Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, un fragment în avanpremieră din poemul „Joc epic. Născut înainte de vreme” de A. T. Branca, apărut de curând la Editura Eikon, cu o postfață de Vianu Mureșan.
„Joc epic este un poem al nașterii ca experiență-limită, al vieții surprinse în punctul ei de maximă fragilitate, acolo unde a fi și a nu fi nu se exclud, aflându-se într-o tensiune ontologică extremă. Cartea urmărește lupta pentru viață a unui copil născut înainte de vreme și participarea totală a mamei la această confruntare tăcută, desfășurată între corp, timp și responsabilitate.
A.T. BRANCA
Joc epic. Născut înainte de vreme
(fragment)
7. Temerar
La marginea lumii el stătea neclintit,
neştiutor de trup şi simțire.
Cu ochii larg deschişi către asprul hotar,
deşi neştiutor de lumina răsăritului,
de puzderia de sunete care îl izbeau,
de tot acel vuiet,
frământarea dimprejur,
care îi zgâria pielea,
îi ardea buzele,
îi inunda plămânii imaturi.
Ochii goi îi scânteiau de groaza luminii dintâi.
O mică inimă copleşită de vastitatea lumii,
în starea perplexă a trupului-mugur,
cu pielea umedă muşcată de aerul irespirabil
care îi rănea buzele roz,
cerul gurii neformat,
traheea subţire şi plămânii-bujori!
Cu gurița deschisă
sorbea vâna de oxigen dinspre tâmplă
ca un peştişor azvârlit pe uscat,
cât teama lui creştea împrejur
şi îl împresura lacomă
ca umbra cea mai adâncă.
Trupul lui se strângea
vânăt ca o anemonă.
Amintirile abia înfiripate
se evaporau instantaneu,
cât strânsoarea inimii se domolea,
cât îl absorbea liniştea într-o visare,
apoi o chemare de şoapte
îl înălţa pe toboganul atavic,
cât să îi dea drumul înapoi.
Pe măsură ce larma de voci,
de cuvinte fără înțeles,
îl împresura,
îi străpungea timpanul,
tâmplele fragile,
îi zgâlțâia trupul cât al unei păpuşi.
Moi îi erau oasele
şi pe ele carnea puțină,
pielea transparentă,
acoperită cu păr fin lucios,
sângele subțire.
Îl vedeam
pe sfert om,
pe sfert înger,
pe sfert duh,
pe sfert sălbăticiune
cu chipul fiului preaiubit.
Fascinat de lume,
trăia cutremurat
de jocul (1) nou.
Atât de tare îi bătea inima
cât de mare era voinţa lui de viață.
Mama lui ştia.
De cum scâncise prima oară,
cât s-a zvântat lacrima într-o clipire,
cât întunericul s-a risipit
în aura vieții noi,
în dimensiunile spațiului şi timpului
croite între mamă şi fiu,
a sinelui în sine cu sine întrupat – mama lui a ştiut.
Lumea (2) s-a umplut de promisiuni,
de şoapte neauzite încă,
de semne fără direcţie şi fără traiectorie.
Când firele vieţii s-au desprins,
şi dintr-unul s-au ales două,
când a devenit mamă din nou
vrednică de fiu
şi de maternitatea ei –
mama lui a ştiut.
Și ea era deja,
şi nu se gândea cum să fie,
în fel şi chip măsură
de a se dărui noului-născut
fiului preaiubit
care nu mai era fără chip, fiului preaiubit (3)
care nu mai era fără glas.
Odată ce l-a văzut, fără să-l fi cuprins,
şi l-a auzit, fără să-i fi vorbit,
ea a ştiut cât de puternică era
voința lui de viață.
Ea a ştiut că miza jocului
era pe viață și pe moarte.
Şi cât de mare era lumea
şi câți oameni încape ea,
nimic şi nimeni
nu a mai contat.
(1) „Jocul” – modul în care un prematur intră în lume prin reflexele corpului; stare instinctuală de supraviețuire şi învăţare, prin care lumea este percepută ca un flux de stimuli la care trupul reacţionează.
(2) „Lumea” – realitatea imediată a mamei şi a fătului; realitatea fizică şi senzorială în care acesta este introdus.
(3) Repetiția expresiei „fiului preiubit” – marchează fixarea identitară și asumarea definitivă a mamei, ancorarea în realitatea care se destramă.
Fragment din volumul „Joc epic. Născut înainte de vreme” de A. T. Branca, Editura Eikon, 2026
A.T. Branca este economist de profesie, poetă şi eseistă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti. A debutat în 2007 cu romanul „Mai e o zi până mâine” și a publicat ulterior romanul „Întuneric. Fără rost”, precum și volumele de poezie „Nimic esențial”, „Tandem cu umbrele” şi „Live Camera. Conceptual”.
Sumar Literomania nr. 405 (2026)
Scrie un comentariu