Mittelstadt Nr. 182

Momîloaia

Reach content for Google search „Marian Ilea”

În anul o mie nouă sute şaizeci şi cinci eram de şase ani. Un smîc de coptil care sta toată vara la bunici în Desiştea. Mai ales cu moşu-meu, Grigore, care era tata lui tata Grigore, care lucra la sonde în Baia Sprie. În iunie mă ducea tata Grigore în locul unde oprea rata de Gura Desiştei. Aveam două bagaje de mînă. Mă suia în rată, la Gura Desiştei mă aştepta moaşa Mărcuţa, mama lui tata.

Cînd coboram din rată, eram un smîc de coptil cu două bagaje mari de mînă. Moaşa Mărcuţă mă lua în braţe. Trăgea un plîns de bucurie. Îmi zicea: „Măi, coptile, răle-s vremurile cînd pleci din sat şi faci coptii în alte părţi. Aceia îs rupţi de tăté ale Desiştei. Îi bine batăr că vii p-aci să te mai cunteşti cu Desiştea. Amu, frati-to îi de un an plinit şi alte trei luni, dade o vini şi iel pînă trăim noi, io cu moşu-to. Îi greu să nu ai nepoţii lîngă tine cînd eşti bătrînă. Da’ or trece tăté astea. Blăstămul să fie a comuniştilor care ne-o bolunzît coconii şi i-o dus să facă oraşe”, zicea moaşa.

De la Gura Desiştei lua bagajele. Noi stăm în centru, pătră şcoală şi pătră primărie. Îs doi kilometri pînă acolo, de la Gura Desiştei. Atuncea, după casăle de la Gura Desiştei pînă-n Desiştea, erau dealuri şi loturi de pămînt lucrate pînă-n rîu. Mai jos de Gura Desiştei, rîul să varsă-n Iza.

Moaşa oprea o căruţă trasă de cai. Aşeza bagajele. Mă suia lîngă iele. Aşa intram în sat. Aşa ajungeam în curtea casei unde mă aştepta moşu’. În faţă era casa nouă, în spate era casa veche la care lucrase meşterul Rocneanu. Casă cu cuptior. Acolo-mi plăcea să dorm… ca la moşu-meu. „Coconu’ ăsta-i de-a nost”, zicea moşu’. „Nu s-o pierdut pă la oraş”, mai zicea moşu-meu cătră moşnegii cu care sta la poveşti pînă sara tîrziu pă laiţa din faţa căsî noaste. Povesteau despre război. Despre prizonieratul din Siberia. Despre cît de rău s-o tomnit treburile de cînd comuniştii conduceau satu’. Moşu’ le zicea la comunişti nebleznici. Eu ciuleam urechile la toate poveştile. „Taci, mă Grigore, să nu te-audă ori să nu te pîrască unu’ că te ascund ăştia. Sara asta eşti pă laiţă, mîine nu mai eşti de găsit”, zicea moşteagul Bocrită. „Îi cunosc, măi, cînd am fost la spitalu’ din Sverdlovsk, întîi prizonier, apoi m-o pus directorul englez, care era şi doctor de administrator, numa’ ce-o vinit comuniştii ăia a lui Lenin şi o luat puterea. O fost unu’ de la noi, un nebleznic la care-i ziceau Iura, ce-o ajuns şef în centru’ Sverdlovskului. De-un leat cu mine. O vinit la spital. „Grigore, să schimbă lumea, hai să-ţi arăt ce birou ai, într-o clădire mare. Te fac adjunct la bolşevici, măi”, aşa mi-o zis. Amu îşi hodineşte ciolanele în cimitirul din Deal. Bolşevicii o fost tăţi de tăté naţiile la care nu le-o plăcut să lucre.

Am rămas administrator la spital şi cînd s-o retras spitalu’ englezesc, doctoru’ ăla director mi-o zis: „Grigore, pîntru tine am loc în avion, un loc. Hai cu mine la Londra. Ce-ai făcut la spital aci, îi face şi acolo, ţi-i aduce familia din Desiştea şi a tăi or fi englezi”, aşa mi-o zis. Am stat pă gînduri două zile. Nu ştiam cum să zic NU fără să-l supăr. O înţăles. Ei s-o dus. Io am mărs cu trenuri, cu vaporu’ pă o Mare Rece, am trecut şi pă lîngă Anglia. Pînă am ajuns în portu’ din Sicilia. De-acolo alt tren pînă-n Viena. Şi din Viena pă jos pînă-n Baia Sprie, de unde începeau cărările din Gutîi pînă-n Ocna Şugatag şi alte ceasuri de umbletă pînă la Gura Desiştei. Cînd am ajuns în curtea asta, erau trecute patru luni de zile de drum din Siberia. Am ars hainele alea. De le spălam, le aveam într-un colţ de casă ca la un muzeu. Aşa puşcau păduchii adunaţi în ele cum puşcă gîndacii de Colorado de pă cultura de cartofi între degete, măi”, zicea moşu’. Ăialalţi moşnegi îl ascultau. Dădeau aprobator din cap. Era şăf la moşnegii Desiştei moşu’ Grigore. La vremea aia. De cîte ori trecea cîte-un nebleznic de comunist pă uliţa principală, moşnegii ştopteau în spatele lui. Îi ziceau domniscău.

Portret de scriitor: Marian Ilea

Moşu’ Grigore mă ridica deasupra capului. În ziua în care ajungeam în Desiştea, era calu’ meu. Alerga prin curte. Eu mă prăpădeam de rîs cu pticioarele fixate de gîtu’ moşului Grigore. Ziceam: „Hăis”, „Cea”, „Cea”, „Hăis”.

A doua zi, în anul acela, m-o luat la fîn în Poderei. De cu noapte o pus pă car tot ce trebuia. Atuncea mergea tătă lumea la făcut fîn. Tăţi care aveau locuri de pămînt în Poderei, făceau fînu’. Nu ca acuma. „Om mere de cu noapte, coptile. Om sosî tăt de cu noapte bine”. Cum eram coptil mic, Podereiul mi să părea un deal mare. Eram micuţ de şase ani, că atîţia aveam. Şi cu vaca şi cu calu’, era caru’ acela cu care ne-am dus. Calu’ îl lua moşu’ de căpăstru, îl ţîné cu mîncarea din spatele carului pă care-l trăgeau două din vacile moşului. No! Şi io am fost înapoia calului, care era înapoia carului, mai era o vacă şi o păzam să nu rămîie de noi, mergeam tăt clipocind pă drumurile răle din Poderei care aveau ptietroaie şi bolovani.

Cătră vo tri dimineaţa, ieram numa’ noi pă drumu’ cela, aşa mergea lumea, pă la tri şi jumătate am sosit între izvoarele celea unde să duceau drumurile în mai multe direcţii cătră pămînturile din Poderei ale desiştenilor. No! În stînga sus iera direcţia pă care mergeam noi cătră pămîntu’ nost. Moşu’ Grigore era şi „vîlfa” zermilor, adică pînă la pămîntu’ nost prindea trei şerpi pă care-i apuca de cap, le căsca gurile şi băga în ei dohan mestecat în gură la care-i zicea bagău. Să umflau aceia şi puşcau. Moşu’ Grigore îi belea de piei. Îi arunca în drum să să zvîrcole. „Aşa vă trebuie, măi, că aţi păcălit-o pe Eva şi amu noi tragem pă dealurile aiestea”, zicea moşu’ Grigore cătră trupurile de şerpi care să zvîrcoleau. În Desiştea mai erau doi care prindeau zermi ori şerpi.  Desiştea avea tri „vîlfe” da’ moşu’ Grigore era şef că era cel mai moşneag dintre ei.

Drumu’ îl ştiam, c-am fost şi cînd aveam patru ani, şi cînd aveam cinci ani, şi amu cînd plineam şase ani. Aşa că am mai umblat noi cu moşu’ p-acolo. Am ajuns la pietroaia mare, o stîncă rotunjită. Pă acolo mai mîncau desiştenii cînd îi apuca foamea. Pă pietroaia aia.

Cătră dimineaţa ceia, o fo acolo o momîie hîdă şi niagră, şi ié parcă îl aştepta pă moşu’ Grigore care belise şi ăla de-al treilea zerme.

Da’ cum iera noapte, cum eram de şase ani, adică micuţ, ieu n-am văzut-o că eram în spatele calului, merem şi clipocind. L-am văzut pă moşu’ Grigore că   şi-a luat clopu’ din cap şi şi-o făcut cruci şi o zis tare: „Doamnie, departă-o pă momîie dă cătră noi, Doamnie, n-o lăsa să ne însoţască!”.

No! Moşu’ Grigore o fo un om aşé tare cuminte şi deştept, şi credincios. No! Pîntru iel, credinţa în Domnul nu era de paradă. Era vecin cu casa parohială. Îl ajuta pă preot. Da’ nu vorbea de credinţă. Zicea numa’: „Părinte, credinţa îi în inima fiecăruia şi îi o treabă între inimă şi omu’ care o are”.

Acolo în Poderei o mai zis o dată: „Doamnie, n-o lăsa să ne însoţască, abate-o din drumu’ nost”. Io, cînd o zis aşé şi şi-o făcut cruce, n-am mai clipocit şi      m-am uitat pă fugă, aşé înainte cu privirea din ochi, şi-am văzut momîloaia mare de pe stînca ceia. Avea nişte dinţi mari, aşé îi erau puşi înainte de gură parcă, erau dinţi lungi, îmi pare că-i văd ş-amu, adică mă forţez cu ochii minţii şi îi pot videa păste ani. Şi văd momîloaia aia cum s-o luat şi o ieşit de unde sta pă ptietroaie şi s-o dus pă rîpa care ş-amu îi acolo. Cînd s-o depărtat, moşu’ Grigore o zis: „Ascultă, coptile, cum huiesc tăţi iezurii”. Io n-am mai auzit nimica fără o huitură ca de găteje şi fuga ceia a momîloaiei. O fugit, dară c-o fugit cînd moşu’ o mai făcut o cruce. Nici aia n-am văzut io, da’ l-am văzut cum ş-o luat iară clopu’ din cap, atuncea o făcut ultima cruce şi momîloaia o luat-o la sănătoasa. Aşa cum să face cînd o iei la sănătoasa, egzact aşa o fugit. Io atîta am apucat să văd cum hîzănia aia de momîloaie mare, cu dinţii ceia mari, fugea molfăind oarice, nu ştiu ce, mi să părea că molfăie o ceapă pă care o ţînea într-o mînă şi o molfăia. Ceapă trebé c-o fo! No!

„Da’ ce-o fo aceia care o fugit, hăi, moşule Grigore?”, am întrebat. „Oare ce fel de animal o fo aceia din care n-am mai văzut ori auzit, hăi moşule?”, am mai întrebat.

Moşu’ Grigore o zis: „Mîie-o unde-o-nsărat, coptile, c-o fo Muma Pădurii care n-are mnica cu noi care ne ştim face cruce”, o zis moşu’ Grigore. „Noi ne facem cruce, că ştim, momîloaia nu s-apropie, nu ti teme, fără grijă să si! No! Măi, coptile!”, o zis moşu’ Grigore.

Io m-am bucurat. M-am gîndit tăt drumu’ pînă la pămăntu’ nost cum le-oi spune la coptiii de la blocu’ din Baia Sprie cum m-am întîlnit cu momîloaia hîdă care iera Muma Pădurii. Şi cum ar asculta şi: Năduşitu’, şi Strîmbătură, şi Luşu lui nea Arghire, şi Cătană, şi s-or înfiora.

Da’ era început de vară la noi în sat. Cînd m-am întors, în toamnă, am uitat să le spun de momîloaie că aveam altele multe care s-o adunat atîta vreme cît am stat cu moşu’ Grigore şi cu moaşa Mărcuţa în acel an, la ei acasă în Desiştea. No!

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: