Cronici

Dorinţa de a avea o viaţă împlinită, dorinţa de a scrie: Katherine Mansfield

În 1923, cu trei luni înainte de a muri, la doar 34 de ani, după cinci ani de suferinţă şi izolare din pricina tuberculozei, Katherine Mansfield nota în jurnal: „Doresc o grădină, o căsuţă, iarbă, animale, cărţi, tablouri, muzică. Şi, ca rod al tuturor acestora, doresc să scriu”. N-a avut niciodată o casă şi nici o grădină cu iarbă, a fost nevoită să trăiască în căsuţe închiriate, triste, friguroase, anoste sau în hoteluri, unele mizere, încercând să lupte cu stările de slăbiciune şi să găsească momentele cele mai bune pentru scris. Îşi notează visele, amintirile în care transpar durerea pricinuită de moartea prematură a fratelui, dorul după piesajul natal, Noua Zeelandă, sau, în timpul petrecut în Franţa – diferenţele de temperament, de atitudine şi chiar culinare dintre continent şi Anglia. Îşi mai dorea un copil, un băieţel, dar, aşa cum ea însăşi notează, „să nu cer cumva prea mult”. Lipsa banilor – uneori prea puţini pentru o conopidă sau pentru a încălzi casa – este o altă notaţie recurentă. Anii din jurnal – după 1910 – sunt, de altfel, anii din jurul Primului Război Mondial, cu toată drama, sărăcia şi distrugerile lăsate în urmă, în toată Europa.

Jurnalul, atât cât s-a păstrat, a fost dat spre publicare de soţul ei, J. Middleton Murry, mai mult absent, în perioada descrisă, fiind nevoit să lucreze la Londra şi totdeauna în altă localitate faţă de cea în care stătea, pentru tratamente, Katherine. De unde impresia ei accentuată de singurătate şi nevoia de a-şi mărturisi dragostea. Evenimentele vieţii se compuneau din scurte vizite ale prietenelor – sau aparent prietene, din povestea (melo)dramatică a unei bucătărese, din prezenţele calde ale cameristelor care o îngrijeau, simpatizând-o, încălzindu-i sticlele cu apă puse la picioare, sub plapumă. Scriitoarea observă şi schiţează siluetele unor trecători, atitudinea unor cupluri, gesturile unor îndrăgostiţi, reacţiile copiilor din jur: câteva detalii, din care foarte rar transpare imaginea chipurilor, dar care lasă să se ghicească simultan starea celui privit şi starea celui care priveşte.

Lumea lui Katherine Mansfield, ca a multora dintre cei care devin, treptat, din pricina unei boli, inactivi, este alcătuită mai degrabă din senzaţii, percepţii şi din gânduri. Evenimentele se estompează, viaţa se esenţializează. La un moment dat, sesizează acest paradox, că îşi doreşte să fie sănătoasă ca să poată scrie, dar se gândeşte că, dacă nu ar fi bolnavă, poate nu ar mai avea timpul de a sta şi de a crea, s-ar risipi probabil în acţiunile prezentului, ale vieţii, ale socialului, ca restul muritorilor. Îşi notează obsesiv programul de lucru pe care încearcă să îl respecte, programarea fiecărei proze, recitirea şi corectarea paginilor scrise, efortul de a nu „trândăvi”, de a nu pierde timpul, totul în vreme ce luptă cu sănătatea precară şi cu vicisitudinile unei vieţi materiale neîndestulătoare. Lucrurile bune vin atunci când prozele – nuvelele, povestirile – îi sunt publicate şi este plătită pentru ele. Vrea „să scrie şi să câştige bani”.

Katherine Mansfield pictează stări; sinele, oamenii şi peisajul par un imens decor senzitiv al vieţii şi al repetabilităţii ei enigmatice, reuşind să surprindă momente care dau unicitate şi sens: „Seara vine iarăşi. Talazurile se umflă. Marea se zbate, se zvârcoleşte, se adună, apoi se azvârle pe stânci. În lumina dură, metalică, stâncile au un licăr sângeriu. Deasupra lor, o fâşie lată de verde amestecat cu negru dens, ca smoala; şi, mai deasupra, un pisc de munte violet; peste munte, un cer opalin, lustruit ca interiorul unei scoici ude. Lumina se schimbă clipă de clipă. Chiar în timp ce scriu, şi-a pierdut asprimea. (…) Doi îndrăgostiţi se plimbă pe maulul mării. Încotoşmănaţi în paltoane. Ea poartă pe cap o basma roşie. Se plimbă mândri şi indiferenţi, strângându-se unul în celălalt şi înfruntând vântul. Astăzi sunt bolnavă… nu pot deloc să mă plimb… şi am dureri”.

Jurnalul conţine foarte multe pasaje lirice, care impresionează şi prin traducerea Antoanetei Ralian: „Astăzi îmi fortific inima. Mă plimb de jur împrejurul inimii mele şi ridic ziduri de apărare. N-am de gând să las nicio spărtură în zid, nici atât cât să încolţească un smoc de violete”. Obsesia pentru Cehov este o altă poartă spre universul imaginar al diaristei.

Această mare scriitoare modernistă de la începutul secolului al XX-lea – se spune că Virginia Woolf, cu care era prietenă, afirma că singura proză care i-a stârnit vreodată gelozia este cea a lui K. Mansfield –, această mare scriitoare cu un destin dramatic, într-o lume complicată şi cu atâtea aspecte violente şi degradante, a avut totuşi puterea să noteze, la finalul jurnalului: „Undeva, adânc în mine, mă simt fericită. Totul e bine”.

Katherine Mansfield, Jurnal trist, îngrijit de J. Middleton Murry, traducere din limba engleză şi note de Antoaneta Ralian, Editura Art, 2017, 248 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu