Concurs

Proze finaliste, aprilie 2017

Publicăm mai jos, aşa cum am anunţat, prozele flash fiction finaliste la concursul Literomania X Editura Univers pe luna aprilie (în ordinea alfabetică a autorilor).

Champion
Laura Pamfiloiu

Unsprezece şi patru minute.
– De ce nu sună? mă strânge Sara de mână. Doamna a zis că la unşpe fix.
– Ai răbdare, o să sune. Auzi! O dată, de două, trei, patru, cinci. Hai!
– Mi-e cam frică, ţie nu?
– Nu fi proastă, nu-i pe bune, doar ne prefacem.

Îmi simţeam obrajii aprinşi şi tălpile mă furnicau la gândul focului. Şerban a ieşit primul. Mereu la pauze se împinge să fie el în faţă. Odată m-a călcat aşa de tare că mi-a rupt ciorapii şi, de durere, mi-am scăpat caserola cu mâncare pe jos. Ieşim câte doi. Bine că nu-i frig, că n-avem voie cu geci. Aveam punga de pufuleţi în bancă, puteam să-o iau, ce fraieră! În spatele meu, cineva face un pârţ şi ne prăpădim, râsetele curg pe scara de incendiu, se rostogolesc până în cel mai depărtat colţ al terenului de sport şi se sparg într-o minge uitată de ieri. Iese şi B-ul imediat după noi. Facem careu. De ne-ar ţine mai mult în curte, că nu am prea învăţat la istorie. Mă omoară cu anii ăia, nu-s bună la ţinut minte, nici numărul de telefon nu mi-l ştiu pe de rost, mereu mă ceartă mama. Gata, au ieşit toţi. Femeile de serviciu nu intră în careu, portarul rămâne în urmă, lângă uşile de termopan larg deschise, îşi scoate pachetul de ţigări, şi-ar aprinde una, toţi ştim că fumează, dar îl bagă la loc repede. Directoarea spune ceva, nu se aude până aici în spatele rândului, apoi vorbeşte un domn chel, ceva cu organizare impecabilă, asta înseamnă fără pete, aşa mi-a zis mama când ne uitam într-o seară la televizor. Aplaudăm. E soare, ce bine că o să ne putem juca mâţă în parc, sper să nu mă cheme să repet la vioară, da’ ştiu ce fac: mă ascund în spate, după cauciucuri şi n-o să mă găsească; doamna de muzică are tocuri şi nu intră cu ele în iarbă. Urcăm înapoi în clase. Trecem pe lângă portar, îi cade ceva roşu din buzunar, e gălăgie pe scări, nu aude, o ridic, o strâng în palmă, îi recunosc forma, e ca a lui tata, dar el nu mă lasă cu ea, zice că-i periculoasă.

Reîncep orele.

În pauza mare, încălţată în balerini, doamna de muzică îşi caută o elevă prin toată curtea. Hanoracul alb, cu motive orientale pe spate, lipseşte din dulap, dar arde mocnit în baia fetelor de la etajul doi. Literele cauciucate din Champion se topesc ca o glazură de ciocolată amăruie şi cad sfârâind în vasul de toaletă. Şerban nu mai e primul la rând, plânge sub bancă, zice că şi-a pierdut ceva. La unu fără trei minute se aude soneria.

O dată, de două, trei, patru, cinci ori.

bobina numită vasile
Mircea Pascariu

o foarte mare schimbare ne îngrijora dinspre cele două părți: sus și dreapta. transpiram cu toții și respiram cu greutate. de fapt, totul funcționa perfect. se degaja viteză cu muzică. avea privirile, așa, cum să le spun? un fel de lasere care-ți desfac țevile din ochii albi. apasă frâna, strigau, cam asta eram în stare să cred când vedeam lucrurile trecătoare.

ok, pe tip îl chema vasile, lucra la depoul cu tramvaie, se trezea la trei jumătate dimineața, ca s-ajungă pe la cinci. se spăla repede și pleca fără să mănânce. am aflat târziu asta. noi nici nu știam atunci că el pleca. cu toții aveam un somn ușor la început și profund spre amiază. dormeam extraordinar de mult și uitam tot când ne trezeam. ca și acum.

vasile a murit acum trei zile. subit. avea ciroză de nu știu ce fel. în zece zile s-a dus. nici el nu știa, spunea doar că-l doare capul și nu mai mânca. o tot chema pe luminița, florăreasa din piața mică. cu voce stinsă, așa o chema. luminița i-a spus la telefon că ajunge în jur de patru, el a murit pe la două. obișnuia să fumeze cu ea o țigară la două zile, mai mult nu era în stare. ajungea în depou la patru fără cinci. le spunea că totul e bine și că bobinele stau la locul lor. toți plecau liniștiți cu tramvaiele. nu știu de ce, dar noi îi spuneam vasilică. luminița îi ducea lapte și ceai de rostopască.

cred că atunci era deja ora zece dimineața și noi îl așteptam. vasile începea să bea după ora opt, așa era obiceiul lui, iar la zece era de-a dreptu’ fericit. la opt ieșea din schimb cu celălalt vasile, maistrul. în cele din urmă, a doua zi, ne-am dat seama că nu mai vine. apoi o luau razna.

e mort de-acum. dumnezeu e destul de deștept ca să aibă grijă de el, așa mi-a spus un preot la parastas. chestia e că mie îmi pare rău de el. de dumnezeu, vreau să zic, da.

tramvaiele erau murdare, roșu cu alb și ceva galben plin de praf. nu știu cine se ocupa de curățenie.

nu a mai fost niciun apoi, am stat unii peste alții. nu era somn și nici veghe. doar o vodcă înaintea noastră, o oază unde nimeni nu. acel nu care definește orice realitate.

am uitat o chestie, celălalt vasile îi ținea scara și mătura din când în când ca un pensionar care nu se poate opri. chiar că nu se putea opri. atât, așa a mai spus vasile când a venit o asistentă medicală.

Să ţii cu dinţii de căsnicie
Veronica Stănică

Domnul Gelu Epure fusese dintotdeauna campion la sforăit, însă, odată trecut de vârsta pensionării, ajunsese să poată nărui cu horcăitul lui speranţa de somn a oricărei vieţuitoare ce-ar fi avut nenorocul să i se afle-n preajmă. La insistenţele soţiei, acceptă că venise, în sfârşit, vremea să doarmă fiecare-n patul lui, aşa că, dis-de-dimineaţă, îşi luă lucrurile şi se instală în fosta cameră a unicului lor fiu, plecat de mult din casa părintească.

Azi sărbătorim, zise doamna Pineta, în timp ce turna cafeaua fierbinte în ceşti. În sfârşit, am reuşit să-l alung pe Geluţu din patul meu. Glumesc, madam Ionescu! râse Pineta cu toţi dinţii. Vorba aia, un soţ am şi-un soare! Privi atent la bătrâna din faţa ei. S-a cam ramolit madam Ionescu, îşi zise, uitând că, fără vopseaua de păr şi proteza frumoasă, lucrată la cel mai scump cabinet stomatologic din oraş, n-ar fi arătat cu mult mai tânără nici ea. Realitatea e că nu am de ce să mă plâng. Florinel s-a realizat, are casa lui, familia lui… Unde mai pui că tot el are şi grija noastră. Altfel de unde bani? Ştii şi dumneata cum e să te descurci dintr-o amărâtă de pensie. Doamna Ionescu aprobă, înghiţindu-şi invidia cu-o gură amară de cafea. Să fi avut ea banii lu’ madam Pineta… Cu toate astea, nu s-ar fi vrut în pielea ei. Să trăieşti cu un bărbat ca vecinu’ Gelu nu e lucru uşor. Madam Pineta n-ar fi recunoscut în ruptul capului, da’ las’ că ştia ea mai bine. Ţap bătrân şi fără minte, măcar de nu s-ar mai lăuda la toată lumea, trăsni-l-ar Dumnezeu să-l trăsnească! Luă înc-un fursec şi se ridică. Un gând nu-i dădea pace: o fi văzut madam Genoveva proteza Epurencei? Lasă că află ea.

În noaptea aceea, doamna Pineta se foi multă vreme fără să-şi afle somnul. Observă că-n camera lui Gelu era încă lumină şi se ridică să verifice. După zgomotul inconfundabil care răsuna din spatele uşii, îşi dădu seama că omul dormea dus. Intră uşor şi apăsă pe întrerupător. O altă lumină, mai mică, venea acum dinspre laptopul rămas deschis pe birou. Se-ndreptă spre el, cu gând să îl închidă. Fusese o întreagă poveste cu laptopul ăsta. Calculator ne trebuie nouă la vârsta noastră, Florinele mamă? Băiatul insistase. E mult mai ieftin să vorbim pe net decât la telefon, argumentase el, plus că e altfel când te vezi! Înţepeni. Din monitor, zâmbea lasciv o domnişoară voluptoasă, care, fără sonor şi fără inhibiţii, îşi etala, cu lux de amănunte şi mişcări bine direcţionate, cele mai intime ascunzişuri ale generosului ei trup. Nu ţi-ar fi ruşine, om bătrân! oftă femeia. Băgă de seamă că în cameră se făcuse linişte. Simţi privirea bărbatului. Se apropie de pat şi se aşeză lângă el. Gelu îi puse o mână pe spate şi o aplecă spre şliţul desfăcut, prin care, în lumina mişcătoare a laptopului, se iţea ceva mai mult mort decât viu. Pineta ridică puţin capul şi-l întrebă resemnată: Are rost să-mi pun dinţii?

Reîntoarcerea filmului mut
Paul Vinicius

Când s-a mutat pe strada noastră, Bube era un băiețel pistruiat și posac, cu părul ca o grămadă de șpan, de forma unei jungle, care-i completa nefericit capul și așa disproporționat de voluminos. I-am zis Bubu, iar el, nouă, Titi – indiferent cu care dintre noi ar fi vorbit. Contrariați și enervați la început, după o vreme ne-am obișnuit și am trecut peste ambiția lui de a ne considera, laolaltă, un singur personaj. Iar atunci când se adresa gestic vreunuia dintre noi, ne îngramădeam toți, de parcă ne-ar fi împărtășit fiecăruia-n parte câte o taină, căci era capabil să închege, numai din vorbe, cele mai bizare alcătuiri volatile, alcooluri colorate, după care ne durea întotdeauna capul, fără a rămâne cu ceva.

În plus mai avea o dambla. Deși blând, atent și camarad de nădejde, să nu te fi pus necuratul să-i povestești vreun vis sau vreun gând secret de-al tău de devenire, fiindcă Bubu scotea din buzunar bormașina (de care nu se dezlipea niciodată) și-ți dădea urgent trei-șapte găuri în vis sau viitor. Azi așa, mâine așa, încet-încet copilăria s-a tot subțiat, apoi s-a evaporat dintre noi. Ne priveam pieziș și tulburați cum ne schimbasem, cum deveniserăm bărbați. Numai Bubu părea același – subțire, tobă de carte, ros de același plictis sau tristețe –, el și bormașina lui, inseparabili. Devenise însă extrem de tăcut, aproape mut. Acum nu ne mai deraia mințile cu poveștile lui, iar tăcerile ermetice în care se refugia, părând a face pluta pe spate pe suprafața unui lac care pe noi toți ceilalți ne țintuia pe fundul lui mâlos, ca pe niște înecați, da, ne lăsaseră spațiu de reîntoarcere în personalitățile noastre distincte, topite în acel „Titi”. Poate că acum aveam să reușim.

Totuși, cu ocazia întâlnirii pentru cei 35 de ani de prietenie, la care a participat și el – într-un octombrie neobișnuit de cald, veșted, auriu –, singurul lucru verde care ne-a rămas tuturor s-a dovedit a fi o propoziție rostită de Bubu, căruia nu-i mai auzise nimeni vocea de vreo zece ani. După care a dispărut definitiv, fără urmă, cu excepția unui flux de știri contradictorii, care au ținut, o vreme, paginile întâi ale unor gazete australiene, acum o lună. Greenpeace reclamă scufundarea Triunghiului Bermudelor. Potrivit acelorași surse, prezumtivul responsabil ar fi cetățeanul Athanasios Bube. Totodată, Greenpeace afirmă că deține probe conform cărora, la baza catastrofei Titanicului, s-ar fi aflat aceeași mână criminală.

