Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Jurnalul unui Nesuferit
Călin Guțu
Mai bine să scrii ceva, orice, decât să lâncezești cu miile de ore în aceeași cameră de hotel în care ți-ai dus traiul de când ai aterizat în oraș. Așa mi-a zis psihiatrul: să mă apuc de ținut jurnale, să inventariez emoțiile puternice, oricare ar fi ele. Când te uiți înăuntru, îți dai seama ce greșeli faci, pe ce becuri sparte calci. Preferabil, înveți din greșeli. Căci terapia e scumpă și nu ține de foame. Ține-o scurt, ține-o criptic, jurnalele să fie ca un puzzle ce trebuie reconstruit de fiecare dată când vrei să te înțelegi. Așa, îți înveți creierul să parcurgă labirintul din nou și din nou, până când e nevoie de un criptolog să descurce cuvintele de pe foi.
Nu văd mulțimile care se perindă pe lângă hotel. Un sentiment de paranoia mă apasă la auzul unor vorbe în limbi străine sub geamul meu, o brichetă aprinzând o țigară, un scrâșnet de frână de mână. În acele momente, demonul și cu îngerul de pe umerii mei mă trag ba către Biblia din camera de hotel, ba către bâta de baseball din geanta de mână. Mă găsesc mereu, câteva minute mai târziu, pe mocheta de culoarea vomei, lângă calorifer, rulând o țigară. Îmi cântăresc din ochi tutunul rămas înainte de a mă chinui minute întregi cu Bic-ul luat de la non-stop. La fiecare câteva zile, cobor până la non-stop să-mi fac plinul de tutun, de foițe și de filtre.
M-am trezit în bezna nopții tremurând. Geamul mare al camerei de hotel e aproape lipit de blocul comunist de vizavi, abia ai spațiu să scrumezi pe pervaz. Deasupra, fiind ultimul etaj al clădirii, e mansardat, oferind un alt unghi spre prefabricatele de beton ale blocului de lângă. Totuși, undeva, într-un colț al ochiului, poți zări, în nopțile lipsite de ploaie, ochii întunecoși ai unui gargui, o monstruozitate de piatră atârnată pe una dintre instituțiile istorice ale orașului. În acele ore ale nopții, am văzut cum această bestie de granit și-a rotit ochii, cercetând zona, căutând să fie singur…
…Eram iar copilul mic care băga ochiul pe broasca unei uși la apartamentul vreunui coleg. Acum conștientizez cât de ușor ne ațâțam unul pe altul când eram mici. Șocul, adrenalina, frica de a nu fi văzut – mai presus de toate, puterea egoistă de a ști că persoana asupra căreia privirea ta se așterne nu are nici cea mai vagă idee, se crede în cea mai adâncă intimitate… Pur extaz, un mister absolut la vârsta aia… Aceeași senzație mi-a traversat trupul când am văzut bestia cum își ia efectiv zborul de pe clădire, cu aripile-i greoaie, cum aproape se izbește de blocul comunist de lângă și, în final, cum dispare în negura nopții printre arborii parcurilor. Nu am reușit să mai adorm în noaptea aia. Pentru prima oară, am pornit aparatul de cafea din cameră – ca să-mi dau seama că e stricat. Noroc de vânzătoarea de la non-stop, care îmi dăduse pachețele de Ness în loc de mărunțiș. În noaptea aia trebuie să fi băut cinci cafele. Am stat cu ochii în ecran până în zori, căutând poze cu acoperișul, mergând pe urmele acelui gargui prin ziare vechi, de la inaugurarea construcției și până în zilele noastre. Informațiile se contraziceau. Pe planul arhitectural nu se regăsea nicio statuie de genul, dar niște muzicanți din interbelic îl tot menționau: „Lasă-mă să te sărut sub gargui/ Să-ți arăt al meu țugui”.
M-am închis în camera de hotel zilele următoare, pândind acel acoperiș de parcă aș fi căutat o iubire de mult prigonită. Aveam cu mine și echipamentul pe care îl folosisem în Maramureș, dar presimțeam că un astfel de setup l-ar fi intimidat pe noul meu prieten. Am stat de veghe exact șapte nopți, dormind pe apucate doar ziua. Speram să-l văd în fiecare noapte, ca un Luceafăr nou. În a șaptea noapte, oboseala suprapusă de la cafele mi-a venit de hac. M-a trezit cu fanfară pe la miezul nopții un angajat al hotelului, să-mi spună că în dimineața următoare îmi expira șederea. Când m-am uitat din nou pe geam, garguiul era acolo, nemișcat, de parcă fusese pe acel acoperiș de secole bune. Era prăfuit, ciobit și cu ochii împietriți. Dar până și nemorții lasă abur când trag în piept aerul rece al nopților de decembrie.
Sumar Literomania nr. 400 (2026)
Scrie un comentariu