Jurnal de somn

fiecare oră de somn e o extraordinară aprovizionare cu supraviețuire
dar dimineața această victorie nu convinge, nu entuziasmează,
din contră, se pune acum problema
ce-o să faci cu toate aceste provizii, nu cumva te-ai lăcomit.
cămara e încă plină cu conserve de la gripa spaniolă,
și tu.

scrisul e un somn,
toată odihna otrăvită la care rîvnești,
visuri făcute harcea-parcea, în care zbori și mori,
priveliști din lumile în care absolut toți am fost cît pe-aci să ne naștem
și în care absolut nici unul nu ne-am născut, n-are importanță.
este și somnul aici, atît voiam să spun, un obiect de
care doar te lovești. și nu e nimeni de vină,
cum nu e nimeni de vină pentru
extincțiile în masă, extincțiile de odinioară.

marea iluzie a fost că dacă vom lua viața pe care o trăim
și o vom pune în cuvinte, atunci –
atunci –
este adevărat că nu știam exact ce lucru minunat urma să se întîmple,
poate ar fi început un cîntec vesel, care marchează cîștigul.
dar acum e clar că pur și simplu cuvintele în care tu pui lumea
sînt propria lor lume, fără nici un chef să o explice pe-a ta,
cu care nu vor să aibă nimic de-a face.

noi am chemat cuvintele
așa cum am fi chemat pe cineva de peste mări și țări
și l-am fi plătit să-l asasineze iute și discret
pe negustorul de murături care ne face concurență,
iar asasinul și-ar fi deschis propria prăvălie, peste drum de noi,
unde face tărăboi și apare cu o pălărie pusă așa.
dacă îți faci curaj să te duci la el să-l întrebi, foarte stînjenit, în șoaptă, cînd…?
zice că el mai întîi trebuie să-și aducă prietenii, frații, verii, nevestele, copiii,
și să-i vadă pe toți la casa lor, doamne-ajută, cu nepoței.
iar tu sărăcești pe zi ce trece și
continui să nu înțelegi nimic din tainele și tenebrele
negustorului de murături.

afară ninge și fulgii lovesc strada cu zgomot,
ca niște pești aruncați înapoi în apă.

mi-am pus salteaua pe jos, dorm
în mijlocul sufrageriei. e ca o insulă.
tot ce dorești de la o insulă e să se scufunde.
însă ea e foarte rezistentă.
iar secretul ei este tulpina,
tulpina care crește din fundul mării
și din care, la suprafața apei, înflorește insula.

noaptea stau cu ochii pe podea. cînd eram tînăr și aveam insomnii
mă uitam la tavan dar acum tavanul e prea departe,
ar trebui să-mi pun ochelarii.
stau în insula dreptunghiulară a saltelei și mă
gîndesc la moarte, la reparații prin casă,
și mă gîndesc mai ales:
aș putea să mă uit la telefon, să văd ce mai e.
de fapt, un singur lucru aș vrea să văd –
dacă am început în sfîrșit să spun adevărul.

pînă și pictorii de pe plajă se satură de mințit și, din cînd în cînd,
fac un portret adevărat și se uită liniștiți după clientul care
o ia la goană plîngînd și fără să plătească.
eu nu mă satur.
nimic din ce scriu nu este adevărat,
și nu deoarece, pentru a fi adevărat,
ar fi necesar să nu mai scriu cu cuvinte, ci cu imagini,
sau cu litere la puterea litere sau mai știu eu cum.
pur și simplu, ar însemna să scriu lucruri care
m-ar face s-o iau la goană.

așa că stau întins și mă uit la podea
în podea eu văd o crăpătură,
iar prin acea crăpătură se scurge tot somnul meu.

mă uit cum se scurge, și cînd nu mai rămîne nimic din el, cînd
a dispărut tot în etajele de sub mine în timp ce eu notez ceva
îmi vine și mie ideea să îl prind, să nu se ducă,
și mișc mîna așa.

apoi închid ochii și mă gîndesc
la livezi de curmali în sumer
și la faptul că mama așteaptă să-i duc sintrom, corneregel, diclofenac și un lighean,
și că niciodată n-am știut de unde să iau un lighean,
și niciodată nu am mers prin livezi.

nici nu știu dacă mi-am dorit livezi de curmali în sumer,
cred că mi-am dorit doar cuvintele astea.
am greșit mai ales fiind rezonabil,
crezînd că scapi mai ușor dacă-ți închipui
decît dacă faci,
nu, în realitate era mai ieftin să călătorești decît să scrii despre călătorii
și mai puțin dureros să fii fericit decît să scrii despre asta.

cînd deschid ochii văd că deja m-am ridicat de pe saltea și încerc
să cobor și eu prin crăpătura din podea.

III

apartamentul de jos e pustiu și miroase bine,
pe ușa de la frigider scrie te urăsc.
e atît de frumos cînd un apartament nelocuit miroase bine,
pentru că înseamnă că așteptarea a învins.
iar asta e vestea pe care noi nu ajungem să o aflăm niciodată.

noi am vrea să știm că, aleg un exemplu la întîmplare, totul va fi bine,
numai că noi nu putem cunoaște, și aici aleg iar un exemplu la întîmplare,
viitorul.
noi aflăm cînd așteptarea se termină că la capătul ei nu era nimic.
dar iată că nu asta era și situația acestui apartament, care avea încredere totală
că războiul se va sfîrși, că războiul nici măcar nu va începe
și de aceea mirosea așa bine,
ca o pepenărie plină de fluturi.
nu mă gîndesc nici o secundă să mă întorc la mine, sus,
din contră, trag și salteaua asta de pe pat și o instalez în
mijlocul sufrageriei și cam asta e tot ce știu în materie de pregătiri de viață.
locuiesc aici luni de zile și nu vine nimeni,
nu șterg ușa frigiderului pentru că nu vreau
ca vreun copil care se va întoarce să fie dezamăgit că
nu mai găsește lucrurile așa cum erau.
așa că de cîte ori deschid ușa frigiderului, și o fac des,
văd cuvintele te urăsc iar asta mă întristează
și aș vrea să fac ceva pentru oamenii ăștia
dar nu pot pentru că sînt plecați.

e liniște, nu mă deranjează decît muzica pe care o aud uneori
venind de la mine de sus, pentru că am lăsat-o pornită,
din fericire nu se aude tare, din fericire se aude foarte încet.

zici că îți pasă de adevăr,
dar ani întregi îl ții îngropat în curte ca pe un os,
și cînd ajungi să-l scoți nu e pentru că ți-ar fi în sfîrșit foame
ci pentru că ești curios dacă e încă acolo,
dacă viața ta e încă acolo.

dar toate astea sînt problema altcuiva.
pentru mine urmează, poate, somn.
îmi e foarte greu să mi-i închipui pe oamenii din preistorie
dormind. mi-i pot închipuifăcînd tot felul de lucruri
dar nu dormind,
viețile noastre se continuă poate una pe alta,
dar somnul nostru este insular.

totul este evitare,
mers cu grijă pe buștenii care ies din mlaștină
ziua este evitarea nopții și noaptea este evitarea zilei.
uneori e soare și soarele are o codiță și o frunză
alteori e o ploaie albă,
noi ne ducem cutia peste tot
și ne gîndim: cinci minute, atît.

stau întins și cu ochii pe podea.
a fost o eroare de calcul,
căci orice evitare este de fapt o confruntare.
niciodată n-am știut ce facem,
n-am înțeles pericolul adevărat, pentru că noi
puteam înțelege doar pielea năpîrlită a monstrului
umflată și dusă de vînt ca o pungă
și credeam că aia e și spuneam copiilor și nepoților că aia e,
să se ferească.

totală risipă de resurse, de angoase, de otrăvuri, de odihnă.
ceea ce ne-a provocat cele mai multe răni a fost gingășia.

de cîte ori am luat măsuri ne-am trezit apoi întinși pe fundul apei,
cu ochii la pietricelele rotunde.
din fericire avem o mie de vieți
și o mie de pereți.
din fericire nimic nu ne poate atinge,
nimic nu ne poate hrăni.

în fața suferinței avem un mijloc ingenios de apărare,
care în plus are avantajul că este un remediu sută la sută natural,
noi coborîm.
dacă sîntem loviți de două-trei ori în viață,
noi coborîm de două-trei ori.
spațiul devine astfel din ce în ce mai mare și mai frumos,
așa că rîzi și îi strigi celui care te-a lovit, mulțumesc!
nici nu știi ce bine mi-ai făcut!
iar el se îngălbenește de ciudă.

avem o mie de speranțe, conform ultimelor numărători,
și pe măsură ce coborîm, ele se împlinesc.
nici în apartamentul de jos nu întîlnesc pe nimeni.
e plin cu chiupuri de pămînt ars, înalte cît măgărușii,
toate cu astupușuri de mastic și însemnate pe toartă
cu pecetea domniței yamlika din bizanț.
mă plimb printre ele, e cald.
au stat multă vreme în soare, cred, și au absorbit căldura,
au stat multă vreme în liniște și o eliberează lent.
deschid geamul și de aici liniștea se răspîndește cu brutalitate în toate direcțiile,
vreau să zic că noaptea e năpădită de cristale de liniște.
apoi căldura iese și ea de nebună pe străzi și
se duce acolo unde este nevoie, acolo unde s-a murit de frig poate
dar nu neapărat direct acolo adică poate lucrează mai relaxat.

fac așa un loc între amfore, așez o pătură
și mă întind să dorm, de asta am nevoie,
în fine, eu pretind că am nevoie de somn,
dar s-ar putea să fie de fapt doar dorință, doar poftă de somn.

stau cu ochii închiși, dar cu brațul întins și cu
mîna pe unul din vasele cele mari și calde din ceramică,
pentru că eu așa am învățat,
că trebuie să dormi cu mîna pe ceas.
dorm o oră și apoi vasul mă trezește îngrijorat.
mă uit la el iar el nu-mi face nici un reproș.

după o oră de somn devin destul de rece,
nu știu dacă atît de rece încît să deranjez somnul amforei.
mă ridic și, pentru că nu am nimic de făcut,
scot dopul de mastic.
mai întîi mă uit la dop
apoi mă uit cum ninsoarea de la fereastră începe să intre în amfora mea,
cu viteză din ce în ce mai mare,
ca și cum ai trage brusc toată ninsoarea asta
de pe cineva care doarme afară.

scrisul este, pînă în ultimii ani, o pregătire pentru viață,
dar, încă din tinerețe, este o pregătire pentru moarte.
cînd omul coboară,
el la început are unele dificultăți în a aprecia noua lui situație,
și strigă toată ziua după ajutor.
nu îi vine să se bucure că aici e mult mai bine chivernisit.
lumea se adună, omul îi poate vedea pe toți adunați acolo deasupra.
dar nimeni nu-i aruncă vreo frînghie.
din contră, lumea îl ascultă strigînd și doar clatină din cap,
neînțelegînd de ce ar vrea el să fie scos de-acolo.
pînă la urmă unul mai milos
se apleacă și îi răspunde:
cel mai bine pentru tine…
ce anume?! strigă și omul
ăla milos îi mai explică o dată, mai tare:
cel mai bine pentru tine este să mori acolo!

în zilele care vin, omul reflectează ocazional la această observație
și își dă seama treptat de imensa ei justețe,
o justețe la care nu poate ajunge decît cineva care ne cunoaște puțin și prost.
într-adevăr, cel mai bine ar fi să moară aici.
e greu să mori, este o schimbare prea mare,
și de aceea, orice schimbare trebuie să te ajute să mori. fantastic!
omului nu-i vine să creadă acum cît de
corectă și de folositoare a fost observația respectivă.

că veni vorba, această înțelegere nu se reflectă absolut deloc în acțiunile lui.
acum, cînd e de murit, el scoate dopurile de la niște chiupuri, înăuntru este miere
el bagă un deget în miere, apoi degetul în gură.
este complet lipsit de demnitate tragică sau de altceva, calculează cît ar putea scoate
pe mierea asta. notează într-un caiețel cîte ceva despre fiecare amforă
apoi trage o linie, face adunarea, și pe fața lui se așterne
o expresie hrăpăreață.
apoi ia amforele, una cîte una, și toarnă toată mierea din ele
într-o crăpătură din podea.

mă trezesc dimineața și apare
această problemă care ține, într-un fel, de economie.
totul, totul este deja pregătit pentru somn,
sînt deja pe saltea și așa mai departe,
ar fi păcat să nu mă culc la loc.

mierea a curs încet toată noaptea pînă a umplut
toate crăpăturile și spațiile subterane pe care le-a întîlnit în drum,
așa cum ipsosul turnat de arheologi ar fi umplut, am auzit zicîndu-se,
toate golurile lăsate în urmă de corpurile oamenilor din pompei.
sub podeaua mea e acum
un sistem de rădăcini din miere care au pătruns peste tot.

viețile noastre sînt atît de asemănătoare –
în fond folosim aceleași cuvinte.
și cu asta nici nu mai e nevoie de alte argumente,
dar parcă nu te poți opri totuși să adaugi și
că toți am avut o copilărie și părinți, prieteni buni, cîini și pisici,
am fost la munte, la mare, ne-am bucurat atît de mult, atît de mult,
de cîte o victorie la fotbal,
am avut un job, am pierdut totul,
dar din fericire apoi viața ne-a proptit pe picioare ca pe o cîrpă.

avem toate astea în comun iar viețile noastre
se continuă poate una pe alta.
însă morțile noastre nu au nimic în comun.
nu sînt același fenomen, nu sînt aceeași ființă.
poate și pentru că nu mai pot folosi cuvinte. nu știu.

morțile noastre nici nu vor să audă una de alta.
cred că uneori morțile unor străini tot și-ar mai putea cere
una alteia un foc pe stradă.
dar morțile a doi oameni care au fost apropiați
sînt insule. nu se vor întîlni niciodată,
se află în oceane de pe planete diferite.
o insulă are rădăcini de miere,
alta are rădăcini de ipsos.
nu, nu, greșesc din nou cînd spun asta,
reduc diferența dintre morți la diferența dintre vieți, adică dintre cuvinte.
degeaba mai căutăm. nu știm altceva decît viața
și pe ea o folosim mereu la măsurat.
așa cum ca să cîntărești smaralde, perle, rubine, safire, topaze
nu ai ce să scoți altceva din buzunar decît semințe de roșcove
și le pui acolo în balanță și notezi ceva în carnet.

dar iată că în carnet bijutierul bătrîn nu notează
că smaraldul cîntărea cît trei roșcove
ci notează ceva pentru fiul lui: iartă-mă.

acest iartă-mă nu e al lui, l-a primit și el cîndva
și acum îl dă mai departe.

bijutierul bătrîn nu mai are chef de vorbă.
nu mai e nimic de măsurat.
cuvîntul celui care moare este doar un sîmbure.
milioane de fructe s-au uscat ca să rămînă acest sîmbure.

ce-ți zice bijutierul bătrîn este de fapt iartă-mă că mor,
îmi pare rău că-ți fac una ca asta.
tu, fiul, asculți și dai din cap că e OK, nu e nici o problemă.
și în ceea ce îți zice bătrînul se mai ascunde și
iartă-mă că tu vei muri.
îmi pare rău că moartea mea nu o poate anula pe a ta.
așa aș fi vrut.
dar cererea mea nu a fost aprobată,
cererea nimănui nu este.
iar tu dai în continuare din cap că e OK,
nu e nici o problemă.

tu te gîndești:
ce bine că stau de vorbă cu tata.
tu te gîndești:
tata nu e bătrîn,
la urma urmei, avem aceeași vîrstă.
tu te gîndești:
ce atîta iartă-mă, tată, nu am de ce să te iert,
noi să fim sănătoși.

VII

în scris nu poate fi pus adevărul tău,
ci doar adevărul limbii.
mergem cu adevărul în spate și nu avem unde să-l punem jos.
lucrurile au sens doar privite din interiorul zilei:
ca să ajung la 8, trebuie să plec la 7.30 și să mă trezesc la 6.30.
trebuie să te ferești să privești vreodată din afara zilei.

în somn nu poate fi pus adevărul treziei.
sîntem atît de săraci în loc. nu putem muta nimic dintr-o parte într-alta.
tot ce facem aparține acelui făcut.
ne rămîne speranța asta, că dacă vom merge suficient de mult prin hrubă
vom da de o ușă peste măsură de mare, făcută din oţel negru şi
avînd o închizătoare de argint şi o cheie de aur,
și cînd o vom deschide,
acolo va fi un lac cu jețuri de abanos și de santal în jurul lui.

dar nu numai că jețurile nu sînt din abanos și nici din santal.

nu numai că nu există nici un lac
nu numai că închizătoarea nu e de argint și cheia nu e de aur,
nu numai că în ușă nu e nici o cheie.
nu numai că nu dăm de nici o ușă.
dar nici măcar
nici măcar nu mergem prin vreo hrubă.
nu mergem nicăieri.
noi sîntem aici.