Jocurile și visele prizonierului (II)

Fragmentul de mai jos face parte dintr-un manuscris pe care l-am descoperit recent, undeva sus pe bibliotecă, acoperit de cărţi şi câteva tablouri vechi. L-am scris în 1977, în Germania, la Essen, la scurt timp după fuga mea din România, cu senzaţia că acum sunt liber şi că pot scrie fără frică absolut tot ce vreau. În textele mele nu mai voia nimeni nici ideologie comunistă, nici viziunea unui viitor de aur, care-mi producea greaţă. Problema, însă, era că nu voia nimeni nici textele mele, pentru asta ar fi trebuit să fie scrise în germană, nu în română. Dar asta nu m-a prea interesat. Important era că scrisul îmi aducea bucurie şi mi-a uşurat mult primele săptămâni ale exilului. Am recitit paginile după 39 de ani de la scrierea lor. Interesantă experienţă,eram mai mult decât curios, doar mă întâlneam cu mine însumi printr-un salt înapoi în timp. Eram, desigur, curios: m-am schimbat, în ce măsură mi-am schimbat felul de-a vedea lucrurile, de-a le pune pe hârtie? Manuscrisul întreg are vreo sută de pagini. Am mai găsit în plus, sus pe bibliotecă, şi câteva schiţe trăsnite. Unele chiar mi-au plăcut, am avut privilegiul, după atâta timp, de-a mă citi ca pe-un autor străin. Dar în timpul lecturii, m-am identificat repede cu cel care eram atunci şi am văzut că, în esenţă, am rămas acelaşi. Sunt, oricum, de mult convins, că, indiferent de experienţele avute în cursul timpului, natura noastră, felul nostru de-a vedea lucrurile, tendinţa noastră de-a fi clovneşti sau tragici nu se prea schimbă. (Jan Cornelius)

Câteodată adormeam și visam că sunt într-o cameră străină, în care nu știam cum ajunsesem, lumina era stinsă și contururile mobilelor apăreau estompate și fumurii în întuneric, era o liniște absolută în jur, numai perdeaua se înfiora uneori la fereastră și când am dat-o la o parte, privirea mi-a căzut asupra unui zid înalt care se înălța la câțiva metri distanță, baricadând orice perspectivă, dar în care se căsca neașteptat ochiul unei alte ferestre luminate, de care mă visam apropiindu-mă, privind înăuntru, pentru a vedea o femeie cu părul lung, negru, întoarsă cu spatele și care trebăluia ceva la o masă încărcată cu tot felul de cartoane și obiecte vechi, desperecheate și care, imediat când mi-am lipit fața de geam, privind înăuntru, s-a întors, la rândul ei, fără a se arăta cât de puțin surprinsă de prezența mea. Îmi zâmbi chiar și-și duse arătătorul la buze făcându-mi semn să tac, apoi camera se cufundă în întuneric și, când lumina se aprinse din nou, la o secundă după aceea, doi clovni cu fața violent colorată și nasuri vopsite de carton se salutau soldățește în mijlocul camerei, cu mâna la chipiu. Apoi executau câțiva pași de marș, întorși spate în spate, făceau stânga-mprejur și se-apropiau unul de celălalt, au izbit puternic podeaua cu cizmele, pentru ca, ajunși nas în nas, să reia același salut soldățesc. În continuare unul din ei se întorcea într-un repaos simulat cu spatele, fapt de care tovarășul său profita imediat pentru a-i arde o scatoalcă, cu palma desfăcută, după ceafă. Cel lovit pornea derutat să-și ridice chipiul căzut pe podea, iar celălalt se prefăcea a căuta ceva pe sus.

Se întorceau rând pe rând cu spatele și se loveau în felul acesta, întotdeauna cel care dădea lovitura arătându-se cât se poate de inocent și naiv, iar cel lovit frecându-se după ceafă și ducându-se derutat să-și ridice chipiul.

Nu a durat mult și, captivați de ideea numărului executat, cei doi porniră să se lovească cu pumnul, dar nu ca la început, menajându-se oarecum, ci, la modul cel mai evident, loviturile deveniseră necruțătoare, țintind numai și numai în fălci. Unul dintre ei începu să scuipe – întâi la modul simulat, apoi cu adevărat – sânge, dar după aceea lua respectuos poziția de drepți, bătând cizmele una de cealaltă și salutând cu mâna la chipiu.

Evident, totul continua să rămână un joc și una din regulile lui era să te arăți cât se poate de vesel, să nu dai nici cel mai mic semn de pierdere a bunei-dispoziții, căci, cu cât creștea intensitatea loviturilor, cu atât era mai mare veselia care se zugrăvea pe fața celor doi. Mai mult decât atât, găseau acum suficient timp, între doi pumni încasați, să râdă cu gura până la urechi, arătându-și în felul acesta dinții, care de abia mai atârnau în rana gingiilor sparte. Stăpâniți de-o mare bucurie interioară, renunțară la pauzele dintre lovituri, iar râsetele lor, devenite isterice, nu și le întrerupeau decât pentru a scuipa câte-o gură de sânge, pe care și-o arătau reciproc cu vârful degetului.

În sfârșit, paznicul meu, ca întotdeauna mult mai puternic, uita complet de sine și, prins în întregime de vârtejul jocului, porni să mă lovească cu cizmele. Întâi în coaste, apoi în burtă, până când m-am prăbușit horcăind, cu fața învinețită, cu ochii ieșiți din orbite. Pradă unei plăceri nebune, paznicul mă stâlci atunci cu sete în picioare și femeia pe care-o visasem mai înainte, fără să ne ia în seamă, porni să măture camera cu mișcări obosite, însă, de data aceasta, deși i-am făcut cu mâna ca unei vechi cunoștințe, când a ajuns în dreptul ferestrei, părea să nici nu-mi vadă fața lipită de geam. Privirea ei trecea prin mine, iar fața ei rămânea neschimbată și indiferentă. Întorcându-mi spatele, se îndrepta cu o găleată plină cu apă spre ieșire și, încă înainte de-a trage ușa după ea, lumina s-a stins din nou și, când s-a reaprins, în mijlocul camerei a apărut un pitic, urcat pe-o găleată răsturnată, declamând sacadat ceva ce nu ajungea până la urechile mele. Cu mișcări patetice, își ducea când mâna stângă, când mâna dreaptă la inimă și trăia cu atâta intensitate sensul versurilor rostite, încât uneori își acoperea îngrozit fața cu palmele desfăcute, copleșit de ce se întâmplă în acel poem. Apoi, ștergându-și o lacrimă pe furiș, scoase un pistol cu o țeavă enormă din buzunarul de la vestă și, cu o mișcare plină de eleganță și reținută demnitate, și-l duse spre tâmplă. Ajuns în această poziție, porni din nou să declame, de data aceasta nemaiputându-se folosi decât de mâna stângă pentru a sublinia adâncimea versurilor cu largi rotocoale, pe care le desena în aer. Întrerupându-se la răstimpuri, scotea o batistă uriașă, murdară, din pantaloni și-și ștergea transpirația și lacrimile care acum îi curgeau din abundență pe față.

Apoi lumina se stinse. Când se aprinse din nou, văzui câteva zeci de bărbați în frac, cu cilindru și femei cu rochii largi și spumoase, bine strânse pe taliile subțiri, plimbând cu eleganță evantaie deschise prin aer. Se foiau de colo-colo, în mici grupuri care se desfăceau după câteva faze amabil schimbate. În cele din urmă, se adunară cu toții într-un grup compact, cei mai înalți rămânând în spate, următorii așezându-se în fața lor, iar un bărbat deosebit de vânjos și bine legat, cu umeri lați și mustața groasă, răsucită, se așeză în centru cu mâinile și picioarele încrucișate pentru a sublinia simetria. Două gemene, cu părul numai cârlionți și obraji bucălați, se lungiră pe-o rână, cu capul culcat pe braț, una în stânga, cealaltă în dreapta grupului și cineva se repezi afară din cameră și reveni cu doi cai, unul alb și unul negru, pe care îi plasară în spatele gemenelor și pe care alte două gemene se suiră călare, pe când doi bărbați ca scoși din cutie, cu mustața în furculiță, se oferiră să-i țină de dârlogi.

Apoi, încremeniră cu toții ca prin farmec, cu un zâmbet complice și inaccesibil, venind parcă din afara timpului.

În clipa următoare, după ce lumina s-a stins și s-a aprins din nou, văzui două păpuși mecanice, atât de perfect construite încât, dacă n-ar fi fost cheițele de argint pe care le purtau discret înfipte în spate, ar fi fost aproape imposibil să-ți dai seama că nu ai de-a face cu oameni din carne și oase. Probabil că cineva răsucise cu puțin înainte cheițele până la refuz și, grație unui mecanism de arcuri și rotițe din interior, deosebit de subtil și perfect executat, cele două păpuși se dedicau cu o grație surprinzătoare figurilor complicate ale unui cadril. Un candelabru imens de cristal scălda sala într-o lumină albă și, în ciuda faptului că fețele lor cu trăsături fine și aristocratice apăreau complet lipsite de orice expresie, o legătură tainică și plină de tandrețe părea a se fi stabilit între cele două păpuși, asemeni ninsorii care pornise să cearnă încet din tavan și să se topească încă înainte de-a atinge podeaua.

Mișcările lor, deși pe alocuri rigide și lipsite de continuitate, nu erau nicidecum lipsite de eleganță și, pentru a păstra o cât mai fidelă asemănare cu realitatea, în pauza dintre două mișcări, păpușa-bărbat își trecea mereu cu aceeași mișcare descompusă degetele lungi prin părul din belșug dat cu briantină, parcă pentru a se asigura în felul acesta că perfecțiunea cărării din mijlocul capului nu a fost cu nimic tulburată.

Fața femeii era acoperită de un strat gros de fard, iar rochia ei de hârtie creponată, lucrată cu multă migală, din zeci și zeci de volănașe succesive în toate nuanțele posibile de roz și de verde, se înfoia la fiecare mișcare mai largă.

Cei doi executau tocmai o piruetă, învârtindu-se acum cât se poate de încet și descriind mereu același cerc perfect asemeni acelor de ceasornic, când lumina s-a stins din nou și când s-a aprins, femeia ședea la masă ca la început, printre cutii și cartoane vechi.

Bătăi puternice zguduiau ușa și atunci mă trezeam speriat, cu inima bătând să-mi spargă pieptul și-mi trebui o vreme până să mă dezmeticesc și să-mi dau seama că întunericul în care mă aflu e întunericul cuștii, iar mogâldeața care lovește atât de pornită gratiile, dându-și silința să mă trezească nu e altul decât paznicul meu.