Labiș. Jurnalul pierdut (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Labiș. Jurnalul pierdut” de Cosmin Perța, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate”.

Nicolae Labiş s-a născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători, în Poiana Mărului, Mălini, Suceava. A fost un copil precoce, care citea de la cinci ani şi era interesat de teatru. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu tatăl plecat pe front, familia s-a refugiat lângă Câmpulung-Muscel, unde a trecut prin greutăţi care aveau să influenţeze decisiv parcursul artistic al viitorului scriitor. În special foametea pe care au îndurat-o şi după revenirea tatălui şi întoarcerea în Moldova, în 1945, şi-a lăsat amprenta asupra modului său de gândire. Aceasta a fost şi perioada în care a început să scrie versuri. A studiat la Fălticeni şi la Iaşi, unde s-a remarcat printr-un talent poetic deja evident, prin cultura generală vastă, dar şi printr-o atitudine rebelă şi dârză, care avea să-l însoţească până la final.

A publicat în reviste şi a obţinut rezultate şcolare remarcabile. La 15 septembrie 1952, a început să frecventeze cursurile Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, o instituţie experimentală desfiinţată în 1955. Acolo a legat primele prietenii literare durabile şi s-a impus în scurt timp ca una dintre vocile poetice cele mai puternice şi mai autentice ale epocii sale. A fost o perioadă dificilă, marcată de o serie de conflicte făţişe pe care le-a avut cu reprezentanţi de marcă ai proletcultismului şi ai gândirii politice de partid. În 1955 s-a înscris la cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat din cauza absenţelor. În 1956 a publicat primele două cărţi, „Puiul de cerb” (o carte pentru copii) şi „Primele iubiri” (pe care o considera adevăratul său debut). Totodată a lăsat editurii, în formă aproape finală, volumul „Lupta cu inerţia”, după ce revenise de mai multe ori asupra lui, fiind cenzurat masiv. A murit în decembrie 1956, după o spitalizare de câteva zile în urma unui accident de tramvai, petrecut în condiţii neelucidate, asupra căruia planează suspiciuni şi controverse nerezolvate nici în ziua de azi.

Cosmin Perţa (n. 1982, Maramureş) este poet, prozator şi eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Şi-a continuat studiile la Universitatea din Bucureşti, cu un master în literatura contemporană, obţinând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri şi poezie. În 2012 a obţinut Premiul „Tânărul prozator al anului”. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din Bucureşti.

Labiș. Jurnalul pierdut (fragment)

Cosmin Perța

19 ianuarie

Poezia este o oglindă, nu a autorului, ci a spiritului vremii. Dintre toate artele care oferă reprezentări ale lumii, poezia este singura care funcționează așa cum trebuie și scoate la iveală ceea ce trebuie să arate de fapt. Este parte din prezent și din realitate, dar se situează simultan și în afara câmpului nostru de percepție. Ea vede întotdeauna mai mult decât vedem noi. De asta nu trebuie nicio clipă schingiuită, redusă, tăiată pe un pat politic al lui Procust, căci este un sacrilegiu împotriva istoriei și împotriva omului, căci ea ne definește și noi ne definim în funcție de ea.

5 februarie

Mă chinuie poema care mă obseda, pornind de la desenul de acum cinci ani, de la amintirea ce voiam să o uit. Îi știu titlul, „Moartea căprioarei“, dar n‑o pot scrie. Îmi vine să plâng, ca un copil, de fiecare dată când mă gândesc, dar de data aceasta nu de mila căprioarei, ci pentru că mi‑am amintit totul cu limpeziciune. Eram atât de săraci, încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj. Și din carnea de mistreț sau de căprioară mama făcea noaptea, pe ascuns, pastramă. Mâncam câte o feliuță și beam apă. Odată tata m‑a luat cu el, atunci s‑a întâmplat. A fost prea mult pentru mine să văd uciderea aceea. Eram mic, înfometat și însetat, dar tata nu mi‑a dat voie să beau din izvorul la care bănuia că va veni să se adape căprioara… Apoi a tras. Eram îndurerat. Acolo, în pădure, a aprins un foc și a fript pentru mine inima și rărunchii bietei vietăți. Greu le‑am mai înghițit. Dar, când am ajuns acasă și le‑am văzut pe mama și pe Margareta cu obrajii supți și ochii lucindu‑le de bucurie când tata a zis în șoaptă „Avem carne“, am înțeles necesitatea durerii. Imediat după aceea, cumva s‑a aflat și au venit și i‑au confiscat tatei pușca. Avea pușca aceea de la un soldat neamț pe care tata l‑a salvat la Cotul Donului. Aceea era toată averea noastră.

8 februarie

Am intrat ieri la Bufet să văd pe cine găsesc dintre colegi, de obicei aici se strâng, că e ieftin. Erau doar trei, printre ei, Florin Mugur. Știam că era ziua lui și mi s‑a făcut milă să‑l văd trăgând de un țap îndoit cu apă, cum obișnuiesc chelnerii de acolo. I‑am invitat pe toți cu mine la Athénée. Aveam ceva parale strânse din reportaje. Mugur a ezitat, dar i‑am explicat că nu am nimic cu el, i‑am spus „la mulți ani“ și nu l‑am lăsat să plătească nimic. Seara, târziu, se vedea clar că era amețit, așa că l‑am condus acasă, unde locuia cu părinții lui. Mi‑a mulțumit, dar mi‑a spus să nu mai fac, că nu se cuvine, dat fiind că sunt mai tânăr decât el. Oi fi eu mai tânăr fizic, dar la rezistență la alcool îi sunt bunic.

13 februarie

M‑am format prin luptă. Dogmatismul, birocratismul, necinstea, iată niște scorpii care circulă cu violență în domeniile fragede ale tinerei noastre literaturi. Eu nu sunt asemeni lor, îmi impută carențe morale și politice, dar nici nu cutează a mă opri. Am ajuns să public cu regularitate, deși îmi suprimă versuri sau strofe întregi. Redactorii periodicelor literare mă privesc cu deferență, dar pare că noutatea artistică îi înspăimântă pe mulți.