Flash fiction stories Nr. 208-209

Flash fiction stories – iunie 2021 (III)

Reach content for „flash fiction”, „flash fiction stories”, „literomania”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Mergi undeva sau doar mergi?
Dana Banu

 

Oare ce mă aşteaptă în direcţia spre care nu mă îndrept? – Jack Kerouac, Pe drum

Pentru Anna nu sunt niciodată destule ore într-o zi. O fată precum o portocală. Blondă, cu ten auriu. Mirosind mereu a sărbători datorită parfumului ei cu note de vanilie.

Un aer etern de americancă sănătoasă și veselă. În fapt, născută la Sighișoara, în România.

Căsătorită cu un artist fotograf pe care eu i l-am prezentat. Un bărbat rafinat, stilat și sensibil. Vladimir e fotoreporter și un maestru al fotografiei de stradă. Datorită lui știu Parisul așa cum nici măcar parizienii nu îl știu. Am mers cu el peste tot în timp ce își făcea fotografiile. E mai în vârstă decât Anna mea, dar sunt un cuplu formidabil. Ei sunt vecinii și prietenii mei cei mai buni de la Paris.

Anna ascultă jazz și poartă coliere statement pe care și le face singură. Bea tequila sunrise, neapărat varianta originală, cea cu crème de cassis și suc de limetă. Și-o prepară singură. Îmi place să mă învârt în jurul ei când le amestecă, ascultând Eagles – pentru că tequila sunrise îmi aduce aminte de ei – și îmi mai place, desigur, și crème de cassis. Și lui Hercule Poirot îi plăcea. Mie de ce să nu? El era doar un personaj fictiv. Eu chiar exist.

Mi-o imaginez pe Agatha Christie dând peste cap câte un păhăruț de Crème de cassis în timp ce își dicta romanele – era disgrafică, nu putea scrie, deci și-a dictat toate scrierile – și aruncându-l pe simpaticul domn Poirot prin tot felul de istorii detectivistice geniale. Deși are o listă lungă în autobiografie cu ce nu îi plăcea, iar băutura e pe listă. Alături de marmeladă, păsări, stridii și altele.

Am bătut multe drumuri împreună cu Anna. Mereu mi-a amintit de Erika, prietena adolescenței mele, cu care am descoperit lumea largă. Călătoria în necunoscut sau vagabondajul, cum îi spun idioții cu păreri fixe despre tot și frizuri mereu lustruite și aranjate. Anna spune că doar cu mine ar porni la drum, fără țintă, în necunoscut. Să mergi doar ca să mergi. Nu spre un loc anume. Pe astfel de drumuri se leagă cele mai trainice prietenii.

Anna, cu tenul ei auriu și părul tuns punk, e un companion excelent. Știe să tacă. Nu se enervează când mă opresc din senin să casc gura la ceva aparent neinteresant pentru alții. Nu mă bâzâie când cad pe gânduri, oprindu-mă în mijlocul vreunui bulevard aglomerat. Doar cu Onisim al meu mai pot merge astfel. Liberă și sălbatică.

Abia aștept să ajungem din nou la Sighișoara. Să se termine odată pandemia. Să claxonăm din decapotabila ei băieții cu picioare lungi, noaptea, prin București. Să ne punem piedică pe stradă și să cumpărăm împreună cadouri pentru ai noștri, pe care să le ascundem una prin casa celeilalte până la sărbători.

Anna mereu mă întreabă când vede că ies singură:

– Mergi undeva sau doar mergi?

Abia aștept să treacă toate acestea și să îi strig din stradă:

– Anna, doar merg! Vino cu mine!


#CitesteCuVoceTare 17

 


          Kukuta
                Emilia Crosman

 

Kukuta era o femeie nemaiauzit de rea, dar și extraordinar de frumoasă, care trăia într-un conac boieresc de lângă un sat aproape părăsit. Mulți bărbați auziseră de splendoarea acestei femei cu pielea albă ca spuma laptelui, cu ochii căprui, de culoarea alunelor de pădure, și cu buzele ca cireșele, care își împletea părul ei lung în așa fel încât semăna cu un buchet de flori mici și delicate. Acești bărbați, orbiți de strălucirea ei, își lăsau întreaga avere la picioarele acestei zâne și, odată cu averea, inima lor, dar Kukuta îi respingea pe toți cu o răceală și cu o indiferență înfiorătoare. Nici nu se deranja să-i privească pentru că era prea ocupată să-și admire chipul desăvârșit și într-un strop de rouă dacă era posibil, nu doar în zecile de oglinzi poziționate strategic în tot conacul. Chiar și cei mai îndrăzneți avuseseră parte de aceiași soartă: plecaseră umiliți de la ea și cu inima împietrită, blestemați să nu mai iubească altă ființă și să fie mistuiți doar de dorul pentru Kukuta.

Azi așa, mâine așa până ce, într-o bună zi, Kukuta ridică ochii din oglindă și se îndrăgosti cu patimă de Bobiță, un băiat nu prea frumos, firav ca un fir de iarbă și cu dinți mari, care semăna teribil cu un măgar. Acest Bobiță nu doar că avea aspect de măgar, dar se și purta ca unul. Era cam încăpățânat, făcea multă gălăgie și râdea de toate fetele care aveau ghinionul să-l iubească, spunându-le că nu se uită el la toate buruienile din drum.

Acum, frumoasa și glaciala zână nu știa ce să mai facă pentru a-l cuceri pe acest zmeu al drumurilor prăfuite. A încercat să-i cumpere afecțiunea făcându-i cadouri scumpe, scriindu-i scrisori de dragoste și ademenindu-l cu vorbe dulci, dar Bobiță nici nu se uita la dânsa și râdea ca un nerușinat de câte ori îi apărea în cale nefericita femeie.

Tot suferind din dragoste, Kukuta a încetat să mai mănânce și a plâns până la sfârșitul zilelor ei scurte, regretând tot răul pe care-l pricinuise celor care o iubiseră sincer. După moartea ei, pe mormântul său a apărut o floare albă, frumoasă, dar urât mirositoare și otrăvitoare. Oricine se lăsa ademenit de frumusețea plantei și o atingea avea de suferit și nu de puține ori, era ultimul lucru pe care-l făcea. Puțini știau, însă, că putea fi folosită și ca remediu…

Reach content for Google search „flash fiction”

Ai umbrelă, nu plouă…
Teodor Fleșeru

 

1 Iunie, trebuie să merg la Sibiu de Ziua Copilului, am promis, deși plouă cu găleata și n-am umbrelă sau poncho cu glugă și scocuri de drenaj,  dar niciun deranj, dac-am promis mă țin de cuvânt.

Cuvântul dat e sfânt, mai ales unui copil, mă rog, oricărui copil sau adult, cuvântul dat ești tu, dat degeaba dacă nu te ții de el.

Ies pe poartă, o iau la dreapta peste punte pe pasajul care dă-n drumul principal și mă refugiez în stația de autobuz făcând cu mâna mașinilor șuierând spre Sibiu prin fața școlii.

Uneori ai noroc, alteori nu.

De data asta oprește a treia mașină, în care urc mulțumindu-i tipului că mă ia, deși nu pariasem pe el fiindcă cei care conduc cu viteză de regulă nu opresc, să nu-și curme avântul, cred eu.

Iar tipul chiar știe să conducă, gen raliu, țesătură printre, palpitant, te simți lipit de spinarea unui cal de rasă.

A lui e o mașină tunată, VW.

E-n întârziere, e din Presaca, duce bidoane cu lapte abonaților din Șura Mare care l-au sunat de dimineață panicați că n-au lăptic la botic, iar în grabă și-a uitat portmoneul cu bani pentru diesel de la un amic sibian tare-n domeniu, da’-i recuperează el cumva.

Nu de la mine, mă pufnește gândul, apoi, din vorbă-n vorbă, ajungem să ne comparăm satele, că ce diferiți suntem unii de ceilalți, mai ales noi, parcă n-am fi din Mărginime.

Asta pentru că la voi o fost sat de unguri!

Iar la voi de sași și unguri, adaug eu.

Ceea ce ne înrudește, cunoștințele familiare, că altceva nu prea avem în comun, el sătean veteran, eu venetic după ce-mi vândusem apartamentul la bloc, trăind din pensia de profesoraș (moment care punctează strategic penuria), dar trebuie să egalez cumva scorul inițiaților rurali și îi spun că-l cunosc pe Vasilică Boca, vestitul caricaturist al Sibiului dintotdeauna și vajnic apărător al trecutului autentic insurmontabil, ireconciliabil, inuman de uman al unui burg bântuit de false fantome.

Îl știu, da’ el nu-i presecan, c-aș știi.

Păi anul trecut a fost sărbătorit ca onorat consătean!

Știu, da’ nu-i presecan!

Așa-i, n-o fi, dar se căsătorise cu o presecană în prealabil, profesor fiind, pe vremea când învățătorii erau prețuiți ca aristocrații spiritului rural, amin.

Nu cred, are nevastă tânără, adică mai tânără  ca el cu ceva ani, și nu-i de la noi.

Nu asta de-acum, prima, cu care are copiii și mai are pământuri în Presaca voastră, iar primarul i-o dat cheia de cetățean de onoare.

De fiu al satului, așa-i, ai dreptate, mi-aduc aminte, zice el luminându-se la față, era fata mai mare a lui Coroianu, iar Coroianu preten bun cu bunicu, amândoi întorși din America cu cufere căptușite cu dolari cu care-or cumpărat pământ pentru copii și pe restul i-or prăduit cu târfe și păcănele, că și la vremea aia existau, întotdeauna or existat toate cele – corect?-, doar c-acum s-or înmulțit și azi avem zeci de Americi în care pleacă ai noștri ca să aibă ce sparge aici mai târziu.

Corect, zic eu, tot mai fascinat de povestea chiolhanurilor de pomină ale bunicului lăptarului care arată și vorbește cu același elan cu care conduce, fluid și ritmat, pe bombeuri.

Și îl laud pentru grija cu care se exprimă și bifează accente și aparteuri, îi apreciez sincer flerul de povestitor savuros.

Școală? Da, visul era să merg mai departe, să urc, să zbor, da’ tata o murit când aveam 16 ani, l-o lovit calu’ și s-o izbit cu capu’  de-un bolovan, după m-am lepădat rapid de școală și vise și-am pus mâna pe frâiele familiei, că nu le-am mai lăsat jos până-n zi de azi, vorba bătrânilor. Am pornit cu cinci vaci și mai multe capre, iar de anu’ trecut am șaisprezece văcuțe plus doi tauri pentru montă și-o sută de capre, oameni la stână, câini, gospodărie, femeie, patru copii, utilaje, bătaie de cap, nu te joci.

Mă simt penibil că-l suspectasem de tarife rutiere.

Ai umbrelă, nu te plouă! răbufni el, dând drumul la ștergătoare.

Bravo, zic, în loc de iertăciune, te-ai descurcat admirabil, mare salt!

Păi o murit soră-mea de covid anu’  trecut și-am căzut la pace cu cumnatu’ din Șura să-mi dea vitele cu abonații din sat la schimb pentru partea cuvenită de la soru-mea.

Chiar, de covid?!

Aiurea! Comoție cerebrală, da’ o băgat-o la groapa comună.

Iar tu te-ai ales cu co-vită! zic eu, deștept, impresionat de narațiunea unui băiat bun oportunist.

În Șura oprește din poartă-n poartă pe-o stradă lăturalnică, unde locuiește și cumnatul văduv, și distribuie grăbit, dar elegant bidoane de lapte de doi sau cinci litri, primind uneori contravaloarea abonamentului și în tot acest timp sunt de gardă pentru că ușile nu i se deschid din exterior (când e singur, lasă geamul întredeschis ca să poată vârî mâna-năuntru să deschidă portiera), le deschid eu, iar atunci trecem la altă oprire, iese, rămân de pază.

Mă-ntreb de ce nu lasă întredeschisă portiera.

Mă rog, nu mă privește, probabil mă pune să lucrez ca să justifice neplata ocaziei.

Și iarăși mă simt vinovat din pricina speculațiilor mele nefondate, nesusținute, ne-nimic.

În sfârșit, demarăm spre Sibiu, iar șoferul îndeasă în blugi un fișic bulbos de bani.

Mă descurc și fără portmoneu!

Câtă nonșalanță, cât fler dinamic; mă înclin în sinea mea în fața acestui întreprinzător autentic care își cunoaște măsura și știe să întindă responsabil plapuma, nu din lăcomie, doar exact cât trebuie pentru a șofa liber, conducătorul auto înnăscut.

Ajungem în Terezian și dau să scot o hârtie de zece lei, știind foarte bine că mă va refuza.

El înclină capul alene, a dojană, cred eu, apoi cu un gest larg îmi palmează bancnota.

N-am cum să vă jignesc c-un refuz, fie primită pentru Diesel! O zi frumoasă!

Ce să mai fac, zic bogdaproste pentru povestea dăruită de Ziua Copilului.

Spre plajă
Bogdan Perțache

 

Conform unui obicei balcanic din strămoși, țin o bancnotă în talonul de la mașină.

Azi merg la Grand Bend, un fel de „2 Mai” de la malul Lacului Huron. La intrarea în sat, mă oprește un polițist, habar n-am de ce, un lungan brunet, voinic (cu pieptul imens, ca o platoșă, exagerat de portul vestei antiglonț), se recomandă ceva cu Michael și-mi cere actele.

Scot permisul din portofel și talonul din torpedou și i le dau repede.

Vede cei 20 de dolari din interiorul copertei de plastic:

-Ce-i cu ăștia?!

Calm, întind două degețele, apuc polimeru’ cu vârful unghiilor, îl smulg scurt, dar delicat, și-l fac să dispară în buzunar. Din frunte încrețită și gură întredeschisă îmi compun fața de nevinovat:

-Nu știu, e mașina nevestei. Scuze!

Citește cu atenție documentele, apoi, deși nu-i văd ochii ascunși de ochelarii groși, de soare, cu oglindă, pare că nu-i pasă și m-a iertat.

Îmi dă talonul înapoi:

-Aici nu e Bulgaria!

Mă luminez la față și-aș putea pune pariu că Maicăl al meu e de fapt Mișu sau Mihail. Îmi dă și permisul, și parcă-mi vâră un briceag tocit în inimă:

-Și tu nu mergi în Grecia!


#CitesteCuVoceTare 4

 


 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.