire,
care dau din mâini și din picioare
să creeze ceva, pentru cineva,
cine-ceva ce nu va fi dată
nicicând citirii; ceva depinzând
de norocul proaspăt re-orbit,
de ignoranța alt-culturii, de
firile milioanelor fără de fire.
Și ca un tertium datur denaturat,
există și poeți spectatori ai bunului
și răului, cu manifestări lirice
cumpătat-puține, ce se mai scaldă
– creând astfel valuri – în poșirca
băltândă de pe lună, și ce se aventurează
din inițiativă-nepăsare de sine într-o
scriere dens-amazoniană:
fără început și
fără de urmă.

Comme si, il neige

Și va veni ninsoarea, da, precursoarea
celei ultime, fiind de neoprit, fiind
de netopit de către tâmple, un
neige de te va face om de
zăpadă biriutor înzăpezit
peste varii auguste
cu foc rumenitor
din ceruri, cu
valsuri în
loc de
sunet de trompete,
imbolduri ecvestre de
creatură prin- și pentru lupte.
Și va venindă este ninsoarea,
tâmplele încep deja – ca boilerele
unui Titanic determinat-supraviețuitor-zadarnic –
să duduie a primăveri cu coșuri a junime-similare,
ridurile devin radiatoare, la care-s încătușate
gânduri de răzmeriță bătute de alte
gânduri gvardiene la talpă,
bătute într-o pulpă
degeaba
gânditoare…
e aici, și instalat fiind:
albul ăst’ nu te va duce
la vre-unul bun, da te va duce la sfârșit.

Un altfel de O Captain! My Captain!

Cineva o zis odată că fuse căpitan
de cursă lungă și barba-i lăsată
de-i ușor purtată, are printre
fire ș’acum miros de pește
ațipit bocnă în lăzi, de
sare din mări, oceane
poate.
Alt cineva, un contrist versat:
da’ de unde, moșu o fost
cel mult chelner pe
vreo-una dintre cele
nave fluviale, cu
Dunărea cormorano-
pescăruș adusă prin hubloaie!…
Cred că-l știu cel mai bine,
e moartea pensionată pe
motiv de boală, o
crăpare maritim-
fluvială,
sedimentată
făr’r de rost într-o
urbe de angajați publici dată dracului…
fără de ieșire la mare, la maree de orice fel…
e o moarte umană tânjind după valuri,
soare roș-galben înnecat, seară
cu scânduri și bordaj
cântând
la o lună-penumbră,
e moartea silit-urbană cu
timpul în mână, pe care pensionarea conform legii nr. ….
de loc și nici un pic: n’o perturbă.

Fiind la pește, văzui cu ochii mei

Și venea un Ahile pe Siret în jos, cu
glezna-i, cu tendonul lui cu tot și
nu venea singur, plutea cu un fel de
don, un Don Quiote mai umflat, mai
spălăcit, mai lipsit de Sancho…și puteau
ăștia doi (frăție-dusă fă’r de vrere) să
vină’n aval bine mersi pe orice râu cât
de cât, înzestrate cu maluri de primării și
valuri atestate legal de varii vice. Da veneau
pe Siret. Și aveau pe tâmplele halite de pești,
acel amurg al luptelor vremelnic-etern
mirmidone, al răsăritului-cândva umbrit
de vele ale unei vieți enorm-legate de
roata galactică a hazliului situațional.
Și tot veneau în jos din Ucraina de Cernăuți,
dând să ajungă la Galați, unde râvneau să
fie pescuite…că poate-poate, cine știe, să
fi preluate de Speranța…cu toate pânzele învietor: sus!

Încercarea de a Te compune

De aceea n’am vrut să-ți spun niciodată
la o întrunire de lucru a angajaților publici
pitici cu umbre de giganți, sau la un solstițiu
de planuri în derâdere cincinali, la una dintre
indexările de salar cu traiuri mojice târâte’n
trenă de contabili-sihaștri cu apucături de
episcop…de aceea nu am avut curajul niciodat’
să te întreb cât este ceasul să te abordez doar,
să insinuez cu permisiunea penultimă a
voinței făr’ de zăgaz că poate ne-am cunoscut
undeva, cândva, și în loc de început ar trebui
s-o luăm în reluare…draga mea, floare de
peste ocean-oceanic, ochi de mânz clipind
în soare, pietriș-geamăn de roci stelare, draga
mea, a mea primă’ntradevăr și ultimă adiere sărat-
nostimă cu sânge, prin sânge, ultima lină de
viață ce mă va ține cu bordajul ăst’ compus
în descompunere, peste orice linie de plutire…
dragă, tu locțiitoare a ceea ce sunt acum, ce voi fi:
viața mea într-o ființă de transcendere spre o orișicare
fiire.

Revelion ’88-’89

Stând cu primul pahar de vin spumant
alias: șampanie, al vieții mele de 12 ani,
între 31 dembrie și 1 și ianuarie; între două
lumi; între parterul cu o fostă educatoare
de grădiniță și etajul doi cu un ofițer ungur,
chipurile!…încă ofițer; între sarmalele făcute
din carne sadea, de verișori Bucureșteni adusă și
un mâine cu sarmale umplute cu orez la rație
și parizer de stat la rând juma’zi; între o
Transilvanie nenumită și o țară’ntreagă încă
un an PCRistă, undeva la unirea delăsătoare
a ceva muribund cu zvâcuri, mort de tot cu renașteri
pestriț-bubonice peste un an, și ceva-orice nebănuit încă…
am avut prima mea problemă profund existențială:
o iubesc cu bărbăția mea neajuns-finalizată,
mai mult pe Corina Chiriac sau pe Angela Similea?

Una sută, două sute…

Am dat loc închipuirii, era o zi de plată
a lefurilor, fanteziile mele, toate se-ntregesc
întocmai la ghișeul direcțiunii economice,
da întradevăr, atunci și acolo l-am văzut
pe dumnezeu, era un om mititel cu abacul
supraviațuirii în mână, era un marinar cu
legătura de funie aruncată la înecuri iminente
în mână, era un pompier cu mâța din copac
readusă în mână…eram eu la ghișeul ofrandelor,
și aveam printre dește dospirea-proprie de mult
trecută, mă aveam pe mine însumi de tipul: asta e…înțelegeți?
Nici dumnezeul adevărat, drămuitor în a fi, a fi fost,
în ce va să fie, nici mama nu m-a avut astfel după naștere!

Jocul de a chibritul

Am aprins iar focul, dragă…era un frig…
și am pus vreascuri, chestii uscate,
ciuperci încrețite-zornăind, am pus
de toate, numai lemnele să se aprindă…
să mă prindă în joc, un tango pe juma’
horă, cealaltă parte un pas de deux macabru
de fum și flamă, și scuipat-scrum în lumina
caldă de dă să-mi ardă viața, fiirea din
fața vetrei, am dansat neică, în gând și’n
vrere cumetre, dragă, iubită, amică peste
nopți și zile, mamă a copiilor mei plănuiți,
uitați și reamintiți în plâns de bărbat
ne-femeie, atinsă de neatins, arătare
vremelnic eternă cu sânii goi, cu fusta
dată pesta cap, gata de orice, de amor,
de amor cu braț moale-dezgolit întors de
vine-oase-cromosomi și așa mai departe,
cu iubire spre o moarte cu sau fără înviere…
am aprins focul, dragă…era un frig…
de nu mai e!

Susține Literomania

Despre autor

Ady András

Ady András

S-a născut la Miercurea Ciuc, în 1976. Poet, analist de politică externă, Ady András lucrează ca psiholog în cadrul Direcției de Asistență Socială a primăriei din Miercurea Ciuc. Din 2004, colaborează la mai multe publicații tipărite sau on-line și este invitat la emisiuni de radio și televiziune ca analist politic. Poeziile sale au apărut/apar în mai multe reviste, ziare din țară și de peste hotare în limba maghiară, dar din fericire nu a uitat o altă mare iubire a tinereții liceale: scrierea poemelor în limba română. Autor al cărților „A még nem és a már késő közt”/ „Între prematur și tardiv” (Editura Csíkszereda, 2003); „Privát mértan”/ „Geometria privată” (Editura Alutus, 2006); „Pügmalion – léleknapló”/ „Pügmalion – jurnal de suflet” (Editura Mentor, 2015); „Bogivilág”/ „Lumea-Bogi” (Editura Mentor, 2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: