Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Scriitorul pe care nu-l citea nimeni
George David
„Lupi în bătaia lanternei! Iată, în sfârșit, și cea de-a 140-a carte!”, își zise scriitorul cu un oarecare sentiment de satisfacție, foșnind filele câtorva dintre exemplarele pe care tocmai le primise de la tipar. Se simțea cam la fel cu fermierul care, când termină de adunat recolta, își afundă mâinile în sacii doldora de grâne.
Ca de obicei, însă, sentimentul nu era deplin. Deși fusese marketată cât se poate de insistent, promovată cu agresivitate după un plan de campanie bine pus la punct, cartea, la fel ca și celelalte 139 de surate ale ei, nu produsese un impact semnificativ. În mediile literare, ecourile erau în cel mai bun caz palide, eforturile editurii de a stimula precomanda unor exemplare nu dăduse nici ea rezultate, încercările de a face lansări de carte în diferite locuri și la diverse evenimente nu se bucuraseră nici ele de vreo primire entuziastă. Și, la fel ca și în trecut, calitatea sa de membru al breslei naționale a scriitorilor, precum și al unei asociații internaționale de prestigiu, nu ajutase cu nimic în a face lucrurile să se miște.
Era o ciudățenie care îl intriga de-a dreptul, care-l urmărise ca un blestem de-a lungul întregii sale cariere literare: reticență din partea librarilor, bibliotecarilor, criticilor și comentatorilor, site-urilor, grupurilor și blogurilor de profil și, mai ales, din partea cititorilor. O bizarerie pe care nu și-o putea explica în niciun fel, fiindcă, judecând cu toată obiectivitatea și exigența de care era în stare, știa cu siguranță că toate cărțile lui meritau o soartă mai bună: atacau teme remarcabile, perspectiva asupra acestor teme era inedită, stilul relatării era curat, viu și de o originalitate neîndoielnică, aspectul lor era decent și în același timp atrăgător. Una peste alta, erau niște volume cu nimic mai prejos decât altele care se bucuraseră de vizibilitate, unele chiar cunoscuseră un succes notabil.
Trecu astfel ceva timp în care, resemnat, scriitorul încerca să se obișnuiască – a câta oară? – cu această stare de lucruri. Iată, însă, că într-o zi primi un apel pe mobil de la un număr pe care nu-l avea salvat în agendă. Cineva, un realizator al unei rubricuțe culturale în cuprinsul unei emisiuni de televiziune de mare audiență, aflase întâmplător despre cel de-al 140-lea titlu al său și îl întreba dacă ar vrea să-i fie interlocutor în emisiune:
– Domnule scriitor, îl abordă necunoscutul, moment în care pe eroul nostru îl trecu un frison de uimire: „Ce fel de realizator de subiecte culturale poate fi un ins care ți se adresează cu domnule scriitor?”. Domnule scriitor, am aflat despre cea de-a 140-a carte a dumneavoastră, e o cifră impresionantă, aș vrea să discutăm despre asta în rubrica mea, cu siguranță va avea impact la telespectatorii noștri.
– Dar dumneavoastră ați citit cartea? îl întrebă scriitorul cu precauție și în același timp cu o firavă speranță.
– A, nu, încă nu, dar sigur o voi face până ne întâlnim.
– Măcar niște teme de discuție am putea stabili?
– Desigur, desigur, cum să nu, se grăbi realizatorul, rămânem în contact. Apoi adăugă râzând: Cunoaștem și noi meserie, ce dracu, n-ați văzut ce cifre de audiență facem?
În cele din urmă, după multe ezitări numai de el știute, scriitorul acceptă invitația. „În fond, ce-ar putea să mi se întâmple, ce-aș avea de pierdut? În cel mai rău caz, voi rămâne în continuare la fel de necitit și de anonim”.
Veni și ziua emisiunii. Bineînțeles că realizatorul ignorase fără nicio remușcare promisiunile privind pregătirea prealabilă, așa că scriitorul se văzuse nevoit să se pregătească de unul singur, implorând pronia ca nimic neprevăzut să nu-i dea planurile peste cap.
Mai mult decât atât, acea rubricuță culturală urma să fie difuzată în direct, înaintea finalei unui celebrity game în care, printre alte atracții, cele câteva vedete finaliste aveau să se lupte în noroi, moment foarte așteptat de telespectatori. Așadar, intermezzo-ul cultural putea fi încheiat în orice clipă, în funcție de momentul în care putea fi difuzată mult-dorita finală.
Intrară în direct. Realizatorul cel năstrușnic făcu un intro cu o scurtă prezentare artificial-elogioasă a Lupilor în bătaia lanternei, prezentare din care scriitorul își dădu seama că acesta nu apucase să citească în întregime nici măcar textul de pe coperta a patra. „La fel cum au făcut și puținii mei critici de întâmpinare”, constată autorul cu amărăciune resemnată.
– Dar cunoscutul autor cu care avem plăcerea să stăm de vorbă nu are doar această carte în palmares, acesta este de fapt cel de-al 140-lea titlu din întreaga sa carieră, conchise triumfalist realizatorul, încercând să dea o notă de newsworthiness spuselor sale. Domnule scriitor („Iar?” făcu în sinea lui scriitorul, pur și simplu exasperat de această dată), ce ne puteți spune?
„Lamentabil! își zise scriitorul. În ce m-am băgat? Ce întrebare e asta: ce ne puteți spune?”
Și atunci îi fulgeră prin cap ideea:
– Ce vă pot spune? Ce-aș putea spune eu în plus față de ceea ce telespectatorii dumneavoastră, care sunt și cititorii mei, știu deja? Nu-i așa? întrebă el cu ochii în camera de plan apropiat, adresându-se direct telespectatorilor. Și, după un moment de liniște confuză în care nimeni nu arăta că ar înțelege ce se întâmplă, continuă provocator: Ca să vedeți cât sunt de cunoscut și cât de citite sunt cărțile mele, iată, provoc pe oricine care ne urmărește acum să intre în direct și să relateze o scenă, un detaliu, o idee, orice lucru pe care l-a păstrat în memorie din cărțile mele. Primul care va reuși asta va avea de la mine suma de 5000 de ducați!
Se instală un nou moment de liniște, de data asta o liniște năucită. Suma propusă ca premiu nu era chiar de colo. După câteva secunde bune, în casca regizorului de platou se auzi vocea cuiva din echipa de emisie:
– Gata, șefu’, e momentul să intrăm în direct cu finala.
– Nu, mai așteptăm puțin, se precipită în microfon regizorul, apoi ordonă energic: Preluați apeluri de la telespectatori! Acum!
Iar apelurile nu lipseau. Pentru început, cineva încercă timid cu descrierea unei scene de dragoste, însă scriitorul nu se lăsă înșelat, scena nu-i aparținea. Se îmbulziră și alții, cu povești de luptă și eroism, reflecții pretins filosofice, peisaje, personaje SF și câte alte încercări vădind o creativitate debordantă, pe măsura premiului pus în joc. Verdictul scriitorului însă era același: „nu-mi aparține”.
În tot acest timp, regizorul de platou era supus unor presiuni din ce în ce mai insistente, de data asta din partea conducerii postului:
– Dă drumul imediat finalei! E un ordin! Te joci cu slujba ta!!!
Dar răspunsul lui era același:
– Mai preluăm încă vreo câteva apeluri. Credeți-mă, știu ce fac.
Într-adevăr, a doua zi se adeveri că știuse ce face: înghesuita rubricuță cu ifose culturale devenise minutul de aur la nivel național, cu niște parametri de audiență pe care postul de televiziune nu-i atinsese niciodată. Exista chiar și un număr apreciabil de cereri ca acel concurs ad-hoc să fie repetat.
În anul ce a urmat acelui minut de aur, viața scriitorului cunoscu o seamă de schimbări la care cândva nici nu îndrăznise să viseze: cărțile sale erau cumpărate într-un ritm de invidiat, la mare căutare fiind seria completă și de lux a celor 140 de volume; editurile scoteau pe piață noi și noi tiraje, bucuroase să răspundă cererii din partea cumpărătorilor; librăriile și bibliotecile anunțau cu mândrie atunci când dețineau titluri din opera scriitorului; aprecierile critice se înmulțiseră precum ciupercile după ploaie; marile reviste literare – citadele închise care-l ignoraseră până atunci cu morgă olimpiană – începuseră să-i ceară texte pentru publicare, interviuri sau opinii în diverse chestiuni mai mult sau mai puțin culturale; tot felul de autorități mai mari sau mai mici se înghesuiau să-l gratuleze și să-i facă invitații care de care mai năstrușnice; sume din ce în ce mai consistente intrau mereu în conturile autorului; publicații străine comentau fenomenul cultural neobișnuit în centrul căruia se afla cel care scrisese Lupi în bătaia lanternei; ba chiar, în cele din urmă, manualele școlare preluaseră fragmente din scrierile lui, iar acestea deveniseră subiect de examen la bacalaureat sau de admitere la diverse facultăți.
Și totuși…
Toată această febră nu avu, de fapt, nicio finalitate. Cărțile lui, căutate cu atâta asiduitate și cumpărate uneori la metru, tot necitite rămâneau. Criticii le comentau tot în necunoștință de cauză. Nici măcar fragmentele din manuale – care se vădiseră a fi alese pur și simplu la întâmplare – nu erau citite nici de profesori, nici de elevi. Din acest motiv, era foarte ușor să le comentezi, deoarece nimeni nu era în cunoștință de cauză și nici nu arăta vreo intenție de a le cunoaște. Așa că, înaintea examenelor, elevii și candidații se rugau să le pice astfel de texte, fiindcă erau siguri că vor lua note mari; în cel mai rău caz, unii dintre profesorii examinatori mai făceau caz de corectitudinea exprimării sau cea gramaticală, dar tot se lua notă de trecere.
Când văzu toate acestea, scriitorul decise să publice o ultimă carte, la care lucră febril aproape un an. În tot acest timp, marketingul mergea scoțând scântei, precomenzile curgeau cu nemiluita, așteptarea tuturor era neobișnuit de mare.
Și iată că, în cele din urmă, cartea apăru în vitrinele librăriilor, fie ele clasice sau online. Ce conținea între coperte? Chiar, ce conținea oare?
Sumar Literomania nr. 400 (2026)
Scrie un comentariu