Cartea săptămânii Nr. 163 Restituiri

„Zeii prind șoareci” de Dimitrie Stelaru

La sugestia lui Bozz, anticarul nostru de serviciu, vă propunem, în acest număr al Literomaniei, la „Cartea săptămânii”, un roman mai puțin cunoscut, semnat de Dimitrie Stelaru (pseudonimul lui Dumitru Petrescu): „Zeii prind șoareci”. Apărut în 1968, la Editura pentru Literatură, și nereeditat în nicio ediție până acum, romanul este unul cu tentă autobiografică. Să nu uităm, însă, că avem de-a face cu Dimitrie Stelaru, un trickster, un trișor. Viața sa boemă, de vagabond, de paria, este, în această carte, transpusă într-o notă aproape mistică, exaltată. Poezia textului te învăluie fără drept de apel. Rânduri crude, demonice, se desfășoară sub ochii cititorului, creând o atmosferă unică, de neuitat.

Umbra morții planează neîncetat pe deasupra capetelor protagoniștilor. Tricksterul nostru încă din 1940 cocheta, ludic, sub semnul farsei lugubre, cu ideea morții, atunci când și-a anunțat decesul printr-un anunț din ziarul „Semnalul” – gest evocat și în „Zeii prind șoareci”. Își inventa biografii, imagina conspirații, se considera o victimă, un veșnic nedreptățit. Într-un fel, așa a și fost. A murit la numai 54 de ani, când în sfârșit își întemeiase o familie stabilă, după multe relații eșuate, și i se îndeplinise visul vieții – acela de a avea o bibliotecă personală. Iată cum îl surprinde Petre Stoica, în însemnările sale din „Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” (Humanitas, 2019):

„Stelaru părea sfios, speriat, biet melc retras în cochilia protectoare. Aparențe. În lumina becurilor chioare, chipul nu i se lăsa ascuns: frunte înaltă, calviție accentuată, favoriții lungi, insinuând încărunțirea, tenul măsliniu, ochi bănuitori, șireți, buze senzuale. Încredințat că avem bănuți în buzunare, devenise volubil: «Va-să-zică studenți…» Vorbea de poeții zilei, conjugând sarcasmul cu ironia… Dar Stelaru, eh, Stelaru, el știa să depene povești nemaiauzite, să pună la cale cele mai neașteptate nebunii. Era omul care îi cunoștea pe toți artiștii țării, până și pe cei ce nu mai existau. Cronicar autentic? Cronicar apocrif? Baedeker al vieții noastre artistice din perioada războiului și de dinainte? Toate la un loc… «Nea Stelarule, îl cunoști cumva pe…?» «Ei, drace, cum să nu-l cunosc!» Pe cel de care-l întrebai, dacă făcea parte din generația sa, nu o dată se întâmpla să-l facă caraghios ori proclet. Cu o moale nonșalanță. Pe maeștri nu i-ar fi încondeiat însă nici măcar cu o silabă defăimătoare. Îi stima profund, venerându-le numele și opera. Broda îndeobște lucruri ce te lăsau cu gura căscată. Scriitoare, artiste, pictorițe, femei din înalta societate – le știa cu ghiotura, pe unele chiar în calitate de amant… Se considera victima soartei, un damnat, o ființă prinsă în plasa necruțătoarelor intrigi din care nu mai avea scăpare. Cu și fără rost, invoca înaintașii, nedreptățiții, dacă au fost nedreptățiți”.

Mai jos, vă propunem spre lectură rândurile introductive din „Zeii prind șoareci” și un scurt fragment din roman în care este evocat episodul anunțului decesului din „Semnalul”. Lectură plăcută! (Literomania)

 

*

 

„Atunci, prin 1945, când am început însemnările de mai jos, eram în Sighișoara și îmi căutam azurul rătăcit. Mâncam ce lăsase războiul, dormeam într-o fostă școală germană, părăsită de morții copleșiți de tifos exantematic (își săpaseră găuri uni altora în curte) – eh! și iubeam. Am scris atunci, dar mai mult iubeam – iubeam o blondă (Herta), o stradă de pe vremea lui Paracelsus, țigara. Tatăl blondei era un vânător de căprioare și fata îmi aducea, înfricoșată de fostul tifos din școală, ba coada cerboaicei (s-o frig), ba întrebarea: ce venit îmi aduce meseria?

La urmă s-a deschis în clădirea părăsită o secție de artă plastică și am devenit plastic. Mai murisem înainte, prin ziare, așa că faldurile încetinelii au apărut: uneori scriam o sută de grame, alteori un kilogram de țuică bătrână. Prietenul meu Ion își uita mereu statuia în camera Ilonei; eu mă certam cu șobolanii veniți de la etajul trei, cu fantomele îngropaților din curte și rodeam ultima fibră de pe codița paranoică a vânatului isprăvit de ieri.

Când am reluat ce scrisesem în vremea aia parcă un pumn mi-a intrat în gură, un pumn dezgustător, abject: prin câte avusesem grijă să trec în lumea dintre două războaie! Am dat afară unele ilustre năzdrăvănii, altele duse-au fost în vânt. Era să uit (un obicei prost al naratorului) că blonda a fost săsoaică atlantă precis, fiindcă s-a scufundat în burghezie. Eu mai trăiesc. Cum dracu’ reușesc femeile să se scufunde? că doar le punem aripi!

Încă n-a avut cum mă citi nimeni cu iscusință!

De fapt mă despoi sub nasul vostru, rup urme neomenești.”

 

*

 

Costel mi-a anunțat moartea la «Semnalul», eu am ros alte cotoare de varză. Ziua următoare, mari articole în ziare plângeau moartea mea. Cotoarele de varză din stomac ascultau articolele citite de amic cu glas tare: de, credeam că e isprava lui. Și vecinele, babele-cotoroanțe, auziseră de moartea unui poet «cu oțele sclipind în ochi și freamăt de iubire».

Neștiind că amicul meu este inițiat în treaba asta, au venit să-l înștiințeze. Unele aveau lacrimi, sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie.

Ziarele de dimineață, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea scriitorilor se cutremura.

«A murit Bogdan Amaru, T.C. Stan, Enășescu, Bob Bulgaru – ne mor oamenii. Ce fac mandarinii? Din cauza mizeriei, mor, unul după altul, oamenii de cultură, artiștii…»

Dușmanii de până mai ieri scriau articole calde:

«Prietenul nostru a plecat, fără să-și ia rămas bun…»

Curată nebunie! Am pus foc în paie. Banca Națională a oferit pentru înmormântare 2 000 de lei; «vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu-Măgurele»; acolo – mai târziu am aflat – așteptau vagoanele funerare, trei căruțe cu pâine și bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri.

Patru zile am stat închis la Costel, am dormit, am mâncat ce pica. Venea cu ziarele fericit: «Asta e ideea ta, dar eu am aplicat-o!»

– Tu, sigur tu.

Astă-noapte au căzut fulgi de zăpadă. Nu mai pot dormi între cotoare de varză. În oraș cum să merg? E frig, și nu sunt mort? Am deschis presei încă o albie. Măcar prietenii de m-ar înțelege. Sunt atâți înțelepți critici, predoslavi și guvernanți literari, că eu am stricat familia. Numai ei să fi rămas. Izmene în familie. Mai toți trăiesc și nu știu de ce. Trăiesc fără ochi. Bolnavi, sugându-și hrana și acoperișul ștofelor din strămoși. Trupul lor e secat de mult; mai iese un lăstar galben, care într-o zi va ajunge ministru: domeniul îi dă stemă și grandoare. Uite, păduchele e numit ministrul finanțelor libarca (văr) la arte! Dincolo, la fel. La alte ministere, la fel. E o coptură: fuge din picioare la nas, la umăr, la șale; în același trunchi; de colo până colo, frați, nepoți, rude – cancer uman – lipitori.”

Fragemente din „Zeii prind șoareci” de Dimitrie Stelaru, Editura pentru Literatură, București, 1968

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

1 comentariu

  • Dimitrie Stelaru, ”Înger vagabond”

    Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
    Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
    Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
    Trupul acesta gol și flămînd?

    Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
    Prin păduri la marginea orașelor –
    Nimeni nu ne-a primit niciodată,
    Nimeni, nimeni…
    Cu fiecare îndărătnicie murim
    Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

    Marii judecători ne-au închis
    Stăruind în ceața legilor lor;
    Pe frunțile noastre galbene au scris:
    „Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
    Casa lor e temniță. Puneți lacăte bune fiarelor.”

    Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
    Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
    Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
    Într-o zi vom avea și noi sărbătoare –
    Vom avea pîine, pîine
    Și-un kilogram de izmă pe masă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: