Toamnă la Buenos Aires

Când, la repartiție, megafonul îmi confirmase alegerea postului la flotă, primul meu gând – de-o naivitate fără cusur – a fost că vapoarele vor fi un rai al lecturii. Realitatea, desigur, a fost alta, și, cu toate că din cabinele prin care m-am perindat cărțile nu mi-au lipsit niciodată, am fost nevoit să-mi ajustez mai mereu dimensiunile „raiului”. Până acolo, încât, la rigoare, din toate voiajele la câte mi-a fost dat să iau parte de-a lungul a două decenii, aș putea alege doar unul cu virtuți strict literare: cel început într-o toamnă aurie la Buenos Aires și terminat într-o primăvară neutră la Dublin.

În orașul din preajma Fluviului de Argint, porumbul fusese adus cu camioanele de la silozurile presărate pe conturul estuarului, și, drept urmare, încărcarea se prelungise până la mai mult de-o săptămână. Doar așa am putut să iau la rând nu doar cafenelele și berăriile orașului, ci și librăriile de pe calle Florida, unde am descoperit cei mai informați librari din câți cunoscusem vreodată: niște moșneguți amabili, foști profesori în liceele orașului, ascunși și uitați printre rafturi de furia generalului Videla. Unul dintre ei, un tip mărunțel, cu față de viezure, m-a învățat să beau mate, mi-a pus în mână seria Cortázar de la Alfaguara, mi-a comentat îndelung capitolul 68 din Rayuela, scris în giglică („Apenas él le amalaba el noema…” ), mi-a atras atenția asupra convorbirilor lui don Julio cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las palabras – apărute ulterior la Fabulator, și tot el mi-a dat ultima adresă a lui Borges, pe o stradă paralelă cu pietonala. I-am frecventat regulat librăria de pe Florida 914, scotocind cu orele printre șirurile de cărți, sub privirile lui mulțumite, dar numai în ultima zi, când nava era aproape încărcată și a trebuit să-mi iau rămas-bun, mi-a spus ce credea el despre don Julio: băiat bun, lunganul, dar cam comunist!

Cufundat în traducerea convorbirilor, nu-mi amintesc cum au trecut cele două săptămâni de cât fusese nevoie ca să ajungem, pe o linie oblică, până la Canalul Englez. Știu doar că la terminalul de grâne de la Dublin ne așteptau niște conveioare monstruoase, care au aspirat într-o zi și-o noapte toate hambarele, și abia dacă am avut timp să ies într-o seară pe promenada orașului, unde, într-un amurg trist și jupuit, m-am izbit, zdrelindu-mi fruntea, de bărbia de bronz a celui despre care Beckett spunea: „Joyce nu face deosebire între căderea unei bombe și căderea unei frunze.”

Plantată la nivelul străzii, printre oameni zgribuliți, statuia mă pedepsise pentru că tot învârtind în gând frazele lui don Julio, uitasem să-mi scot pălăria în fața autorului lui Ulysses și Dubliners.