Cronici Nr. 164

Baby schreien

În literatura contemporană, tema copilăriei, marcată de o realitate grăbită și necruțătoare, a devenit din ce în ce mai prezentă – o expresie a vizibilității lumii copiilor generată de numeroasele probleme ale unei societăți globalizate. Este suficient să amintim nume precum Doina Ruști, Dan Lungu, Florina Ilis pentru a ilustra cât de importantă a devenit, în contextul libertății postdecembriste, imaginea copilăriei, a copilului și mai ales a relației lui cu adulții. Citind aceste romane nu poți decât să te întrebi dacă nu cumva raportul adult-copil și-a schimbat centrul de greutate, dacă nu cumva, prin ochii copiilor, realitatea capătă forme mult mai autentice și obiective. Cert este că, în orice situație ar fi copilul, existența lui în lumea adulților devine un indicator al sănătății societății. Scriitorii amintiți abordează tocmai acest aspect delicat al expunerii copiilor.

Cartea Lilianei Corobca, „Kinderland”, pune în lumină o problematică atât de prezentă în spațiul estic (românesc de altfel, numai că de cealaltă parte a Prutului) în care iluzia fericirii și libertății se conturează fantomatic la fiecare episod al existenței copilului constrâns să-și însușească ipostaza unui adult cu toate responsabilitățile și nefericirile acestuia: doi copii mici de crescut, absența ambilor părinți, dar mai ales a prezenței masculine protectoare, provocările de la cele mai pline de haz (cu care debutează romanul) până la cele mai intense care alcătuiesc nucleul dur al acestuia: dorul de mama și tata, primele manifestări pubere ale iubirii care, de data asta, nu mai sunt deloc prezentate sub parfumul candid al purității, perspectiva unor copii care fac eforturi uriașe de a-și găsi orizontul care nu trebuie să rămână „o margine de drum și atât.”

Sub titlul tentant s-ar putea ascunde o lume a copiilor în care decorul ar trebui neapărat garnisit cu jucării, mofturi, cățeluși și o viață ordonată de școală, pregătiri, cursuri de înot, dans, canto și, de ce nu, de zbor! Numai că, dincolo de garda titlului, descoperim o lume a copilului-adult forțat de circumstanțe să răspundă provocărilor cotidiene fără mama și tata, că de cuvântul familie nici nu poate fi vorba. Cristina este la 12 ani doar o copilă. Mama ei e plecată în Vest (Italia), tatăl în Est (Rusia), ambii după „bani lungi”. Interesantă, sintagma în sine deconspiră iluzia adultului că banii pot acoperi și cumpăra orice. Numai că acești bani lungesc la propriu distanțe, sentimente, deformând percepția despre familie și responsabilitatea ei. Cristina este obligată să le preia rolul. Nimic surprinzător pentru societatea secolului XXI, când o mulțime de copii, băieți și fete, devin mame și tați de-adevăratelea, unii chiar în sensul propriu al cuvântului.

Ceea ce ne propune în mod particular romanul Lilianei Corobca este delicatețea copilăriei, indiferent cât de bruscată este aceasta în desfășurarea evenimentelor. Povara grijii față de cei doi frați se transformă pentru Cristina într-una dintre cele mai frumoase manifestări de iubire. În fapt, viața acestei fete, care încă se află la granița dintre copilărie și pubertate, gravitează în jurul celor mici: Dan și Marcel. Scriitoarea reușește, deși scrie din ipostaza adultului, să refacă perfect starea de inocență specifică „vârstei de aur”. Cititorul este cucerit de candoarea narațiunii. Conștiința Cristinei reordonează, după principiile copilăriei incocente, toate problemele cu care se confruntă, păstrând mereu speranța unei prezențe imaginare a părinților. Monologul adresat mamei este de departe cel mai emoționant. Satul, care poate fi oricare din Republica Moldova ori din România, devine un topos. Acolo se acumulează tot universul – dincolo de el nu e decât departele imaginat, neîngrădit, plin de dorul după mama și tata, pe care copiii îi mai aud doar la telefon, și atunci cu „nodul în gât”, cu plânsul pe ascuns specific demnității unei vârstei împrumutate, dar și cu manifestările sfâșietoare ale celor mici care nu pot spune la telefon decât „mama”: „Tot vocabularul lui se reduce la acest cuvânt, pe care îl rostește pe toate tonurile, de parcă ar cânta, iar noi plecăm de lângă el, ca să nu izbucnim în plâns”. Pe lângă acest aspect, nevoile lor fizice sunt evidente: „Nana Vera coace plăcinte, dar ne-a alungat acasă. Ce poftă ne este de plăcinte!(…) pentru trei balauri flămânzi și pofticioși”.

Episoadele narative nu urmăresc o cronologie obiectivă cât una a maturizării forțate prin care copiii sunt nevoiți să treacă. Elementul generator al acestui univers este, fără îndoială, sărăcia, sub umbrela căreia iau naștere alți monștri: alcoolismul, iresponsabilitatea, migrația și violența domestică, toate cu un impact devastator asupra copiilor. În galeria „Kinderland”, nu doar cei trei frați sunt surprinși în lupta lor pentru supraviețuire, ci și alți copii, victime ale aceluiași tip de abuz. Existența celor doi „frați noi” ai lui Ghiță, „Cheutoarea” și „Cățelu”, de peste hotare (Camceatca), pare a avea aceeași soartă cu animalele de la circ, întrucât își petrec mare parte din timp sub masă (ca un refuz al realității în care trăiesc), fiind vizitați de ceilalți copii mai mult pentru exotismul fizionomiei lor decât din dorința de a fi integrați. Singurii care trec peste aceste prejudecăți sunt tot copiii (respectiv cei doi frați ai Cristinei), pentru care „străinii” sunt la fel de copii, la fel de curați sufletește și cu aceleași preocupări legate de joc.

Ștefănel este un alt exemplu grăitor. Își torturează câinele făcând din asta un spectacol sinistru la care sunt obligați să participe toți ceilalți copii, cu aerul că nimic din ceea ce fac copiii nu poate fi dăunător. Uciderea câinelui prin înfometare și declinul psihic al lui Ștefănel devin oglinda unei societăți bolnave. Grigoraș este agresat (bătut) de adulți doar pentru că fura de foame, fără ca nimănui să nu-i pese de circumstanțe: „Unul cu căruța l-a prins și l-a bătut cu un bici care ustură foarte tare, dar nimeni nu s-a gândit că nu de viață bună ar fura Grigoraș, ci de foame”. Exact segmentul care are cea mai mare nevoie de susținere este expus celei mai grave agresiuni a realității. De altfel, nici adulții nu stau mai bine în relațiile dintre ei, violența domestică fiind un modus vivendi: „Nenea Andrei a bătut-o iar pe lelea Agripina. A mai bătut-o el până a venit Salvarea”.

În „Kinderland”, adulții nu apar decât din perspectiva memoriei copiilor, de aceea ei sunt umanizați și înconjurați de iubire și dor. Altminteri, faptele lor par rupte dintr-un roman al cruzimii, mai ales față de copii. Egoismul, nepăsarea, alienarea sufletească sunt doar câteva din tenebrele care pot fi intuite la acești adulți care trăiesc doar din promisiunea lui „o să vin acasă”. Cristina realizează o radiografie a celor doi părinți, trecând totul prin filtrul inocenței și iertării, chiar dacă nu pe deplin conștientă. Singurele contacte palpabile se realizează prin telefon, cele mai multe fiind concretizate la nivel sufletesc prin monologul interior al Cristinei, care fie își imaginează cum i-ar vorbi mama, fie vorbește imaginar cu aceasta: „Stai, mamă, cu copii străini zi și noapte, îi plimb, te joci cu ei, îi hrănești, le spui povești la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr sau cu cârnat afumat de la magazin”. Dar nu numai ea simte acut absența părinților, ci și Marcel, care face posibilă prezența tatălui reconstituindu-i înfățișarea prin așezarea hainelor bărbatului. Ba inventează și un dialog cu tatăl care l-ar fi bătut!

Dincolo de acest aspect social, provocator și dur, viața interioară a Cristinei cunoaște, în mod inevitabil, primii fiori ai iubirii. Îl place pe Lucian, deși îi era văr. Singurul criteriu valabil într-o astfel de conjunctură era acela al unei prezențe masculine percepute imediat ca una protectoare și echilibrantă. De aici și inevitabilele sentimente de gelozie ale fetei, gelozie transformată în respingerea pretendentelor sensibile la prezența unui băiat de la oraș. O imagine cheie a romanului este episodul în care Cristina urmărește evoluția unei familii de rândunele care încearcă să-și învețe puii să zboare sub permanenta amenințare a pisicii. Scena devine o punere în abis a ideii de luptă acerbă pentru unitatea și normalitatea vieții de familie, adesea spulberată fie de o pisică insistentă, fie de o realitate violentă care risipește oamenii în toate părțile, privându-i de clipele petrecute alături de familie.

Narațiunea e una calmă, specifică sensibilității feminine, fiind tensionată doar de întâmplările în sine, unele mai zgomotoase, altele mai intense, iar altele pline de haz (episodul cu mulsul caprei fiind delicios!).

Universul Kinderland și-a împrumutat numele, în mod ironic-amar, de la un episod dureros, ce are la bază un fenomen comun în societatea românească de dincolo și de dincoace de Prut: furtul/corupția. Ajutoarele sosite pentru copiii defavorizați și singuri, printre care se aflau și celebrele ouă Kinder, sunt „selectate” și „înjumătățite” tocmai de cei care aveau datoria să le împartă copiilor. O bucurie măruntă refuzată copiilor cu cinism și brutalitate.

Cartea te pune pe gânduri, te răscolește, te provoacă să urli cu toate puterile și să întrebi „de ce?”. Poate că nu Cristina este punctul nevralgic al imaginii copilului aflat într-o situație dificilă, cât cei mici, care au nevoie de părinți cu toată ființa lor, o nevoie care nu poate fi exteriorizată decât prin cuvintele „mama” și „tata”. În rest, o uriașă tăcere! Zguduitoare sunt ceea ce am numit eu paginile așteptării, câte un fel de așteptare pentru fiecare copil. Adult fiind, parcă-ți vine să intri sub masă, asemenea celor doi „frați noi” exotici, însă nu ca refuz al realității, ci de rușine. Un sentiment manipulat și scos din lista medicamentelor vindecătoare de suflet.

„Kinderland” de Liliana Corobca, Editura Polirom, Iași, 2015

Susține Literomania

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: