Traduceri

Crinul din vale (partea a II-a) de Honoré de Balzac

Vă propun mai jos, ca lectură de vară – în traducerea mea – un fragment (paginile de început) dintr-un roman clasic, Crinul din vale de Honoré de Balzac. O (re)lectură clasică, pe timp de vară, într-o retraducere – cred că e o experienţă interesantă. Romanul a fost tradus în româneşte de către Lucia Demetrius şi publicat în 1967, la Editura pentru Literatură Universală. (Adina Diniţoiu)

Dacă v-aţi putut face o idee despre cum fusese viaţa mea de până atunci, veţi ghici cu uşurinţă sentimentele care s-au ivit în inima mea. Ochii mi-au fost orbiţi dintr-o dată de albeaţa umerilor rotunzi în jurul cărora aş fi vrut să-mi încolăcesc braţele, umeri ce se colorau uşor în roz, având aerul că roşesc, de parcă s-ar fi dezvăluit în goliciunea lor pentru prima dată, umeri pudici care aveau un suflet al lor, şi a căror piele satinată strălucea în lumină ca o pânză de mătase. Umerii necunoscutei erau tăiaţi de o dungă de material, în lungul căreia mi-a alunecat privirea, mai îndrăzneaţă decât mâna. M-am înălţat tremurând ca să-i pot vedea bustul şi am fost complet năucit de pieptul ei acoperit cast de un văl, prin care se zăreau, însă, sânii de o rotunjime perfectă, culcaţi cu grijă între valuri de dantelă bleu. Cele mai mărunte detalii ale acestui chip au fost nişte promisiuni care au trezit în mine voluptăţi nesfârşite: părul strălucitor şi lins, gâtul catifelat ca al unei fetiţe, dârele albe lăsate de pieptene, pe urmele cărora imaginaţia mea a început să zburde ca pe nişte cărări necunoscute, toate acestea m-au făcut să-mi pierd cumpătul. După ce m-am asigurat că nu mă vedea nimeni, m-am aplecat asupra spatelui ei ca un copil care se aruncă la sânul mamei, şi i-am sărutat umerii, cufundându-mi capul între ei. Străina a scos un ţipăt ascuţit, pe care muzica nu l-a lăsat să se audă; ea s-a întors, m-a văzut şi mi-a spus: „Domnule?”. Ah! Dacă ar fi spus: „Dragul meu băieţaş, ce v-a apucat?”, poate că aş fi fost în stare s-o ucid; dar la auzul acestui „Domnule?” lacrimi fierbinţi mi-au ţâşnit din ochi. Am rămas ţintuit locului de privirea ei însufleţită de mânie, de un chip sublim, încadrat de o diademă de păr castaniu, ce se potrivea atât de bine cu umerii aceia făcuţi pentru dragoste. Roşeaţa pudorii ofensate a strălucit o clipă pe chipul ei, dezarmat deja de iertarea femeii care înţelege o asemenea frenezie atunci când chiar ea îi este cauza, şi ghiceşte infinita adorare din lacrimile stârnite de remuşcare. Ea s-a îndepărtat cu mişcări de regină. Mi-am dat seama atunci de ridicolul situaţiei mele: abia în acel moment am înţeles că eram îmbrăcat precum maimuţa unui savoiard[1]. Mi-a fost ruşine de mine. Am rămas locului, complet năucit, savurând gustul fructului interzis, din care muşcasem, păstrând pe buze căldura sângelui pe care-l respirasem, necăindu-mă de nimic şi urmărind-o cu privirea pe femeia aceea coborâtă din ceruri. Cuprins de primul fior carnal al marii pasiuni amoroase, am rătăcit prin balul devenit pentru mine pustiu, fără s-o mai pot zări pe frumoasa necunoscută. M-am întors seara, la culcare, metamorfozat.

Un suflet nou, un suflet cu aripi irizate ieşise la iveală din vechea larvă. Căzută din stepele albastre, din înaltul cărora o admirasem, steaua mea îndrăgită se prefăcuse în femeie, păstrându-şi însă limpezimea, strălucirea şi prospeţimea. M-am trezit brusc că iubesc, fără să ştiu nimic despre dragoste. Nu e oare un lucru straniu această primă izbucnire a sentimentului celui mai puternic pe care-l cunoaşte omul? Întâlnisem în salonul mătuşii mele câteva femei drăguţe, dar nici una nu-mi produsese nici cea mai mică impresie. Există, aşadar, o oră anume, o conjuncţie a astrelor, o întâlnire a unor circumstanţe aparte, o femeie anume între toate celelalte care să determine o pasiune exclusivă, la vârsta la care pasiunea se îndreaptă către întreaga spiţă femeiască? Gândindu-mă că aleasa mea locuia în Touraine, aspiram aerul cu delicii, găseam că albastrul zilei aceleia avea o nuanţă pe care n-o mai văzusem nicăieri altundeva. Dacă mental trăiam o stare de încântare, fizic dădeam impresia că m-am îmbolnăvit serios, iar mama a avut remuşcări şi s-a temut pentru mine. Asemenea animalelor care simt că li se apropie ceasul, mă refugiam într-un colţ al grădinii, ca să visez acolo la sărutul pe care-l furasem. La câteva zile după acest bal pe care nu-l voi uita niciodată, mama a pus delăsarea mea, indiferenţa în faţa privirilor sale autoritare, nepăsarea faţă de ironiile ei şi dispoziţia sumbră pe seama crizelor fireşti pe care le traversează tinerii de vârsta mea. Cel mai bun mijloc de a mă scoate din starea de apatie a fost să mă trimită la ţară, eternul remediu al tuturor afecţiunilor în faţa cărora medicina se arată neputincioasă. Mama a hotărât că voi petrece câteva zile la Frapesle, un castel situat în departamentul Indre, între Montbazon şi Azay-le-Rideau, la unul dintre prietenii ei, căruia îi dăduse, fără îndoială, instrucţiuni în secret. În ziua în care am putut astfel să cutreier liber câmpurile, înotasem deja atât de departe în oceanul iubirii încât îl străbătusem în întregime. Nu-i ştiam numele necunoscutei mele, cum să-i spun, unde să o găsesc? Şi cui aş fi putut să-i vorbesc despre ea? Firea mea timidă creştea şi mai mult temerile inexplicabile care pun stăpânire pe inimile tinere cuprinse de primii fiori ai dragostei, şi mă făcea să cad pradă melancoliei, cu care se încheie, de obicei, pasiunile fără speranţă. Nu ceream mai mult decât să mă plimb încoace şi-ncolo, să colind câmpurile. Cu acel curaj copilăresc care nu se îndoieşte de nimic şi are ceva cavaleresc în el, îmi propuneam să cercetez toate castelele din Touraine, bătându-le la pas, şi spunându-mi în apropierea fiecărui turn mai frumos: „Aici trebuie să fie!”.

Aşadar, într-o joi dimineaţă, am ieşit din Tours pe la bariera Saint-Eloy, am traversat podurile Saint-Sauveur, am ajuns în Poncher aruncând priviri către fiecare casă, şi am apucat şoseaua spre Chinon. Pentru prima oară în viaţa mea, puteam să mă opresc sub un copac, să merg agale sau repede, după cum mi-era voia şi fără să fiu tras la răspundere de nimeni. Pentru o biată fiinţă strivită de diversele despotisme care apasă, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor tinerilor, faptul de a dispune, pentru prima dată, de liberul arbitru – chiar şi în privinţa unor lucruri mărunte –, îmi aducea în suflet un soi de împlinire. Multe lucruri s-au adunat pentru a face din ziua aceea o sărbătoare plină de încântare. În copilăria mea, nici o plimbare nu fusese mai lungă de o leghe în afara oraşului. Nici drumurile mele făcute în împrejurimile Pont-le-Voy şi nici cele pe care le făcusem în Paris nu mă răsfăţaseră vreodată cu frumuseţile naturii câmpeneşti. Şi totuşi, îmi rămăsese în minte, printre cele mai vechi amintiri ale mele, sentimentul frumosului care se face simţit în peisajul din Tours şi cu care eram familiarizat. Deşi experimentam întâia oară poezia locurilor, eram totuşi exigent, fără ştirea mea, ca aceia care, fără să ştie practica o artă, se gândesc la ea mai întâi la modul ideal. Pentru a ajunge la castelul Frapesle, cei care merg pe jos sau călare au obiceiul să scurteze calea trecând prin ţinuturile aşa-numite ale lui Carol cel Mare[2], pământuri necultivate, situate în vârful platoului care desparte albia râului Cher de cea a râului Indre, şi unde duce un drum transversal pe care-l iei de la Champy. Ţinuturile acestea joase şi nisipoase, care te melancolizează preţ de aproape o leghe, se unesc printr-un pâlc de arbori cu drumul de Saché, numele comunei de care aparţine Frapesle. Acest drum, care te conduce către cel de Chinon, dincolo de Ballan, se întinde de-a lungul unei câmpii ondulate, fără mari accidente de relief, până la mica regiune Artanne. Acolo descoperi o vale care începe la Montbazon, se sfârşeşte lângă Loire[3] şi pare să se înalţe sub castelele aşezate pe colinele duble; o minunată cupă de smarald, pe fundul căreia râul Indre curge cu mişcări şerpuite. La vederea acestui peisaj, am fost cuprins de o încântare voluptuoasă, pe care o pregătiseră tristeţea câmpiilor nisipoase şi oboseala drumului.

