Blitz-proze

La cafea

E toamnă iar…

În parc cad frunzele îngălbenite, acoperind aleile. Normal, doar a venit toamna, iar în acest anotimp, frunzele îngălbenite de spaimă cad în calea ta, a mea, a lui, a ei și așa mai departe.

El este un bărbat subţire, îmbrăcat într-un costum mov şi cu eşarfă la gît. În mînă are o valiză de mici dimensiuni.

Ea stă pe o bancă şi citeşte. Are ochelari, păr lung, o rochie scurtă care-i acoperă, cu mare discreţie, coapsele cărnoase.

El se apropie de ea, după ce i-a studiat, rapid şi cu ochi de expert, rochia.

– Pot să iau loc? întreabă şi se aşază, fără a aştepta răspuns, apoi continuă cu dezinvoltură verbală şi gesticulară, eu nu sînt de pe aici, nici nu-mi plac oraşele mari, în alea mici te descurci mai bine. Am venit pentru un văr de-al meu care-i la spital, s-a accidentat la locul de muncă, iar doctorul i-a amputat piciorul…

– Vai, exclamă ea, și-l privi compătimitor prin dioptriile ochelarilor, a trebuit să plătiţi pentru asta o groază de bani bănuiesc?

– La mine banii nu-s o problemă, zice el, zîmbind misterios, toată vara am dat cu siropul pe litoral, cu mărunţişuri creşte suma, am făcut atîţia bani cît să-mi umplu valijoara asta! Apoi mai dau cîte o raită prin ţările vecine, nu întind mîna mult, dau cu ţigările, dau cu cîte un ghiul de aur, unul, două… Eu sînt un tip care nu mă-ntind mai mult decît mi-e plapuma. În toamna asta, dau un tun cu ţuica bătrînului, e la mare preţ şi eu o dau curată, nu-mi stric firma pentru nişte bani în plus, după care să mă vorbească lumea. Da’ tu ce faci aici?

– Eu, răspunde ea timid, am venit să dau la facultate. Au mai rămas nişte locuri… după cîte am auzit.

– Extraordinar, se entuziasmează el, am bănuit eu că nici tu nu eşti din oraş. Şi la ce dai?

– Păi… m-am gîndit că la filologie…

– Normal. Se vede că citeşti mult, zice el, de aia porţi ochelari. În rest însă, trebuie să recunosc, arăţi… nu te superi, foarte bine, sportivă, ce mai. Şi pe mine m-a bătut gîndul să dau la facultate, c-am auzit că acum se intră mai lesne, ba cică sînt şi din ălea unde plăteşti şi ajungi student. Dar, pe moment, mi-am zis să mai dau cîteva tunuri, să-mi burduşesc valiza, să-mi deschid un cont la bancă. Am citit şi eu prin ziare ori pe net, naiba ține minte toate, că ţara are nevoie de oameni bogaţi. Păi dacă ţara are nevoie, nu-i aşa…? Ce-ar fi să mai faci o pauză cu studiul şi să dăm o raită, să vedem ce localuri există prin oraşul ăsta?!

Ea este de acord şi se ridică cu vioiciune. El îi priveşte silueta și constată, cu încîntare, că nu s-a înşelat.

În calea lor cad frunzele galbene.

Totul e cît se poate de firesc, doar a venit toamna.

 

La cafea

Îmi sorb cafeaua cu înghiţituri mici, fără grabă.

Un lichid tulbure pe suprafaţa căruia înoată pete uleioase. Are un gust ciudat, greu de definit, dulce-amar-sălciu-acrişor. Dar e veritabilă, nu ca în alte vremuri.

După primele luni de democrație bîntuite de un entuziasm feroce, acuma mă simt stors ca o rufă prea mult spălată. Fumez o ţigară, două, şi mai trece timpul. N-am întîlnit nici o cunoştinţă la cafenea. Mă bucur. Nu doresc să schimb replici convenţionale. Nu doresc să discut despre politică. Doresc doar să urmăresc, cu atenţie, cum scade lichidul din ceaşcă şi cum petele uleioase persistă la suprafaţa lui, chiar dacă-l agiţi puternic.

Zgomotele din jur se scurg în urechile mele estompat, ca un murmur aproape plăcut, îndemnîndu-mă la meditaţie. Dar nu am la ce medita.

Nişte ţipete stridente mă fac să tresar. O bătrînică produce scandal. Ţipă la vînzatoare și își agită, haotic, brațele. Cere să i se restituie banii imediat, deoarece ea nu bea dintr-o ceaşcă nespălată.

Cei din spatele ei chicotesc înfundat. Vînzătoarea îi înmînează patru lei și îi zîmbește ironic. Bătrînica e îmbrăcată pestriţ, practic nu se poate distinge nimic cu precizie, mai mult nişte zdrenţe adunate de-a valma, unele peste altele, în culori cenuşii. Picioarele îi sînt vîrîte într-un soi de pîslari. Poartă ciorapi groşi, găuriţi pe alocuri. Prin găuri se vede ceva foarte alb. De parcă picioarele i-ar fi date cu var.

– Nu aveţi nici cea mai elementară noţiune de igienă, am auzit-o, clar, rostind cu vocea ei subţire şi stridentă. Asta nu veți învăţa nici într-o sută de ani!

Îşi numără mărunţişul, cu palma ridicată aproape de ochi. Pe la mesele lipicioase, consumatorii se amuză ca de ceva extrem de caraghios. Tîrîndu-şi picioarele, bătrînica iese din cafenea, fără a acorda celor din jur nici cea mai mică atenţie.

Trînteşte uşa și pufnește dispreţuitor.

Se rîde. Vreuna scăpată de la psihi, se zice. Vreuna din opoziţie, ha-ha! Se comentează cu poftă. Un bun prilej de conversaţii savante, rostite pe-un ton de superioritate tembelă.

Eu îmi las iarăşi privirile în ceaşcă și urmăresc alunecarea petelor uleioase. Sînt de-o pasivitate înspăimîntătoare.

Continui să nu mă gîndesc la nimic.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu