Avanpremieră Traduceri

Îți vând un câine (fragment)

M-am înscris pe ascuns la Școala de Arte Plastice, la pictură. Sora mea, care întotdeauna fusese mult mai practică decât mine și mânca bucățile de papaya în loc să le contemple, a dat la studii comerciale. Acum, după aproape șaptezeci de ani, recunosc că cea care avea să sufere destul de mult era mama. După toate semnele, sora mea avea să ajungă secretară. Asta și lungimea picioarelor ei o îngrozeau pe mama. Eu repetam greșeala făcută de tata, din pricina căruia suferise atât de mult: confundam pasiunea cu vocația. Eram convins că moștenisem temperamentul său artistic, de parcă s-ar fi transmis genetic, ca un defect fizic sau o boală incurabilă.

Studiam pictura, dar mi-am dat repede seama că ceea ce mă interesa cu adevărat se petrecea în afara școlii, în viața boemă. Ne întâlneam în preajma școlii și după ce efectivul era complet mergeam la restaurantele din centru. Viața mea era fericită, îmi găsisem vocația, până într-o noapte când Solovino și-a băgat botul într-un buzunar de la pantalonii mei, pe care-i aruncasem lângă pat. Dimineața, câinele nu s-a mai ridicat de jos, respira aproape imperceptibil și nu a reacționat oricât a încercat mama să-l ațâțe. După-amiază, l-a dus la veterinar, iar diagnosticul doctorului a fost că se intoxicase cu marijuana. A fost simplu de diagnosticat, trebuia doar să-i miroși botul, iar dacă mama nu-și dăduse seama, era pentru că ea nu simțise niciodată miros de iarbă. Noaptea, când am revenit acasă de la orele de pictură, mama era încă trează, mă aștepta în sufragerie ca să-mi spună ce aflase de la veterinar. Era o acuzație directă, dar eu mă simțeam vesel, destul de afumat, și cum nu aveam de gând să recunosc nimic, am încercat să o dau pe glumă:

— Impresionant, i-am zis. Și cum și-a aprins câinele chiștocul?

Mama a zis doar atât:

— Îmi smulgi inima.

Cred că ar fi putut zice că îi rupeam inima, dar asta ar fi presupus o slăbiciune a mușchilor ei cardiaci, ca și cum ar fi avut un defect care-o făcea să nu suporte dezamăgirile și atunci ruperea inimii ar fi fost și din vina ei. În schimb, folosise expresia îmi smulgi inima. Așa, vina era cu totul a mea. Mama avea să moară din cauza inimii, dar asta nu înseamnă că vreau să zic de inimă. În 19 septembrie 1985, se afla la Spitalul Municipal când o parte a secției de cardiologie s-a prăbușit. Avea 73 de ani și în ziua anterioară cardiologul unui alt spital o asigurase că era sănătoasă tun, dar ea era convinsă că avea să moară. Zicea că încă nu se simte pregătită, o îngrozea ideea că era posibil să se reîntâlnească cu tata (el încă nu murise, dar ea nu știa asta). A ținut morțiș să meargă a doua zi la Cardiologie pentru ca un al doilea medic să-și dea cu părerea. Pentru că nu-și făcuse rezervare, a mers devreme ca să apuce să fie consultată: a ajuns înainte de șapte și nouăsprezece. S-ar fi salvat și ar mai fi trăit ceva ani dacă ar fi ascultat de Schönberg, pe care, firește, nu l-a citit niciodată: cel care nu caută, nu găsește. Dar moartea se caută sau, pur și simplu, dai peste ea?

Într-un târziu, s-a trezit și Solovino și, în următoarele ore, nu a făcut altceva în afară de a urmări cu privirea umbrele pe care lucrurile le proiectau pe suprafețe. A petrecut o întreagă după-amiază urmărind o furnică și studiindu-i obiceiurile. Mama a pus pe cineva să mă urmărească, un tip de la Poștă, care-i era dator pentru că mama îl acoperea când lipsea de la muncă. Spionul a aflat că studiam pictura și, pentru a face informații cât mai prețioase ca să scape cât mai repede de datoria față de mama, i-a dat o sumedenie de detalii scandaloase, subliniind că toți colegii mei erau niște zdrențăroși, drogați, homalăi și comuniști. Iar profesorii lor erau exact asta: profesorii lor. Mama mi-a interzis categoric să mai studiez pictura, amenințându-mă că mă lasă orfan, chiar dacă era în viață. Casa a răsunat din nou de reproșurile pe care i le aruncase tatălui meu: Arta nu e bună la nimic. O să mori de foame. Nu ne permitem luxul acesta. Mă întrebam în sinea mea: luxul de a fi artist, luxul de a muri de foame sau luxul de a face ceva inutil? Și, pentru ca tacâmul să fie complet, a apelat la cel mai mizerabil șantaj: Arta este pentru băieții de bani gata.