„Dacă femeia aceasta, floarea cea mai de preţ dintre toate femeile, locuieşte undeva în lumea asta, atunci acest loc aici se află!” Cu acest gând în minte, m-am sprijinit de un nuc, la umbra căruia, din ziua aceea, mă odihnesc de fiecare dată când mă întorc în valea mea dragă. La adăpostul acestui copac-confident al gândurilor mele, stau şi mă gândesc la schimbările pe care le-am suferit în timpul care s-a scurs din ziua în care am plecat ultima dată din acel loc. Ea locuia acolo, inima nu mă înşela: primul castel care mi-a ieşit în cale pe versantul câmpiei era locuinţa ei. Când m-am aşezat sub nuc, soarele amiezei făcea să strălucească ţiglele de pe acoperiş şi geamurile ferestrelor. Rochia ei de batist era punctul acela alb care se zărea printre vii, la umbra unui piersic. Ea era, aşa cum bănuiţi deja, fără să ştiţi încă nimic, crinul din valea aceea, în mijlocul căreia creştea în onoarea cerului, umplând-o cu parfumul virtuţilor sale. Iubirea infinită, hrănită doar de un obiect abia întrezărit, de care sufletul meu era plin, îşi găsea expresia în fâşia aceea lungă de apă care curgea la vale, în bătaia soarelui, între două maluri înverzite, în şirul de plopi ce împodobeau cu dantela lor mişcătoare pornirea mea de dragoste, în pădurile de stejari ce creşteau între vii, pe coline pe care apa râului le rotunjeşte mereu altfel, şi în liniile estompate ale orizontului, care fugeau întruna, contrariindu-se. Dacă aţi dori să admiraţi vreodată natura frumoasă şi pură ca o logodnică, ar trebui să mergeţi acolo într-o zi de primăvară; iar dacă vreţi să vă alinaţi rănile însângerate ale inimii, întoarceţi-vă în ultimele zi ale toamnei; primăvara, iubirea îşi desface acolo aripile către cerul larg, iar toamna inima se gândeşte la cei care nu mai sunt. Plămânii bolnavi respiră aici o prospeţime binefăcătoare, iar vederea se odihneşte poposind pe tufele de iarbă ce strălucesc în soare şi alină sufletul cu blândeţea lor liniştită. În clipa aceea, morile aflate pe cursul apei făceau ca valea fremătătoare să aibă o voce a ei, plopii se înclinau părând să râdă, pe cer nu era nici un nor, păsările cântau, greierii ţârâiau, şi totul era de o armonie perfectă. Nu mă mai întrebaţi de ce iubesc ţinutul Touraine? Nu-l iubesc aşa cum îţi iubeşti locul de baştină, şi nici aşa cum iubeşti o oază în mijlocul deşertului; îl iubesc aşa cum artistul iubeşte arta; iubirea mea pentru el este mai mică decât aceea pe care v-o port, însă fără existenţa acestui loc poate că n-aş mai trăi acum. Fără să ştiu de ce, ochii mei se întorceau întruna către acel punct alb, la femeia care strălucea în mijlocul acestei grădini vaste, aşa cum între ierburile verzi ale unei pajişti ar luci un clopoţel de rochiţa-rândunicii, care s-ar ofili de l-am atinge. Am coborât privirea, tulburat, în fundul văii, unde am văzut un sat care, datorită dispoziţiei mele poetice, mi se părea fără pereche. Închipuiţi-vă trei mori presărate printre insule decupate graţios, încununate de câteva pâlcuri de copaci, în mijlocul unei întinderi de apă; cum să numeşti altfel vegetaţia aceea acvatică, atât de vie, de colorată, ce însoţeşte râul, se înalţă deasupra lui, se ondulează odată cu el, se lasă în voia capriciilor lui şi se îndoaie în vâltoarea apei biciuite de roata morilor! Ici şi colo, se ivesc bucăţi de pietriş, pe care apa se sparge, formând mici valuri în care sclipeşte soarele. Florile de amaryllis, nuferii, crinul de apă, păpurişul, brumărelele aştern pe maluri covorul lor mirific. Un pod tremurat alcătuit din bârne putrede, ai cărui stâlpi sunt acoperiţi de flori, ale cărui balustrade plantate cu ierburi vii şi muşchi catifelat se apleacă spre apă, dar nu cad; bărci vechi, plase de pescari, cântecul monoton al unui păstor, raţele ce pluteau pe apă de la o insulă la alta ori îşi curăţau penele pe nisipul gros[4] pe care-l duce la vale apa Loirei; ucenici morari, cu şapca pe-o ureche, încărcându-şi sacii pe spinarea catârilor; toate aceste detalii la un loc alcătuiau o scenă de o naivitate surprinzătoare. Imaginaţi-vă dincolo de pod două-trei ferme, un porumbar, câteva turnuri, vreo treizeci de barăci despărţite de grădini, de garduri de caprifoi, iasomie şi clematite; apoi găinile ciugulind pe uliţe şi gunoiul proaspăt, înflorit, în faţa porţilor caselor. Aşa arăta Pont-de-Ruan, un sat frumos, dominat de o biserică veche şi impunătoare, de pe vremea cruciadelor, care ar fi servit de model oricărui pictor. Încadraţi apoi întregul peisaj de nuci străvechi, de plopi tineri cu frunze de aur palid, adăugaţi foişoare graţioase în mijlocul câmpiilor nesfârşite, unde ochiul se pierde sub un cer cald şi vaporos, şi vă veţi face o idee despre una din nenumăratele imagini posibile ale acestui ţinut miraculos. Am urmat drumul de Saché, pe malul stâng al râului, privind culmile dealurilor care se întindeau pe celălalt mal. Am ajuns apoi într-un parc cu arbori străvechi, care-mi spunea că mă aflu în apropierea castelului Frapesle. Am sosit chiar în clipa în care ceasul anunţa vremea prânzului. După ce am mâncat, gazda mea, neştiind că venisem pe jos de la Tours, mi-a arătat locurile, jur-împrejur, şi am putut vedea din nou valea sub toate formele ei: aici numai o porţiune, dincolo în toată întinderea ei; adesea, privirea îmi era atrasă la orizont de fâşia de aur a Loirei, pe suprafaţa căreia, printre valuri, pânzele ambarcaţiunilor desenau figuri fantastice care dispăreau, luate de vânt. Urcându-mă pe o stâncă, am admirat pentru prima dată castelul Azay, un diamant tăiat în nenumărate faţete, înconjurat de apa Indrei şi înălţat pe piloni de rezistenţă mascaţi de flori. Am zărit apoi, într-o depresiune, zidurile romantice ale castelului Saché – refugiu melancolic, plin de armonie –, ziduri ce pot părea prea grave pentru cei superficiali, dar îndrăgite de poeţi, mai înclinaţi către suferinţă.

