Nr. 202 Poezie

Masa de sărbătoare (poeme)

Reach content for Google search „irina nechit”, „poezie”, „masa de sarbatoare”



Unghi ascuțit

 

Plânsul de la începutul veacului
se prelinge pe toate geamurile.
Nebunii își rod unghiile
în timpul rugăciunii,
ologii își visează picioarele alergând după trupuri. Viața e frumoasă! strigă un calic în stradă, trecătorii îl sărută ca pe un copil mort. Zboară niște gheare de păsări
pe deasupra norilor,
se apropie în unghi ascuțit de ochiul albastru.
Îl vor sparge sau vor trece pe alături? se întreabă orbii.

 

Ea știe

 

Ea creşte repede
asemeni unui mugure cu petale roşii înăuntru, fiecare petală înseamnă o zi, ea prima începe să bată
acolo în partea stângă
între mucozităţi
între primele ţesuturi ale embrionului

ea nu-şi aude propriile bubuituri,
nu-şi vede rădăcinile
care ajung până în tălpi
şi până deasupra urechilor,
nu poate număra nopţile
în care trupul doarme dus
iar ea stă de veghe
fără să simtă mirosul de sânge
fără să ştie că prin camerele sale întunecate
trece râul clocotitor,
râul purpuriu care udă
grădinile ascunse sub piele
făcându-le să înflorească
în buchete spumoase

ea se strânge ghem
la atingerea palmei tale
de sânul rotund,
sau vrea să-mi sară din piept
când uşa se deschide şi intră muştele negre
ea ştie când se va opri
definitiv,
dar nu are gură să-mi vorbească,
inima mea tăcută
nu a învăţat literele
e analfabetă nu poate citi nu poate afla
ce scriu aici despre bubuiturile din partea stângă.

 

Masa de sărbătoare

 

Masa de sărbătoare
Are numai trei crengi
între ele – o gaiță

din crengi pornesc în sus nouă lăstari unii în spatele altora aproape nevăzuți
aș sta să-i număr și mugurii
aș fi singura care
ar face asta pentru el
dar am altele de făcut

soarele apune
stolul de umbre se lasă
peste iarba tânără

un șuvoi de raze
vine direct spre fața mea
îmi taie ochii
poate e un semnal să mă îndepărtez
să nu scap vreo lacrimă

lăstarii se clatină
după ce gaița își ia zborul

la orizont se vede
o masă de sărbătoare.

 

Prutul

 

Mai întâi îşi agaţă hainele de crengi cămaşa decolorată se umflă ca o pânză
Prutul coteşte pe după sălcii venind la picioarele lui,
tata nu se aruncă în râu
are tot timpul din lume
se mai coace un pic la soare
apoi se culcă pe apă ca în aşternut
îşi întinde braţele plutind la vale
cu mult aer în coşul pieptului,
închide ochii,
dacă aş şti la ce se gândeşte,
poate la metrii de apă rece dedesubt
poate la ţara de pe celălalt mal
poate la combina de cules struguri
pe care a inventat-o în serile lungi de iarnă
dar cei din capitală nu i-au brevetat-o,
la următorul cot
începe să dea din degete
luptă cu somnul
se teme să nu adoarmă
ca un şofer obosit la volan
dar Prutul nu e autostradă
nu e nici măcar drum şerpuit
te duce lin dacă stai întins pe orizontală,
cu oxigen curat în plămâni,
tata inspiră din nou,
plutind aşa cuminte seamănă cu o cruce
se gândeşte că are în pod nişte scânduri,
dar nici prin cap nu-i trece că noi
îl vom duce departe
şi-i vom lua sicriu din magazin
şi Prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,
la următoarea cotitură îl văd pescarii
un mort! strigă sărind în apă,
dar el ridică un braţ
e viu!

 

Grădina scufundată

 

Plecaseră cu toții să nu vadă
cum se umple valea,
grădini, garduri de piatră
se scufundau încet,
pluteau pe apă mere și prăsade,
cuiburi de păsări, paie, crengi,
petale de floarea-soarelui,
prin uși deschise apa a intrat în
case, au dispărut pereți,
acoperișuri, șuvoaie au pătruns și
în biserică, apa urcând spre sfinții
desenați spălându-le picioarele
spălând culorile veșmintelor și
ochilor, cupola nu se mai vedea din
apă când mama s-a uitat în urmă și
n-a văzut nimic,
tot satul ei a dispărut de parcă nici n-a fost
vreodată, garduri de piatră, ulițe, fântâni, livezi,
biserica și clopotele au rămas
pe fundul rezervorului de apă
și cimitirul a rămas sub apă,
îmi spune mama încordându-și gâtul
de parcă-i vin șuvoaie sub bărbie ea
străduindu-se din răsputeri
să-și țină la suprafață capul,
de n-ar fi fost atuncea construit
barajul de pe Nistru,
de nu făceau hidrocentrala,
ar fi rămas în satul ei,
n-ar fi plecat printre străini,
nu mă nășteam nici eu,
dar m-am născut
și stăm cu mama în grădină uitându-ne la un
prăsad ce înflorește prima dată, îi spun că
peste câțiva ani o să mâncăm prăsade, capul îi
tremură, cuvinte nu mai are
încetul cu încetul se scufundă, c-un fir de glas
mă cheamă de sub apă: e-e-e-e-e-i

Poeme din volumul „Masa de sărbătoare” de Irina Nechit, Editura Cartea Românească, 2020, 96 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Irina Nechit

S-a născut la 1 ianuarie 1962 în satul Antonești raionul Cantemir, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat din Chișinău. Debutează publicistic în 1994 în revista „Tineretul Moldovei”, cu ciclul de versuri „Ultima șansă a primei iubiri”. Debutul editorial are loc în 1992 cu volumul de versuri „Șarpele mă recunoaște”, apărut la Editura Hyperion din Chișinău. Colaborează cu poezie și articole de opinie la revistele de cultură din Republica Moldova: „Basarabia”. „Literatură și Artă”. „Contrafort”, „Sud-Est”, „Moldova”, iar în țară la revistele „România literară”, „Vatra”, „Poesis”, „Familia”, „Arca”, „Luceafărul” ș.a. După debut, publică volumele de versuri: „Cartea rece” (Ed. Cartier, Chișinău, 1996); „Godot eliberatorul” (Ed. Cartier, Chișinău, 1999); „Un viitor obosit” (Ed. Augusta. Timișoara, 1999). Este prezentă cu grupaje de poeme traduse în „Antologia poeților români din Basarabia” (Macedonia, 1994), în volumul în limba franceză „Ecouri poetice din Basarabia” (Universite Aix-en-Province, 1998; antologator Valeriu Rusu) precum și în antologia în limba suedeză alcatuită de Ion Milos (1988). Este deținătoarea a două premii pentru poezie ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1992, 1996).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.