Top 10 „Cartea săptămânii” în 2024

Ca în fiecare an, vă propunem un top semnat de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editori coordonatori Literomania, care conține zece dintre titlurile cronicate/prezentate de-a lungul anului trecut (2024) în cadrul rubricii „Cartea săptămânii”. Vă dorim un An Nou cu multe cărți bune și sperăm să fiți alături de noi și în 2025! (Literomania)

1. „Jurnal 1910-1923” de Franz Kafka

(traducere din germană de Mircea Ivănescu, ediție îngrijită de Roxana Albu, Humanitas Fiction, 2022)

„Jurnalul” lui Franz Kafka a apărut, din câte știu, la noi, în două variante de traducere: prima aparținând lui Radu Gabriel Pârvu (apărută la RAO, în 2006, apoi la Pandora M, în 2021) și cea de-a doua, lui Mircea Ivănescu (apărută fragmentar sau în întregime în anii ’80 și ’90 la Editura Univers, reluată, în 2022, la Humanitas Fiction, editură care i-a și dedicat de altfel o colecție scriitorului praghez). În rândurile următoare, mă voi referi la ediția de la Humanitas Fiction, îngrijită de Roxana Albu, care reia traducerea lui Mircea Ivănescu, cu câteva manuscrise și desene ale lui Kafka.

Notațiile din jurnal au ca dată de început anul 1910, an în care Franz Kafka avea 33 de ani, și se sfârșesc în 1923, cu un an înaintea morții scriitorului. În cei treisprezece ani prinși în jurnalele sale, Franz Kafka notează uneori cu fervoare, umplând pagini întregi, alteori, prins în viața de zi cu zi la compania de asigurări sau în fabrica tatălui său, nu reușește să pună pe hârtie decât câteva rânduri nervoase și scurte, în care depresia și tristețea scriitorului obligat să se dedice unor lucruri prea puțin importante în comparație cu scrisul capătă forma unor lamentații sau meditații pe tema scrisului sau a literaturii. De altfel, jurnalul său devine încă din primele sale pagini un șantier literar, cu foarte multe bucăți de proză neterminate în cea mai mare parte, bruioane provocatoare pe care, dacă le-ar fi terminat, acestea ar fi putut atinge sau chiar depăși calitatea prozelor apărute în volum în timpul vieții sale sau postum. (Raul Popescu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/viata-dubla-a-lui-franz-kafka/

2. „Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu

(Editura Humanitas, București, 2024)

Romancieră cu un farmec aparte, retro, inconfundabil – în siajul romanului nostru interbelic, modernist (Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, dar și o Cella Serghi etc.) –, Ioana Pârvulescu ne propune prin cel mai recent roman al său, cu un nume intrigant, „Aurul pisicii” (Editura Humanitas, 2024), reînvierea (sau reinventarea) romanului de dragoste– un gen cvasidispărut în epoca noastră, din prea mult scepticism postmodern și – mai nou – postuman. Aș vrea să notez, în acest sens, faptul că, înainte de ’89, exista o colecție întreagă „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu – și-mi amintesc că am citit, în adolescență, multe titluri din această colecție (din biblioteca părinților mei). E, într-adevăr, dificil să revizitezi acest gen – atât în literatură, cât și în film – fără riscul de a cădea în clișee și chiar în imaginarul kitsch. Nu e cazul Ioanei Pârvulescu, care își asumă – cu umor și toate convențiile la vedere – genul romanului de dragoste – rescriind un text de tinerețe –, și adăugându-i o profunzime tulburătoare, ce privește însăși condiția umană. (Adina Dinițoiu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/un-love-story-ludic-si-melancolic/

3. „Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun

(Editura Polirom, Bucureşti, 2019)

„Totul este biografie corporală în cărţile mele”, mărturisea scriitorul Gheorghe Crăciun într-un eseu apărut în revista „Interval” (Dintr-un „Caiet de teze”, nr.4 (12), 1998). Da, totul este corporalitate la Gheorghe Crăciun în măsura în care această corporalitate reprezintă o tendinţă de de-corporalizare (pentru a nu o numi chiar des-fiinţare). Paradoxul Crăciun ar putea fi enunţat cam aşa: în căutarea unui trup este anulată corporalitatea (cu toate acestea, ideea de trup nu este pierdută; din acest punct, însă, lucrurile devin, vom vedea, ceva mai complicate). Ideea este prezentă cu asupra de măsură şi în romanul „Frumoasa fără corp”„ (publicat în 1993), roman care încă din titlu anunţă acea de-corporalizare despre care am scris mai sus. Aş spune, fără să greşesc, că acest roman îl reprezintă cel mai bine atât pe omul, cât şi pe scriitorul Gheorghe Crăciun. (Raul Popescu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/himerele-din-frumoasa-fara-corp-de-gheorghe-craciun/

4. „cărămida cu mâner” de Darie Magheru

(Editura Arania, Braşov, 2006)

O recuperare a lui Darie Magheru – prozatorul, poetul, dramaturgul – s-a încercat deja, dar una ineficientă şi, din care cauză, nedreaptă. Nu este unicul scriitor român în această situaţie, desigur. Scrierile sale au fost publicate, până în 2013, de editura braşoveană Arania, dar, e adevărat, există o diferenţă indiscutabilă între o mică editură de provincie, prea puţin vizibilă pe piaţa de carte, şi o editură consacrată. Din 2013, opera lui Darie Magheru a fost publicată în trei volume de Editura Eikon.

Un alt motiv pentru care opera lui Darie Magheru nu a reuşit să se impună nici măcar acum, în postcomunism, ar fi ignoranţa criticilor şi istoricilor literari, care au auzit prea puțin sau deloc de acest nume (deşi nu din vina lor, iar asta reiese şi din cele de mai sus). Nu există decât un singur studiu dedicat scriitorului braşovean, şi anume „Darie Magheru – Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion” de Mihaela Malea Stroe, volum apărut, din câte cunosc, tot la Editura Arania.

Totuşi, numele lui Darie Magheru mai apare, din când în când, în textele unor scriitori cunoscuţi, ca Octavian Soviany sau Vasile Gogea. Cel din urmă a postat, la un moment dat, pe blogul său diverse texte despre Darie Magheru şi opera sa, texte mai mult decât utile unui cititor dornic să se iniţieze în literatura deloc lejeră practicată de scriitorul braşovean. Octavian Soviany, el însuşi braşovean, a avut şansa să se numere printre apropiaţii lui Darie Magheru. A povestit multe despre prietenul său şi mai are, sunt sigur, multe de povestit. Ba chiar unul dintre personajele romanului „Năluca”, mi-a mărturisit Octavian Soviany, i-a fost inspirat de Darie Magheru. (Raul Popescu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/caramdia-cu-maner-un-neo-antiroman-de-darie-maghieru/

5. „Crima de pe podul Garibaldi” de Radu Țuculescu

(Editura Polirom, 2022)

În „Crima de pe podul Garibaldi”, roman apărut în 2022 și din care puteți citi un fragment în Literomania nr. 264, Radu Țuculescu reia povestea lui Martin Breda, detectiv criminalist, și a misterioasei Maraia, expertă în amprentele lacrimilor, însă de data asta fără atmosfera de carnavalesc din romanul anterior („Femeia de marțipan”), scriitorul construind un policier în toată regula. Diferit din multe punct de vedere de „Femeia de marțipan”, „Crima de pe podul Garibaldi” nu ține să șocheze cititorul prin funambulesc – prezent totuși, dar în doze infime –, ci are o curgere lină, așezată, în care povestea unei crime (sau a unei sinucideri?) este dezvăluită pe măsură ce cuplul detectivistic Martin-Maraia adună indicii despre întâmplarea stranie dintr-o noapte de vară de pe podul Garibaldi din Cluj care a dus la moartea unei femei. Într-o scenă amintind de „Twin Peaks”-ul lui Lynch, cadavrul acesteia este descoperit în apele Someșului de doi pescari amatori, iar la locul faptei este chemat Martin Breda, însoțit, bineînțeles, de partenera sa, Maraia. (Raul Popescu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/un-policier-atipic/

6. „Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții” de Adina Dinițoiu

(ed. a II-a, Editura Tracus Arte, 2024)

Privită astăzi, proza lui Nedelciu (proza scurtă și romanele, inclusiv romanul rămas neterminat, „Zodia scafandrului”) reprezintă o veritabilă literatură-document a unei epoci traumatice pentru memoria noastră colectivă (comunismul), un „muzeu” literar de neprețuit. Dincolo de faptul că reprezintă și astăzi o proză-etalon, de neegalat ca măiestrie artistică și control al discursului narativ (o proză de manual, aș spune, pentru toate cursurile de scriere creativă practicate în zilele noastre). Aparțin unei generații de mijloc, care mai are încă memoria comunismului – dar pentru cei mai tineri, literatura lui Nedelciu constituie una din acele piste literare și documentare care le poate aduce în fața ochilor o epocă, cu atmosfera ei cenușie și sufocantă, cu sensibilitatea, spaimele, constrângerile, speranțele și în genere cu toate mișcările ei sufletești, pe care numai literatura le poate înregistra, cu senzorii ei ultrasensibili. (Adina Dinițoiu)

Găsiți un fragment din carte aici: https://www.litero-mania.com/mircea-nedelciu-puterile-literaturii-in-fata-politicului-si-a-mortii-fragment/

7. „tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă” de Raul Popescu

(Editura Tracus Arte, 2024)

„Într-o lume care s-a dezvrăjit, nu neapărat prin progresul rațiunii, ci repetându-se până la epuizare, străvechiul, deși mereu-tânărul vânător de vampiri van helsing are o problemă. Se plictisește. Ca să găsească un adversar pe măsură, nu-i rămâne decât să scormonească din când în când în sine însuși, să-și resuscite vampirul interior. Răul și cruzimea nu mai au nici sens, nici haz, acolo unde nu există perspectiva unui mare final, fie el apoteotic sau apocaliptic. În loc de antidepresive, van helsing consultă periodic opera poetică a unicului său prieten, bătrânul poet-alchimist klenke, pentru a trăi prin procură, în tot spectrul său de nuanțe, de la animalic la angelic, un erotism de care el însuși nu se simte capabil.” (Caius Dobrescu)

Găsiți un fragment din carte aici: https://www.litero-mania.com/tristetile-lui-van-helsing-manual-pentru-o-inevitabila-apocalipsa/

8. „Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga

(traducere și note de Adina Dinițoiu, Editura Humanitas Fiction, București, 2024)

Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, „Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi.

În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

Găsiți un fragment din carte aici: https://www.litero-mania.com/notre-dame-du-nil-de-scholastique-mukasonga-fragment-2/

9. „Morții” de Christian Kracht

(traducere din germană de Andrei Anastasescu, Editura Cartier, Chișinău, 2023)

L-am descoperit pe Christian Kracht (n. 1966, Saanen, Elveția) odată cu romanul „1979” (Ed. Cartier, 2013, trad. din germană de Andrei Anastasescu; ediția originală a apărut în 2001; acțiunea se petrece în Iran în anul „revoluției islamice”) – un scriitor excentric și dandy, contrariant și incomod, numit, la un moment dat, de critică un „Houellebecq elvețian” datorită, cred eu, ochiului (și tonului) ironic, dacă nu de-a dreptul cinic și caricatural, asupra umanității. (În toamna lui 2023, l-am putut vedea la Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură FILTM.)

În „Morții” (Ed. Cartier, 2023, trad. de Andrei Anastasescu; ediția originală a apărut în 2016), contextul istoric de la care pornește romancierul este instalarea nazismului în Europa, la începutul anilor ’30, dar și prefigurarea „axei Tokyo-Berlin” printr-o imaginată – aici – axă cinematografică Tokyo-Berlin care să contracareze hegemonia mondială a industriei cinematografice hollywoodiene (în roman apare ca personaj însuși Charlie Chaplin, ajuns într-o călătorie tocmai în Japonia, unde este adulat de mulțime; ne aflăm la un punct de cotitură, al trecerii de la filmul mut la filmul sonor). Doi protagoniști, unul elvețian, regizorul Emil Nägeli, și celălalt japonez, înaltul demnitar Masahiko Amakasu – prezentați în paralel în scurte capitole care alternează – se întâlnesc în această imaginată aventură cinematografică, prin care naționalismul totalitar german, dar și japonez (în carte e surprinsă tentativa de lovitură de stat din 15 mai 1932, în urma căreia primul-ministru japonez e ucis de militarii reacționari) încearcă să-și impună imaginea și ideologia în fața industriei americane de film, atotputernice. (Adina Dinițoiu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/despre-cinema-si-nazism-trecand-prin-charlie-chaplin/

10. „Vedere din balcon” de Costache Olăreanu

(Editura Eminescu, 1971)

În 1971, la Editura Eminescu, Costache Olăreanu debuta, la vârsta de 42 de ani, cu un volum de schițe, „Vedere din balcon”, volum trecut cu vederea de critica literară a vremii, în ciuda prezentării elogioase de pe coperta a IV-a, semnate de colegul de generație Mircea Horia Simionescu – el însuși, pe-atunci, un scriitor la început de drum: „Insolența imaginilor, a comparațiilor, sintaxa de o noutate derutantă, inventivitatea și absurdul de bună calitate, dar mai presus de toate știința concentrării ideii până la linia pură s-au convertit cu vremea în pagini de proză de o aleasă, rafinată substanță. Costache Olăreanu a învățat să reducă teatrul lumii, păstrându-i nealterate toate sensurile, la dimensiunile unei scene de păpuși. De aceea, puținătatea textului să nu deruteze: sub chipul unei anecdote se joacă farse grave, complicate. În această privință, el se înrudește cu marii săi moldoveni.” (Raul Popescu)

Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/costache-olareanu-trickster-ul-bonom/