Mai târziu, m-am bucurat, de altfel, de liniştea lui, de arborii străvechi şi masivi, ca şi de aerul acela misterios ce plutea în valea solitară în care era construit castelul! Dar de fiecare dată când dădeam cu ochii, pe versantul colinei din apropiere, de micul castel pe care privirea mea îl zărise cel dintâi, zăboveam îndelung asupra lui.

– Ehei! mi-a zis însoţitorul meu, citind în ochii mei una dintre dorinţele acelea arzătoare, atât de naiv exprimate la vârsta mea, aţi mirosit de departe o femeie frumoasă, aşa cum câinele simte vânatul.
Nu mi-au plăcut ultimele lui vorbe, însă l-am întrebat ce castel era acela şi a cui proprietate era.

– E castelul Clochegourde, mi-a răspuns, o clădire frumoasă ce aparţine contelui de Mortsauf, reprezentantul unei familii istorice din Touraine, a cărei avere datează de pe vremea lui Ludovic al XI-lea, şi al cărui nume trimite la întâmplarea căreia îi datorează atât titlul de glorie, cât şi blazonul. Contele se trage dintr-un bărbat care a supravieţuit spânzurătorii. De aceea, cei din familia Mortsauf au ca blazon pe fond auriu crucea neagră scurtă[5], cu vârfuri duble în formă de T, având în centru o floare de crin aurie cu picior fără ornament[6], şi poartă ca deviză: Dumnezeu să-l apere pe Rege Domnul nostru[7]. Contele a venit să se stabilească pe acest domeniu la întoarcerea din exil. Proprietatea este a soţiei sale, o domnişoară de Lenoncourt, din casa de Lenoncourt-Givry, care se va stinge: doamna de Mortsauf este singura fiică. Puţina avere a familiei contrastează atât de mult cu numele de viţă veche al familiei, încât, din orgoliu sau poate de nevoie, ei stau tot timpul la Clochegourde şi nu văd pe nimeni. Până acum, ataşamentul pentru Bourboni le putea justifica izolarea; dar mă îndoiesc că întoarcerea regelui o să le schimbe modul de viaţă. Când am venit să locuiesc aici, anul trecut, m-am dus să le fac o vizită de politeţe; ei mi-au întors-o şi ne-au invitat la cină; în iarnă, vreme de câteva luni, nu ne-am mai văzut; apoi evenimentele politice ne-au întârziat întoarcerea, căci nu sunt la Frapesle decât de puţină vreme. Doamna de Mortsauf e o femeie care ar putea să ocupe oriunde primul loc.

– Vine adesea la Tours?
– Nu merge acolo niciodată. Ba da, a fost recent, a reluat el, când ducele de Angoulême, care s-a arătat foarte binevoitor cu domnul de Mortsauf, a trecut prin Tours.
– Ea este! am exclamat.
– Care ea?
– O femeie care are umeri foarte frumoşi.
– Veţi întâlni în Touraine multe femei care au umeri frumoşi, a zis el râzând. Dar dacă nu sunteţi obosit, putem să traversăm râul şi să urcăm la Clochegourde, unde vă veţi putea convinge dacă sunt umerii despre care vorbiţi.

Am fost de acord, nu fără să roşesc de plăcere şi de ruşine. Către orele patru, am ajuns la micul castel pe care ochii mei îl mângâiau cu privirea de multă vreme. Construcţia, care face impresie privită de departe, era în realitate modestă. Avea cinci ferestre în faţă, iar fiecare dintre cele cu care se încheia faţada – îndreptată către sud – ieşea din zid cam 12 picioare, un artificiu de arhitectură ce simula existenţa a două pavilioane şi conferea graţie ansamblului; fereastra din mijloc servea drept uşă – în faţa ei coborai două rânduri de trepte care duceau către grădinile etajate ce ajungeau până la o câmpie îngustă care se întindea de-a lungul Indrei. Deşi un drum comunal despărţea câmpia aceasta de cea din urmă terasă umbrită de o alee de salcâmi şi de arbori de lac[8], ea părea să facă parte din rândul grădinilor; pentru că drumul era desfundat, mărginit într-o parte de terasă, iar în cealaltă – de un gard viu normand. Treptele bine organizate asigurau o distanţă suficient de mare între casă şi râu pentru a evita inconvenientele vecinătăţii cu apa râului, păstrându-i, în schimb, avantajele. La subsolul casei se aflau dependinţele, locuinţele servitorilor, cămările, bucătăriile, ale căror porţi desenau arcade între ziduri. Acoperişurile erau rotunjite graţios la margini, decorate cu mansarde împodobite cu bârne oblice sculptate şi ornamente de plumb în formă de floare de crin pe pereţii laterali[9]. Neglijate fără îndoială în timpul Revoluţiei, aceste acoperişuri aveau un aspect ruginit din pricina mucegaiului mărunt şi roşcat ce creştea pe casele expuse către sud. Deasupra ferestrei ce servea de uşă, în dreptul scărilor de la intrare, se afla un turnuleţ[10] pe care era sculptat blazonul familiei Blamont-Chauvry: un scut împărţit în patru, roşu cu pal de vair[11] flancat de două mâini cu palmele la vedere şi auriu cu două lăncii negre aşezate în formă de V răsturnat[12]. Deviza: Voyez tous, nul ne touche! m-a tulburat puternic. Figurile sculptate care îi serveau ca suport, un grifon şi un dragon roşu cu auriu[13], lăsau o impresie plăcută privitorului. Coroana ducală[14] şi cimierul[15] alcătuit dintr-un palmier verde cu auriu[16] suferiseră stricăciuni în timpul Revoluţiei. Sénart[17], secretarul Comitetului pentru Salvarea Publică, fusese reprezentantul juridic şi militar la Saché înainte de 1791, lucru care explică toate aceste daune.

Detaliile acestea ofereau o fizionomie elegantă castelului, decorat cu grijă şi minuţie ca o floare, şi care nu părea să cântărească greu asupra solului. Văzut din vale, parterul părea să fie la primul etaj; însă dinspre curte, era în mod clar parter, cu o alee largă, presărată cu nisip, ce conducea către un gazon însufleţit de câteva coşuri de flori. La dreapta şi la stânga, plantaţiile de viţă-de-vie, livezile şi câteva bucăţi de pământ arabil plantate cu nuci coborau cu repeziciune, înconjurând casa cu siluetele lor masive, şi ajungeau până la malurile Indrei, unde creşteau pâlcuri de arbori în nenumărate nuanţe de verde, create chiar de natură. Urcând drumul aflat în apropiere de Clochegourde, admiram felul în care erau dispuse toate elementele peisajului şi respiram un aer care vibra de fericire. Oare natura morală are şi ea, la fel ca natura fizică, aceleaşi mecanisme instantanee de comunicare şi aceleaşi schimbări rapide de temperatură? Inima îmi palpita simţind apropierea unor evenimente necunoscute care urmau s-o transforme pentru totdeauna, aşa cum animalele se bucură când presimt vremea bună. Ziua aceea atât de importantă din viaţa mea n-a fost lipsită de nici una dintre circumstanţele care puteau să-i acorde o solemnitate aparte. Natura întreagă se împodobise ca o femeie ce se pregăteşte pentru întâlnirea cu iubitul ei, inima mea îi ascultase pentru întâia oară glasul, ochii mei o putuseră admira în toată fecunditatea şi varietatea ei, aşa cum mi-o închipuisem în visele mele din colegiu, despre care v-am spus câteva vorbe nepricepute, spre a vă putea explica influenţa pe care au avut-o asupra mea, căci ele au fost ca un fel de Apocalipsă în care mi-am văzut întreaga viaţă desfăşurându-se prin faţa ochilor: fiecare eveniment fericit sau nefericit pe care l-am trăit se raportează la ele prin imagini stranii, legături vizibile numai cu ochii sufletului. Am traversat prima curte, înconjurată de clădirile destinate exploatărilor rurale, un hambar, o presă, grajdurile pentru vite şi cai. Înştiinţat de lătratul cîinelui de pază, un servitor a venit să ne întâmpine, spunându-ne că domnul conte, care plecase dis-de-dimineaţă la Azay, trebuia să sosească, fără îndoială, iar doamna contesă era acasă. Însoţitorul meu mi-a aruncat o privire. Mi-era teamă că nu voia s-o viziteze pe doamna de Mortsauf în absenţa soţului său, dar el i-a zis servitorului să ne anunţe. Împins de o nerăbdare copilărească, m-am repezit în lunga anticameră care traversa casa.

– Intraţi, domnilor! s-a auzit atunci o voce de aur.

Deşi doamna de Mortsauf pronunţase un singur cuvânt la bal, i-am recunoscut pe dată vocea, care mi-a pătruns în suflet şi l-a umplut de lumină, aşa cum o rază de soare umple cu lumina ei aurie temniţa unui prizonier. Gândindu-mă că putea să-şi amintească de figura mea, mi-a venit dintr-odată să fug; dar nu mai era timp, fiindcă apăruse deja în pragul uşii, iar ochii noştri s-au întâlnit. Nu ştiu care dintre noi doi a roşit cel mai tare. Suficient de surprinsă ca să nu mai poată scoate un cuvânt, ea s-a întors, reluându-şi locul în faţa unei broderii, vreme în care servitorul a adus mai aproape de noi două fotolii; contesa a mai împus acul o dată în broderie, simulând un pretext pentru tăcerea sa bruscă, a numărat câteva puncte pe pânză, după care şi-a înălţat capul, blândă şi distantă în acelaşi timp, către domnul de Chessel, întrebându-l cărei fericite întâmplări îi datora vizita noastră. Deşi era curioasă să afle adevărul în privinţa apariţiei mele bruşte, nu se uita la nici unul dintre noi; privirea îi era îndreptată constant către râu; dar judecând după modul în care asculta, aţi fi zis că, asemenea orbilor, ştia să recunoască tulburările sufletului în accentele imperceptibile ale vorbelor. Şi era adevărat. Domnul de Chessel i-a spus numele meu şi mi-a schiţat biografia. Sosisem de câteva luni la Tours, căci părinţii mă aduseseră înapoi atunci când războiul ameninţa să înceapă la Paris. Copil născut în Touraine – care-i rămăsese necunoscută –, ea vedea în mine un tânăr slăbit de învăţătura în exces, trimis la Frapesle pentru a se mai distra, şi căruia domnul de Chessel îi arătase proprietatea, pe care o vedea pentru prima dată. La poalele dealului, însă, îi spusesem că venisem pe jos de la Tours la Frapesle şi, temându-se pentru sănătatea mea deja slăbită, îşi permisese să intre pe domeniul Clochegourde, gândindu-se că ea mă va lăsa să mă odihnesc aici. Domnul de Chessel spunea adevărul, dar uneori o întâmplare fericită pare atât de căutată, încât doamna de Mortsauf s-a arătat neîncrezătoare; ea a întors spre mine o privire severă şi rece care m-a făcut să-mi las ochii în pământ, din pricina unui vag sentiment de umilinţă, dar şi pentru a-mi ascunde lacrimile, ce-mi rămăseseră agăţate între gene.

Impunătoarea castelană mi-a zărit fruntea acoperită de sudoare; poate că mi-a ghicit şi lacrimile, căci mi-a oferit lucrul de care aveam nevoie, dând dovadă în vorbele ei de o bunătate consolatoare ce mi-a redat dreptul la cuvânt. Roşeam ca o fată mare care a comis o greşeală şi, cu o voce tremurătoare ca a unui om bătrân, i-am răspuns, mulţumindu-i:

– Tot ce-mi doresc, i-am spus ridicându-mi ochii şi privind-o în faţă a doua oară – dar totul s-a petrecut mai repede decât fulgerul –, este să nu fiu alungat de aici; sunt atât de paralizat de oboseală, încât nu mă mai pot mişca.

[1] Locuitorii din Savoia erau specialişti în câteva meserii mărunte, de tipul: coşar, dresor de maimuţe etc. (n. trad.).
[2] În franceză Charlemagne (n. trad.).
[3] Sau Loara (n. trad.).
[4] În original „le jard, nom du gros sable que charrie la Loire” (n. trad.).
[5] În franceză „alezée”, care nu atinge marginile blazonului (n. trad.).
[6] E vorba de o descriere heraldică. În original, în italic: „d’or, à la croix de sable alezée potencée et contre-potencée, chargée en cœur d’une fleur de lys d’or au pied nourri”. Extremitatea în formă de T se numeşte în heraldică, în franceză, „potencé(e)”, adică în formă de spânzurătoare („potence”) „Pied nourri” înseamnă picior fără ornamentul obişnuit în formă de floare (n. trad.).
[7] În original: Dieu saulve le Roi notre Sire (n. trad.).
[8] Sau arborele kiurushi (în original „vernis du Japon”) (n. trad.).
[9] În franceză „bouquet en plomb”, element de decoraţiune gotic, în formă de floare de crin (n. trad.).
[10] În franceză „campanile” (n. trad.).
[11] Expresia din original: figură heraldică reprezentând o linie verticală de culoare alb-albastru, alcătuită din mici figuri asemănătoare unor triunghiuri (n. trad.).
[12] În original: „écartelé de gueules à un pal de vair, flanqué de deux mains appaumées de carnation et d’or à deux lances de sable mises en chevron” (n. trad.).
[13] În original: „un griffon et un dragon de gueules enchaînés d’or” (n. trad.).
[14] E vorba aici tot de un termen din heraldică (n. trad.).
[15] Cimierul (fr. cimier) reprezintă un ornament exterior al blazonului (herald.) (n. trad.).
[16] În original: „un palmier de sinople fruité d’or” (n. trad.).
[17] Revoluţionar, mort la Tours în 1796. Cunoscut pentru actele de violenţă, a jucat la Tours şi în regiune un rol important în timpul Terorii (n. trad.).

Scrie un comentariu