I-am vorbit despre vocația mea și am încercat să dau exemple care să o înduplece, povești inventate cu pictori imaginari ce ieșiseră din mizerie și ajunseseră să aibă numele gravat cu litere de aur pe frontispiciul posterității.

— Nu mă lua cu povești despre artiști francezi, mă întrerupea mama. Ești la fel ca taică-tu și n-am de gând să tolerez asta. Uită-te la el, de pe urma vocației nu s-a ales cu altceva decât cu frustrare. Uite ce-am ajuns.

Atunci, după ce am amenințat-o că plec de acasă, chiar de-ar fi să trăiesc pe drumuri, pentru a-i demonstra că aveam să ajung artist, oricât s-ar opune, a chemat-o și pe soră-mea și ne-a anunțat – cu solemnitatea minciunilor definitive, de la care nu mai poți da înapoi și-l obligă pe cel care le spune să le fie fidel până la moarte, că suferă de artrită și că medicul i-a interzis să mai lucreze.

— Eu atât am putut, ne-a zis, ca și cum i s-ar fi terminat bateriile, acum e rândul vostru.

Începând din ziua aceea, mama s-a dedicat mersului la medic și îngrijirii câinilor ei. Sora mea a obținut prima ei slujbă de secretară, iar eu n-am mai dat pe la Școala de Arte. Aventura mea nu durase nici un an, dar măcar profitasem de orele de desen după modele umane pentru a vedea femei goale. Sub pretextul de a le capta esența le observasem cu atâta concentrare, reținând în memorie fiecare cută, și mă masturbasem atât de asiduu, încât, în momentele de epuizare vizuală și carnală, ajunsesem la o intuiție tristă: probabil că femeile nu întruchipau un mister atât de minunat încât să renunți pentru ele la tot ce-ți oferă viața.

Cu aripile tăiate, am făcut ce era mai simplu: am apelat la unchiul meu ca să mă angajeze la toneta lui cu tacos. Dacă tot trebuia să renunț la presupusa mea autentică vocație, mi s-a părut o slujbă ca oricare alta, ba chiar mai bună decât multe, unde sistemul sclavagist se vedea de la o poștă, deși, ca să fiu sincer, poate că a vinde tacos mi se părea mai bine pentru că mi se pusese pata pe câini. Toneta unchiului meu se afla în Cadelaria de los Patos și deschidea seara, așa că începeam munca la cinci și jumătate. Eu tăiam ceapa și coriandrul, aveam grijă de tortillas, vindeam sucuri răcoritoare și orez cu lapte și dădeam restul împreună cu o bomboană de mentă. În timpul săptămânii, închideam la miezul nopții; în weekend, la unu și jumătate noaptea. M-am obișnuit să stau în picioare ore în șir, robotind, râzând la glumele obișnuiților locului. Singurul lucru care mă deranja și cu care nu m-am putut împăca niciodată era duhoarea emanată de mâinile mele, mâinile mele de artist care acum puțeau a  amestec de ceapă, coriandru, mentă, monede și bancnote pline de transpirație.

Tacos azi, tacos mâine, am suportat cu stoicism până într-o dimineață când am făcut faza cu ciorapii de nailon. Am luat o pereche de la soră-mea, care, găsindu-și dimineața sertarul cu haine răscolit, s-a uitat la mine cu suspiciune până când a dat peste Solovino care o mierlise. A venit și mi-a zis:

— Ți-a luat ceva până să o faci.

În mod surprinzător, mama nu a cerut autopsie. A ieșit la plimbare și s-a întors cu un cățel pe care-l găsise amușinând pe lângă piață. Așa l-a și numit, Mercado[1], chiar dacă ăsta chiar nu era nume de câine. Când soră-mea i-a atras atenția asupra numelui, mama s-a făcut că plouă. Ăsta e un alt lucru care datează din aceeași epocă în care a renunțat să mai meargă la muncă, și anume să facă pe niznaiul, ajungând uneori să facă chiar pe nebuna. Părea să fi descoperit că odată ce eu și soră-mea ajunsesem adulți, putea să schimbe felul în care ne manipula, trecând de la epuizanta intransigență la o atitudine distrată prin care transfera asupra noastră, chipurile, fără să-și dea seama, povara responsabilităților.

I-am promis mamei să-l îngrop pe Solovino și am dus cadavrul nu departe de casă, la un chioșc care deschidea dimineața devreme și vindea tacos pentru grătare. Mi-au dat pe el cinci pesos: atât costau patru beri. În ziua următoare, am invitat-o la micul-dejun, ca să-i mai alung tristețea. Când vânzătorul ne-a văzut și apoi m-a auzit cerând două cu de toate, părul i s-a zburlit de groază, de parcă și-ar fi imaginat că-l implicasem în cine știe ce ritual de vrăjitorie.

— E bun? am întrebat-o pe mama, în timp ce mesteca de zor.

A dat din mâna stângă în semn de așa și așa, apoi, după ce a înghițit, mi-a șoptit la ureche pentru a nu-l supăra pe vânzător:

— Carnea-i cam ațoasă.

 

[1] Piață, lb. spaniolă în original.

Fragment din „Îți vând un câine” de Juan Pablo Villalobos, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, volum în curs de apariție la Editura Paralela 45, Colecția „Ficțiune fără frontiere”

 

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut pe 29 ianuarie 1971, în Sîngeorz-Băi. A publicat „Zborul femeii pe deasupra bărbatului” (poeme, Eikon, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), „Cartea tuturor intenţiilor” (roman, Vinea, 2006 ; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008), „Apropierea” (roman, Cartea Românească, 2010; ediţia a II-a, Polirom, 2014; în 2015, „Apropierea” a apărut în Polonia sub titlul „Bliskosc”, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Malecki, şi în Spania cu titlul „Cercanías”, la Ediciones Traspies, traducere Elena Borras), „La două zile distanţă” (poeme, Charmides, 2011; premiul revistelor „Poesis Internaţional” şi „Transilvania”) şi „Lunetistul” (roman, Polirom, 2013; Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa; nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secţiunea „Proză”, nominalizări la Premiul Naţional de Proză al „Ziarului de Iaşi” şi la Premiile revistei „Observator cultural”). În 2015, publică romanul „Războiul mondial al fumătorilor” (Polirom).

A tradus din autori de limbă spaniolă ca Mario Vargas Llosa („Visul celtului”, Călătoria către ficțiune – Lumea lui Juan Carlos Onetti”, „Arme și utopii”, „Eroul tăcut”, „Civilizația spectacolului”, ), Julio Cortázar („Ocolul zilei în optzeci de lumi“, „62. Model de asamblare“), Enrique Nogueras („Ore la Mogoșoaia/Horas de Mogoșoaia”) sau Care Santos („Încăperi ferecate”).

 

 

Despre autor

Juan Pablo Villalobos

Juan Pablo Villalobos

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Guadalajara) este prozator, eseist şi critic literar. A publicat proză scurtă în revista „Letras Libres”, dar şi eseuri în „Gatopardo” şi în revista columbiană „Don Juan”. În prezent colaborează la blogul editurii braziliene „Companhia Das Letras” şi la „Pen Club’s Blog World Atlas”. În textele sale, Villalobos a abordat teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la „tangologie”, ejaculare precoce şi literatura latinoamericană în prima jumătate a secolului XX. A fost bursier al programului Alßan, finanţat de Uniunea Europeană, şi a obţinut un doctorat în teoria literaturii şi în literatură comparată la Universitatea Autonomă din Barcelona. Publicat în 2010, romanul său de debut, „Fiesta în bârlog”, a fost tradus în peste zece limbi, iar în 2011 voturile cititorilor l-au inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de „The Guardian”.

Scrie un comentariu