Volumul „Joc epic. Născut înainte de vreme” de A.T. Branca (Editura Eikon, 2026) este un amplu și impresionant poem, aflat la granița dintre literatură și traumă (nașterea prematură), între metafora poetică și trauma consemnată (chiar prin notații de jurnal brute). Ceea ce mi se pare interesant în acest volum e tocmai faptul că reușește – prin punerea în discurs a unei experiențe traumatice – să transforme totul într-un text literar, încărcat de emoție estetică, dincolo de pragul biografic. Motto-ul cărții face, de altfel, de la început trecerea către literatură, către referința livrescă, vorbind despre erou și epopee:
„Există epopei despre eroi
și gloria lor.
Aceasta este despre un nenăscut,
apoi născut înainte de vreme
și zbaterea lui pentru viață.”
În această tonalitate a epopeii, autoarea imaginează, într-un text de mari dimensiuni, lupta pentru viață, pentru supraviețuire a unui mic „erou”, fiul său născut prematur. Spre deosebire însă de tonalitatea eroică a epopeii, „Jocul epic” semnat de A.T. Branca atinge mai degrabă coarda intimistă, iubirea maternă, invocația tandră către născutul prematur. Tot la începutul cărții, autoarea consemnează mărturia ei ca experiență reală:
„Aceasta este o experiență reală.
La începutul anilor 2000,
din o sută de copii, zece erau născuți prematur,
uneori sub 28 de săptămâni.
Lupta lor pentru viață este impresionantă”.
Întreaga experiență personală traumatică se convertește, de-a lungul celor 200 de pagini, într-un poem arhetipal și inițiatic, alcătuit din două părți, „Nenăscut” și „Nou născut”, în care lupta pentru viață capătă o valoare general-umană și vorbește, în fond, chiar despre fragilitatea condiției umane. Experiența nașterii premature devine, în acest fel, un model metaforic al nașterii de sine dureroase, pândite de risc. În partea întâi, „Nenăscut”, vocea maternă se adresează fătului, ca în basme, încercând să-l convingă să se nască la vreme, ademenindu-l la viață, dar prevenindu-l de riscurile ei. Iubirea de mamă este catalizatorul, călăuzitoarea către supraviețuire: „Umbre cu măști ca la bâlci/ se înșiră în lumina obscură./ În jurul meu saltă, fac piruete,/ împletesc un leagăn din ierburi./ Te îmbie spre el/ cu glasuri de iele,/ cu cântece șoptite,/ cu popcorn și vată de zahăr./ Te cheamă pe nume –/ (cum de îl știu,/ când mama ta nu l-a rostit încă?)// Te ascund în mine adânc./ Îți simt pâlpâirea ca într-un bob de rouă./ Nu te lăsa ispitit către nicăieri, copilul meu!/ Nu te desprinde de mine!// Îți simt tremurul cum îmi caută inima./ Îți aud glasul stins –/ Nu-ți fie teamă, mamă! (…)/ Doamne, lasă-mă să dorm cât într-o poveste,/ să-mi crească fiul în noaptea asta/ cât alții într-o lună. (…)/ O lumină albă, indisolubilă în tulburarea trezirii./ O lumină care macină curcubeul din vis./ O lumină ca o lance cu vârful topit în ochi.// Mă aduce înapoi din lumea stranie în care pulsezi/ în lumea în care nu te-ai născut încă.// O contracție precedă fiecare respirație.// N-o face, nu-i ceasul bun!/ Nu e vremea potrivită./ Nu e rânduiala vieții noi acum!// Mai stai, mai dormi,/ de ce te-ai trezit?/ Mai e timp să asculți/ sonatele nenăscutei lumi”.
Vocea maternă, o voce cu modulații, plină de iubire, de speranță, dar și de spaimă, imaginează senzațiile fătului în lumea de dinaintea nașterii sau chiar din pragul celor două lumi, creând o poezie – cu certe ecouri barbiene – a incipitului, a originii, a ne-născutului, a condiției primordiale. A.T. Branca îmbină, așadar, imaginile arhetipale, de basm și epopee, cu referințele la poezia românească modernă. Atunci când pune în scenă o perspectivă a fătului, poeta atinge coarda metaforică și experiența general-umană (condiția umană), în timp ce în versurile care vorbesc despre trauma maternă (maternitatea prematură), A.T. Branca realizează o poezie concretă și personală, cu detalii pe alocuri clinice și notații de jurnal care surprind lunile de incubator ale fătului, culminând cu operația într-un spital din București.
Dacă prima parte („Nenăscut”), metaforică și arhetipală, este mai degrabă lirică, cu bătaie universală, cea de-a doua („Nou născut”) este, într-adevăr, epică (a se vedea titlul cărții) și personală, dinamică și în crescendo, dând glas tribulațiilor din spital ale mamei care se zbate pentru supraviețuirea fiului ei. Partea a doua este și o secvență-mărturie, cu detaliile clinice din lunile petrecute de copilul prematur în spital, în compania permanentă, până la epuizare, a mamei. Experiența nașterii premature este, în fond, o experiență trăită, dramatic, de multe femei (și în condiții dificile de spital, la începutul anilor 2000 în România) – iar versurile autoarei se scriu și în numele acestei traume comune: „Aici mamele au cel puțin un scaun/ pe care stau să vegheze/ lângă copilul lor,/ cât e noaptea de lungă,/ iar asta era mai mult/ decât puteam să sper.// Unul lângă celălalt,/ lângă celălalt,/ Neclintiți./ Un lanț matern viu.// Un copil și mama lui/ lângă alt copil și mama lui./ Inimă bătând lângă inimă./ Speranță pâlpâind lângă speranță.// Spitalul acesta e o citadelă./ Spitalul acesta nu e o fortăreață./ E câmp de luptă.// Va fi operat. Numaidecât,/ ne-a zis doctorul.// Îl auzeam și îl priveam înmărmuriți,/ hipnotizați de mâinile lui puternice,/ cu mințile zdruncinate/ de forța prezenței lui,/ sub care se condensa aerul/ împrejur.// (…) Duminică, 10 februarie. 1500 de grame./ Puncții articulare picior drept./ Se recomandă gipsarea.// Luni, 11 februarie./ Transfer în secția chirurgie./ Acordul mamei.// Riscuri./ Riscuri./ Riscuri.// Semnez. E calea ta./ Și a mea.”.
În acest ritm sacadat și sec, ascendent, cu notații brute de jurnal (marcate în italic) și detalii clinice, a doua parte a cărții narează – mereu din perspectiva mamei – mica epopee a salvării fătului. Iată și victoria finală: „În joc/ ai deprins gustul vieții./ În joc/ ai învățat să nu uiți să respiri./ În joc/ ți-ai revendicat locul pe lume/ și ceasul nașterii potrivit”.
Am lăsat special la final această metaforă centrală a jocului, prezentă în titlu, care organizează întregul poem și concentrează multiple semnificații. Jocul instinctelor vieții la fătul prematur (așa cum apare în versurile citate mai sus) capătă și un sens mai general în ansamblul textului: viața în sine văzută ca joc, joc al hazardului sau joc divin. Pe de altă parte, să nu uităm că discursul poetic, „jocul epic”, este el însuși un joc cu cuvintele, ca o a doua naștere, în cuvinte, a fiului. La urma urmei, această metaforă vorbește – în acest amplu poem – și despre condiția umană creatoare, despre creația umană ca joc, cea care dublează sau uneori concurează, ca un hybris, creația divină. „Joc epic. Născut înainte de vreme” de A.T. Branca își găsește calea lui, între vibrația lirico-epică și documentul brut, integrat în rama poetică.
A.T. Branca, „Joc epic. Născut înainte de vreme”, Editura Eikon, 2026, cu ilustrații realizate cu ajutorul inteligenței artificiale
Sumar Literomania nr. 408-409 (2026)
Scrie un comentariu