Cronici Nr. 184

Montaigne – însemnări din pandemie

Reach content for Google search „Montaigne” „Eseuri”

O nouă traducere a „Eseurilor” lui Montaigne (semnată de Vlad Russo) apare la Editura Humanitas (în trei volume), la 50 de ani de la prima lor publicare integrală în limba română. Recent a apărut, într-o ediție elegantă, Cartea I a „Eseurilor”, asupra căreia mă opresc aici, în câteva note de lectură. Michel de Montaigne – în calitatea lui de clasic francez și un clasic al literaturii universale (altfel spus, cu termenul actual, al literaturii globale sau world literature) – ne îndeamnă să reflectăm asupra locului pe care îl ocupă azi clasicii, într-o epocă de mari tulburări, ca un soi de placă turnantă spre un viitor încă necunoscut.

Reach content for Google search „Montaigne”

Privit de departe, dintr-un prezent al alienării și un viitor pândit de robotizare, putem vorbi la Montaigne de un moment de grație al descoperirii interiorității și eului. Cu el începe lunga aventură a eului, trecând prin romanul psihologic – Proust, Joyce, Virginia Woolf – și până la disoluția și alienarea lui modernă de la Kafka, Milan Kundera sau Michel Houellebecq (pentru a fixa câteva borne). Și, desigur, până în pragul – tehnologic – al transumanului, dar și al postumanului – care pornește de la deconstrucția umanismului european (din care face parte și Montaigne).

Totuși, până la robotizarea totală – sau în ciuda ei –, încă ne interesează natura umană, constantele ei, dar și istoria descoperirii eului și a interiorității (care se situează dincolo de social) ca marcă a ceea ce e mai specific naturii umane. Iar cărțile clasicilor, cum e Montaigne, cred că se plasează – azi, dar și în perspectiva viitorului postpandemic al omenirii – în categoria valorilor de patrimoniu ale civilizației umane, câtă vreme aceasta din urmă va dura; iar dacă se va transforma într-o civilizație a roboților, asemenea cărți ar putea foarte bine să facă parte dintr-un soi de „muzeu al omului”… Deocamdată însă, pandemia cu care ne confruntăm (dar și criza climatică) aduc(e) în discuție (pentru viitorul apropiat) o prezervare a umanului.

Cu o solidă cultură clasică (a avut un preceptor german cu care vorbea în latină; o mare parte din „Eseuri” glosează în marginea autorilor antici), Montaigne se situează între filozofii stoici antici și moraliștii francezi ai secolului al XVII-lea. Născut în 1533 în castelul cu același nume, în sud-vestul Franței, Michel de Montaigne aparține aristocrației franceze, și a urmat, de altfel, o carieră de înalt funcționar – printre funcțiile deținute, a fost de două ori primar al orașului Bordeaux. În 1571, la 38 de ani, se retrage din funcțiile publice pentru a se consacra scrierii „Eseurilor”, vreme de două decenii, până la moartea sa, în 1592 (la 59 de ani).

„Eseurile” vorbesc deschis, fără morgă, despre autorul lor, inaugurând un ton al jurnalului și al autoanalizei; dar ele vorbesc în același timp și despre natura umană în tot ce are ea mai intim, dincolo de constrângerile și măștile sociale:

„Oricum ar fi, vreau să zic, și oricâte nerozii aș spune eu aici, n-am de gând să le ascund, așa cum n-aș ascunde un portret de-al meu, chel și cărunt, în care e zugrăvit nu un chip desăvârșit, ci chipul meu. Căci eu îmi înfățișez aici propriile simțăminte și gânduri, pe care le ofer drept ceea ce cred eu, nu drept ce-ar trebui crezut. Și n-am altă țintă decât să mă dezvălui pe mine însumi, care mâine poate că voi fi altfel, dacă o nouă experiență mă va fi schimbat”. Montaigne se analizează cu o acuitate uimitoare și în același timp topește în „Eseuri” întreaga experiență a vieții sale, în frământatele vremuri ale războaielor religioase și în efervescența culturii umaniste din secolul al XVI-lea. De unde și interesul mentalitar, dar și posibila lectură contextuală a cărții.

„Ai în față o carte scrisă cu bună-credință, cititorule. Ea te previne din capul locului că nu mi-am propus, în ce-o privește, alt țel decât unul ținând de ale mele, și numai al meu; n-am urmărit cu ea nici binele tău, nici faima mea. Eu vreau să mă arăt aici în felul meu simplu, firesc și obișnuit, neafectat și nemeșteșugit, căci pe mine însumi mă zugrăvesc” – scrie Montaigne, cel care inventează, la sfârșitul secolului al XVI-lea, în Franța, genul literar al eseului, dar și cel care se apleacă primul asupra eului, cu onestitate și luciditate. Prilej de reflecții care se extind și asupra naturii umane în genere: „Omul e, fără îndoială, un subiect lipsit de miez, pestriț și schimbător, pe care doar anevoie se poate întemeia o judecată statornică și închegată”. Impresionează și astăzi inteligența, finețea, ironia considerațiilor sale (a se vedea, de pildă, cele… financiare, despre modul raportării la bani, despre atitudinile sociale legate de bani!).

Printre lucrurile cele mai statornice și mai nobile de care se poate bucura omul – scrie el – se află prietenia, fiindcă ea e dezinteresată și se sprijină pe comuniunea sufletelor (e vorba, mai precis, de prietenia masculină, fiindcă „femeile nu pot fi prietene”, consideră el): „În general, valoarea prieteniei trebuie s-o judecăm atunci când caracterul s-a format și vârsta s-a maturizat. În prietenia despre care vorbesc eu sufletele se amestecă și se topesc unul într-altul atât de deplin, încât împletirea care le-a unit se șterge și dispare”. Rândurile sale pline de emoție (sesizabilă și azi!) despre prietenie fac referire, concret, la prietenia cu La Boétie, celebru pentru „Discours de la servitude volontaire”, mort de tânăr la 32 de ani (de ale cărui texte Montaigne se îngrijește).

Închei aceste note cu considerațiile sale privitoare la milă și tristețe, sentimente respinse de stoici – declară Montaigne. Pentru cea dintâi are, totuși, o anumită înclinație și se desparte aici de stoici: „Am o uimitoare slăbiciune pentru îndurare și blândețe; ba chiar cred c-aș înclina să mă las purtat mai degrabă de milă decât de prețuire. Deși mila e un sentiment nevrednic în ochii stoicilor, ei încuviințează să le venim în ajutor năpăstuiților, dar nu să le și împărtășim suferința, înduioșându-ne de soarta lor”.

Când vine vorba despre tristețe însă, se apropie de stoici, care o consideră „vătămătoare” și o refuză: „Mă număr printre oamenii cei mai străini de acest sentiment, pe care nu-l am la inimă și nici nu-l prețuiesc, oricât s-ar strădui lumea să-l țină la mare cinste. Cu ea înveșmântează ei înțelepciunea, virtutea și conștiința. Prostească și ticăloasă podoabă!”. Și nu în ultimul rând – o notă pentru noua traducere, care sună bine, în registrul unei limbi române arhaice, atent alese.

Michel de Montaigne, „Eseuri. Cartea întâi”, traducere din franceză, cronologie şi note de Vlad Russo, cu o prefaţă de Michel Onfray, Editura Humanitas, 2020

Sumar Literomania nr. 184

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: