Atelier

Jocurile și visele prizonierului (III)

Fragmentul de mai jos face parte dintr-un manuscris pe care l-am descoperit recent, undeva sus pe bibliotecă, acoperit de cărţi şi câteva tablouri vechi. L-am scris în 1977, în Germania, la Essen, la scurt timp după fuga mea din România, cu senzaţia că acum sunt liber şi că pot scrie fără frică absolut tot ce vreau. În textele mele nu mai voia nimeni nici ideologie comunistă, nici viziunea unui viitor de aur, care-mi producea greaţă. Problema, însă, era că nu voia nimeni nici textele mele, pentru asta ar fi trebuit să fie scrise în germană, nu în română. Dar asta nu m-a prea interesat. Important era că scrisul îmi aducea bucurie şi mi-a uşurat mult primele săptămâni ale exilului. Am recitit paginile după 39 de ani de la scrierea lor. Interesantă experienţă,eram mai mult decât curios, doar mă întâlneam cu mine însumi printr-un salt înapoi în timp. Eram, desigur, curios: m-am schimbat, în ce măsură mi-am schimbat felul de-a vedea lucrurile, de-a le pune pe hârtie? Manuscrisul întreg are vreo sută de pagini. Am mai găsit în plus, sus pe bibliotecă, şi câteva schiţe trăsnite. Unele chiar mi-au plăcut, am avut privilegiul, după atâta timp, de-a mă citi ca pe-un autor străin. Dar în timpul lecturii, m-am identificat repede cu cel care eram atunci şi am văzut că, în esenţă, am rămas acelaşi. Sunt, oricum, de mult convins, că, indiferent de experienţele avute în cursul timpului, natura noastră, felul nostru de-a vedea lucrurile, tendinţa noastră de-a fi clovneşti sau tragici nu se prea schimbă. (Jan Cornelius)

Câteodată paznicul se ducea la dulap și scotea o carte și venea cu ea în fața cuștii . „Hai să te-nvăț să ghicești zicea și pe urmă deschidea cartea la întâmplare. „Unde am deschis cartea?” întreba „la ce pagină” și eu mă gândeam un timp, „cred că la pagina 24” spuneam. „N-ai ghicit” spunea paznicul. „Dar acum?” și deschidea cartea la altă pagină. „Cred că la pagina 45” spuneam eu. „Iar n-ai ghicit” spunea paznicul „fii mai atent” și iar deschidea cartea. „Pagina 82, pagina 74, pagina 65” ziceam eu pe rând „nu” zicea paznicul „de ce nu ești atent?” și la un moment dat deschidea cartea și îmi șoptea la ureche foarte încet „pagina 24” și pe urmă mă întreba cu voce ridicată „La ce pagină? Gândește-te bine!”. „Pagina 24” ziceam eu „da” zicea paznicul ”dacă te gân­dești, știi! Dar acum?” și pe urmă-mi șoptea foarte încet „49” și eu îmi lăsam capul în palme și îmi încruntam fruntea, și după un timp ziceam: „Eu așa cred, 49. Eu așa presupun”. „Da” zicea paznicul „presupui bine” și iar îmi șoptea repede „82, 74, 65” și eu ziceam „82, 74, 65” și paznicul zicea „Da, ghicești ca la carte. Ai început să înveți!” și apoi iar deschidea cartea, dar nu-mi mai șoptea nimic, dar eu ghiceam mai departe exact pagina la care se deschidea cartea. „194, 716, 245. Am început să învăț” ziceam și paznicul se uita la mine mulțumit și parcă se și mira: „De unde naiba le scoți?” „M-am obișnuit să ghicesc” spuneam eu „așa-mi vine”. „Acum încearcă să nu mai ghicești” spunea paznicul și iar deschidea cartea și eu încercam să nu ghicesc să nu spun o pagină greșită, dar nu reușeam. Mă obișnuisem prea tare, așa că paznicul lua cartea și rupea toate filele și din file făcea avioane de hârtie pe care mi le arunca printre gratii. „Uite acum decolează avioanele” încerca el să-mi abată atenția, și eu spuneam „avionul 64, avionul 55, avionul 82”.

Avioanele se smuceau prin aer și fiecare avion avea câte un număr și cum le ziceam pe număr, avioanele începeau să plutească foarte lin și nici nu cădeau la pământ, atât de bine le nimeream numărul. Numai o dată n-am fost atent și am spus 47 în loc de 74 și imediat avionul a început să cadă, dar când m-am corectat, a zburat mai departe. Stăteam în mijlocul cuștii și în jurul meu erau numai avioane care zburau. Cartea era ruptă până la ultima pagină și cred că erau vreo 500 de avioane și nu făcusem nici o greșeală, toate pluteau foarte lin, și dacă vreun avion o lua razna, trebuia să-i spun pe număr. „Ești fantastic” spunea paznicul „cu tine pot merge și la circ”, dar aici a greșit, mie nu-mi place circul, însă n-am vrut să-i spun direct ca să nu-i supăr din nou, și să mă bată, așa că foarte elegant m-am prefăcut că mă concentrez și mai tare și am spus toate nu­merele pe dos și avioanele au pornit să cadă în bot.

„Ce naiba faci?” a întrebat paznicul.

„Nu știu” am spus eu „nu îmi mai vin numerele în cap” și el habar n-avea că-i mint în obraz. Dimpotrivă.

„Nu te mai duc la circ” a spus, și eu m-am prefăcut foarte trist și avioanele cădeau mai departe.

Câteodată paznicul se ducea la dulap și scotea un gramofon vechi, cu capacul ruginit, îl așeza în fața gratiilor. „Hai să dansezi tango” spunea „ce zici?” și eu mă bucuram, desigur, îmi frecam mâinile: de când aștept eu clipa asta, de când aștept eu să dansez tango! Apoi paznicul învârtea manivela și bătea de două ori din palme când începea muzica, iar eu începeam să dansez cât mai atent, cu mâna stângă întinsă în aer și cu mâna dreaptă strâns lipită de corp. „Ca și cum ai ține-o de talie” zicea paznicul „ține-o de talie!” și eu ridicam mâna dreaptă încet, îndoind-o cât mai elegant. „E bine?” întrebam.

„E bine” zicea paznicul „dar nu destul. Fii mai categoric. Când dansezi tango e bine să fii categoric. Trage-o spre tine!” și eu îndoiam mâna ceva mai tare „și mai mult” zicea paznicul „prinde-o și cu mâna dreaptă, de ce ai mâna dreaptă?” „Tot de talie ?” întrebam. „Da” zicea paznicul „nu vezi ce talie subțire are? Nu vezi ce bine e făcută?”. „Da” ziceam eu „numai să nu se supere!”. „Nu se supără ea” zicea paznicul „asta așteaptă toate femeile: să le prinzi de talie”.

„Numai să nu mă lase in mijlocul dansului” ziceam eu „numai sa nu mă pocnească”.

„Ce fel de bărbat ești tu?” se mira paznicul „de unde le scoți?” și atunci, în timp ce mă legănam cu mare atenție, îmi lăsam o mână să lunece ușor în jos și așteptam cu sufle­tul la gură. „Vezi că nu se întâmplă nimic?” spunea paz­nicul . „Da” spuneam eu „nu se întâmplă nimic” și mă legănam mai departe. „Femeile trebuie să le cunoști! Eu așa cred”. „Crezi bine” spunea paznicul „cam ce simți acum?”. „Acum” ziceam eu și inspiram „acum îi simt parfumul fan­tastic, parfumul de femeie”.

„Lasă parfumul” zicea paz­nicul „nu asta te-am întrebat. Cu mâinile, cam ce simți cu mâinile? Că de aia le ai!” și eu mă legănam mai de­parte și căutam să mă concentrez cât mai tare asupra mâinilor. „Talia” spuneam „talia foarte subțire, pielea fină” și-mi plimbam mâinile în sus și-n jos, doamne ce piele fină! Și rochia asta vaporoasă, parcă nici n-ar avea rochie” și aici începeam sa gâfâi. „Nu sunt sigur dacă are rochie!” ziceam deodată cu ochii la paznic. „Atât e de fină și vaporoasă, de parcă nici n-ar fi”. „Lasă filozofia” zicea paznicul „trage-o spre tine, că acuși se termină dansul” și atunci înnodam mâna stângă cu mâna dreaptă și mi le înnodam în jurul corpului „doamne, ce sâni” strigam „doamne, cum și-i lipește de mine, doamne, cum nu zice nimic și îmi gâfâie în ureche! Și rochia asta subțire și fină, nici nu sunt sigur dacă e rochie, n-am mai văzut așa o rochie!”. „Lasă filozofia” zicea paznicul „sărut-o pe umeri, sărut-o pe gât!” și eu atât așteptam ca să mă arunc cu gura în față, gâfâind. „Așa” zicea paznicul „acum ești bărbat!”. „Pot s-o sărut și pe sâni?” întrebam eu roșu la față. „Ce naiba mai întrebi, nu vezi că nu zice nimic, nu vezi că-i place?” și atunci coboram cu gura și mai în jos.

„Gata, i-am înfundat capul între sâni” spuneam „de-abia mai primesc aer” și-mi dădeam capul pe spate și respiram adânc și nici nu mă mai legănam după muzică. „Totul e să știi să umbli cu femeile” ziceam „acum am s-o mușc de sâni” și clămpăneam din dinți „și acum am s-o mușc de talie” și mai clămpăneam o dată. „Ai auzit-o cum a țipat?” întrebam. „A țipat de s-a cu­tremurat cușca” zicea paznicul „cred că ai înnebunit-o, cred că nu mai știe de ea” și învârtea tot mai repede de manivelă și eu mă aruncam pe jos și clămpăneam mai de­parte din dinți, mă tăvăleam și loveam aerul cu mâinile, din când în când scoteam câte un țipăt „și ea mă mușcă” țipam „m-a mușcat de nas, uite, m-a mușcat de ureche!”

„Foarte bine” zicea paznicul „mușc-o și tu, dar mai tare!”„Așa?” întrebam eu. „Și mai tare” zicea paznicul și atunci îmi izbeam dinții cu atâta putere încât vedeam stele verzi. „Foarte bine” zicea paznicul „atacă urechea stângă” și eu mă aruncam țipând undeva spre stânga „nici ea nu se lasă” țipam „curva dracului”.„Foarte bine” zicea paznicul „tu ești mai tare, sunt sigur! Sunt că i-ai mușcat jos urechea stângă” și atunci mă dădeam doi pași în spate și mă uitam la rochia albă și vaporoasă pe care o dâră subțire pornise să curgă în jos și să se închege, în timp ce un miros tot mai puternic de sânge și pete de-un roșu întunecat se lățeau peste toată cușca, iar paznicul învârtea tot mai repede din manivelă.

Credit foto: Raul Ştef

Despre autor

Jan Cornelius

Jan Cornelius

Jan Cornelius, scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950, la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Scoţia). După ce a părăsit România în 1977, s-a stabilit la Düsseldorf, unde a lucrat câţiva ani ca profesor de liceu. A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris comentarii despre cultura modernă şi piese radiofonice pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în „Observator cultural”, „Dilema veche” şi „România literară”. A tradus în limba germană şi a prezentat în lecturi publice diverşi scriitori români contemporani, printre aceştia numărându-se Dan Lungu şi Matei Vişniec. În 2017, publică la Editura Humanitas volumul „Eu, Dracula și John Lennon. Povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident”.