Blitz-proze

În autogară 

În autogară 

Plouă.

O ploaie rece, de sfîrșit de toamnă, cu toate că trecuse de mijlocul lui aprilie. Norii filtrau mărunt stropii de apă, ca printr-o sită vineție.

Trecuse de ora șase după-masa, iar afară se întunecase binișor.

Alina își consultă din nou ceasul. Cursa pe care o aștepta trebuia să fi sosit cam de o jumătate de oră, conform orarului.

În autogară, ca de obicei, lume multă, pestriță, aflată într-o buimacă vînzoleală. Alina ieșise pe peron și, cu toată vremea umedă, hotărîse să aștepte acolo, aerul greu, stătut, brăzdat de mirosuri cel puțin curioase din sala de așteptare obligînd-o la asemenea hotărîre. Un grup de călători vociferau în fața impiegatului de mișcare. Li se anulase cursa și nu mai aveau alta în direcția dorită decît a doua zi dimineața. Cereau explicații și totodată un alt autobuz, doreau să plece, nu să rămînă peste noapte în sala de așteptare. Impiegatul, bărbat împlinit, cu mutră de om plictisit și sătul de asemenea lamentații lipsite de importanță, le spuse-n puține cuvinte că autobuzul s-a stricat, altul nu mai exista, iar el nu se poate transforma în mijloc de transport. Avea gesturi largi, rotunde, calme, semn că nu l-a neliniștit niciodată nimic.

Alina făcu cîțiva pași. Stropi reci îi atingeau fața. Începuse să bată și vîntul, încă nehotărît, bîjbîind prin toate direcțiile. După mai bine de o oră, Alina se hotărî să întrebe:

– Nu vă supărați, nu știți ce s-a întîmplat cu cursa din direcția N.?

– A venit, răspunse, simplu, impiegatul.

– Nu se poate! explodă mirată Alina. Aștept aici înainte de ora 18…

– Atunci n-a venit, răspunse, simplu, bărbatul.

– A trecut mai bine de o oră… zise, timid, Alina.

– Cursa din direcția N. are sosirea la 18 fix, zise, simplu și concis, impiegatul.

– Poate s-a întîmplat ceva pe drum, presupuse Alina.

Bărbatul ridică din umeri și căscă zgomotos.

– Nu ați putea da un telefon? întrebă Alina, și continuă imediat, precipitată, ca și cum trebuia să se scuze pentru o asemenea îndrăzneală, aștept de mult, e destul de frig și… Impiegatul o privi cu totală uluire. Zise, scărpinîndu-se după ureche:

– De ce nu aștepți acasă, domnișoară?

O asemenea replică o irită pe Alina.

– Pe dumneavoastră nu vă interesează bunul mers al autobuzelor?! Atunci de ce mai lucrați aici?!

Bărbatul oftă, dădu din mînă, un gest calm, simplu, exprimînd stăpînire de sine, apoi puse mîna pe telefon. După mai multe încercări, ridică ochii spre Alina:

– Mai așteptați…

Alina mai așteptă preț de o oră. Între timp, călătorii se răriseră considerabil. Ici și colo cîte unul. Îl văzu pe impiegat care-i făcea semne să se apropie.

– Am vorbit cu autogara orașului N., zise el, simplu și calm. Nu mai vine cursa. Nici n-a plecat, că-i defectă.

Alina mulțumi în șoaptă. În timp ce se ridica își zise că, într-adevăr, cel mai bine și mai bine e să stai liniștit acasă și să aștepți.

 

Şanţuri 

Pe strada nr. 3 s-a spart asfaltul și s-a săpat un șanț adînc de 1,50 m și lat de 89 cm. Apoi, o echipă de lucrători dotați cu salopete albastre și căști de protecție au adus, în fața blocului, segmenți lungi de țeavă groasă. Segmenții au fost sudați, încheieturile căptușite cu smoală. S-a obținut, în felul acesta, o singură țeavă lungă cît șanțul săpat pe strada nr. 3. Lucrătorii au așezat-o pe niște stinghii de lemn deasupra șanțului, într-o poziție de așteptare. Alții trebuiau să hotărască momentul coborîrii țevii în fundul șanțului.

La sediu au urmat cîteva ședințe furtunoase pe această temă. Opiniile erau contradictorii și pe grupuri. Fiecare grup în parte ținea cu fermitate la punctul său de vedere. După îndelungi dezbateri, s-a ajuns la o concluzie comună. Poziția șanțului nu era bună. Trebuia săpat pe cealaltă parte a străzii. Hotărîrea odată luată și acceptată în unanimitate, s-a purces grabnic la spargerea asfaltului pe cealaltă parte a străzii și s-a săpat un șanț identic cu primul, lat de 89 cm și adînc de 1,50 m. Țeava a fost mutată deasupra noului șanț, în aceeași poziție de așteptare.

De data asta nu a mai fost nevoie de nici o ședință. Un ordin venit de sus interzise, categoric, săparea de șanțuri pe strada nr. 3. Cei de la sediu intrară în panică. Grupurile s-au dizolvat, dispărînd în felul acesta și punctele de vedere proprii.

S-au unit cu toții, trup și suflet, pentru a găsi o rezolvare. Lunga țeavă de pe strada nr. 3 trebuia, urgent, mutată. De comun acord, au hotărît mutarea ei pe strada nr. 9. Trebuia din nou segmentată, apoi sudată la loc. După numeroase neînțelegeri și nepotriviri de orar, iscate între diverse echipe de specialiști necesare unei asemenea operațiuni, țeava a fost montată pe noua stradă, deasupra noului șanț, în vechea ei poziție de așteptare. Și acolo a rămas…

La un sfîrșit de trimestru, s-a anunțat pe prima pagină a ziarului local, cu litere mari, că pe strada nr. 9 s-a deschis un chioșc cu răcoritoare la care se găsesc biscuiți șprițați și halva turcească.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • tuculecu ar trebui platit de o virtuala (stricto sensu) asociatie generala a tuturor primariilor localitatilor care posed cel putin 2 strazi. ca sa nu le mai faca antireclama. dar si de o la fel de virtuala – stricto sensu – asociatie a impiegatilor de la toate autogarile din tara, pentru buna reclama facuta membrilor asociatiei. asociati alinelor n-re decat sa se planga la cea mai inutula si ineficienta organizatie modiala – onu.

Scrie un comentariu