Intimitate şi „întunecare a scrisului”

Pe 3 noiembrie 2023, a plecat dintre noi, la vârsta de 82 de ani, poeta Angela Marinescu (născută Basaraba-Angela Marcovici). În semn de omagiu, reiau în acest număr al Literomaniei o scurtă cronică la volumul de poeme „Intimitate” (Editura Charmides), apărută în 2013, în revista „România literară”. (Adina Dinițoiu)

Intimitate şi „întunecare a scrisului”

Cunoscuta poetă Angela Marinescu a publicat anul acesta, la Editura Charmides, un mic volum de poezie, intitulat „Intimitate” (pe care îl semnează cu numele real, Angela Marcovici). Aşa cum o anunţă şi titlul, limbajul poetic se apropie aici mult de o zonă personală, cu accente confesive şi imagini concrete, deşi nu renunţă, totuşi, la un anumit retorism, la imagini abstracte şi la un cinism tăios, tipic Angelei Marinescu. Zona aceasta aşa-zicând intimistă şi confesivă este dominată însă de imaginile sumbre, negative ale bolii, singurătăţii, melancoliei şi morţii. Erotismul însuşi este unul în negativ, erodat de boală, de declinul fizic, iar toate aceste manifestări depresive antrenează şi o pierdere, mărturisită, a puterii de a scrie poezie, o reducere la zero, la „nimic”. Iată, de pildă, poemul „Lumina dimineţii”, în care negaţia totală (inclusiv a poeziei) din final reprezintă o culminaţie a unui gest de reducere la zero, de decădere (aproape mistică) început în prima strofă: „cel mai mult îmi place, când mă trezesc/ dimineaţa,/ să-mi ţâşnească în faţă mutra albă şi descărnată,/ de călugăr, a peretelui din faţa mea.// (…)// sunt o cădelniţă ce se clatină şi se prăbuşeşte/ în faţa peretelui, adică a tabernacolului/ fulgerat şi trăsnit/ nu mai este nevoie de nici un fel de distorsiune/ sau contorsionare/ totul este atât de alb şi precis/ ca un abur rece al aurorei boreale/ de o frumuseţe pe care nu o pot vedea// aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic”.

Zona aceasta aşa-zicând intimistă şi confesivă este dominată însă de imaginile sumbre, negative ale bolii, singurătăţii, melancoliei şi morţii. Erotismul însuşi este unul în negativ, erodat de boală, de declinul fizic, iar toate aceste manifestări depresive antrenează şi o pierdere, mărturisită, a puterii de a scrie poezie, o reducere la zero, la „nimic”.

În „Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată”, poeta descrie o mişcare de dedublare, de „delimitare” de sine (delimitarea de o „fiinţă ciudată”) şi o face cu regret, cu revoltă şi chiar cu o violenţă viscerală, mânată de boală şi de „instinctul morţii”: „vorbeam în şoaptă, cu o fiinţă ciudată, nu o puteam/ defini, dimpotrivă, mă delimitam de ea, nu/ voiam/ s-o ating sau măcar s-o privesc,/ eram detaşată, ca un obiect sexual/ ce imploda, chiar atunci, în faţa ei/ şi îi spuneam: «eu merg pe intensitate»,/ adică pe intensitatea masivă şi rece pe care/ ţi-o dă boala// care te urmăreşte de-a lungul timpului, orice ai face,/ fără de care nu se mai poate trăi şi nici respira,/ atât de tare/ încât ţi se face greaţă şi îţi vine să vomezi/ mereu şi trebuie să-ţi bagi degetele în gât.”

Poemele acestui volum surprind, într-adevăr, o ruptură de sine, dureroasă, la limita nebuniei, care îmblânzeşte uneori cinismul şi echivalează, paradoxal, cu o întoarcere, în poezie, către concret şi personal: „pe suprafaţa hainelor mele se joacă,/ într-un clarobscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un câine turbat, nebunia// «din nebunie nu se mai întorc decât nebunii»// mă gândeam, dacă aş avea un pistol/ m-aş simţi, în sfârşit, în securitate,/ chiar şi în ceea ce mă priveşte//(…)//între mine şi instituţii stă nebunia,/ acest câine al umbrei, al nisipului/ mişcător dintre ape,/ pelerin fără pelerină,/ câine fără să fie câine,/ femeie fără scalp, cu braţele albe,/ femeie fără faţă, violentă cu sine/ nu cu alţii”.

Textele ezită, totuşi, între concreteţea evocată mai sus şi imaginile abstracte, dar şi o anumită frazare/ enumerare retorică tributare poeziei de factură modernistă: „sterilitate, te aştept, am nevoie de tine/ până la epuizare,/ am nevoie de un soare sterilizant,/ dezinfectant, genocid,/ să dispară toţi viruşii, microbii, insectele,/ şobolanii, limbricii, teniile,/ femeile, bărbaţii, copiii curajoşi…”. Asemenea versuri nu sunt lipsite de riscuri, unele poeme au, de pildă, un final ratat, aşa cum se întâmplă şi în cazul acestui poem: „sterilitate, te aştept,/ cu ochii larg deschişi,/ în tufişul antialergic/ din şi dedesubtul/ patului meu” („Alergie”).

În volumul „Intimitate” există o întreagă serie de termeni antitetici, de opoziţii binare, care marchează, aşa cum spuneam, „decadenţa” (cu un termen folosit de poetă) şi decăderea fizică, dar şi, implicit, impasul poeziei, „întunecarea scrisului”: tinereţe vs bătrâneţe, răceală, precizie (sau intensitate rece) vs pasiune, trecut vs viitor, extaz vs depresie ş.a.m.d. În poemul „Rude”, Angela Marinescu scrie, aşadar, despre procesul „întunecării scrisului/ şi al construcţiei unei poezii/ pe cale de/ dispariţie”, ca şi despre „neputinţa execrabilă/ de a le mai putea atinge”, care îi dă „senzaţii/ de criminal/ decadent”.

Structurat în trei secţiuni, micul volum „Intimitate” e construit din poeme inegale ca reuşită, în care violenţa de limbaj şi de imagine caracteristică Angelei Marinescu e cumva mai atenuată; în locul ei se insinuează boala, depresia, un erotism şi el erodat şi, în cele din urmă, ideea de „post-poezie” (titlul ultimului poem) – un fel de loc „sublim” al „locurilor indiferente”, ce intervine la capătul mişcărilor dezarticulate, epuizate ale poetei.

Angela Marcovici, „Intimitate”, Editura Charmides, Colecţia „Clandestin”, Bistriţa, 2013, 52 p.