Iar mă doare capul. Ca pe vremuri. Și îl și aud: „Am fost fericit cu Eleonora… Era garderobieră la Teatrul de Vară. Îmi astâmpăram foamea găurind personajele negative ale lui nenea Iancu. Până într-o noapte când, după spectacol, m-a luat de mână. Mi-a astupat ochii cu privirea ei albastră, mi-a șoptit: Ascultă, sunt eu prințesa ta, dar sunt și geloasă. Ia nu mai găuri tu alte personaje! Și m-a luat de bărbat. La ei pe planetă nici nu există culori. Și nici lumina nu ajunge. Uite, mă privesc în oglindă. Nu știu dacă eu sunt întunericul pe care îl privesc”.

Proza câştigătoare:

S p a ț i o n e z
Lucia Lupea

Pierd din teritoriu în fiecare zi. Distanțele pe care le străbat sunt tot mai mici, la fel și pașii mei, gesticulația mi-am restrâns-o la câteva mișcări neoriginale din cap, mâinile am uitat de mult cum se folosesc, de fiecare dată când încerc să le ridic, mă simt ca un dansator care a dat chix. De câțiva ani, mi-a fost repartizată o sală de curs miniaturală, unde, în fiecare dimineață de miercuri, mă întâlnesc cu o ceată de studenți obosiți, și de ce nu?, turtiți de micimea sălii. Stau unii într-alții ca niște cartofi aruncați la grămadă. Fețele lor sunt lipite de fața mea. Dovada respirației mele (de care nu mă îndoiesc, dar îmi place să o am) o face părul ciufulit al celor din primul rând, care vibrează cu fiecare expirație mai puternică a mea. Ca și cum nu ar fi de ajuns, pereții sunt tapetați de rafturi mari de metal pe care sunt stivuite peste o sută de borcănele de groază, în care sunt ținuți feți în formol, chipuri ciobite de boală și organe hăpăite de moarte.

Le vorbesc despre patologia organelor, discurs evident însoțit de un Power-Point brodat cu imagini funebre. Nimic mai bun să îți începi ziua. Încă se mai joacă 2-3 fiori nerozi de-a lungul fibrelor mele nervoase. Tremur aproape imperceptibil sau deloc, deși îi simt acolo. Am învățat să mă stăpânesc în fața audienței. Găsesc mult confort în ochii curios de neimpresionați ai celor care mă ascultă. Ieri, sala mi-a părut mai îngrămădită ca oricând. Foiala studenților a atins cote noi. Mi-a alunecat șoldul în spătarul scaunului de suficiente ori ca să mă aleg cu o vânătaie. Sunt, oricum, extrem de slăbănog și de colțuros. Din neatenție, mi-am articulat cotul într-un borcan cu formol, acesta a făcut ca un titirez, apoi și-a regăsit echilibrul perfect. Amuzant lucru, studenții și-au ținut răsuflarea, am auzit și un „ihh” șuierător , ei știu cât de prețioase sunt. Eu am uitat de mult. Cred că, schimbându-mi greutatea de pe un picior pe altul, am reușit să dereglez și conexiunea unui cablu, monitoarele s-au stins. Cursul s-a încheiat după două ore, iar înainte de-a ieși destrămat pe coridor, am călcat o studentă pe vârful sandalei. Ce arhitect diabolic a putut lăsa să se întâmple așa ceva?

Aveam nevoie urgentă de-o supapă de scăpare. M-am urcat în troleul numărul 25 care, după două stații de mers liniștit, s-a supraaglomerat cu un grup de turiști cu badge-uri la gât. Aproape că țineam pe umeri un pasager. Niște guri certărețe au început să înjure abject, ca să obțină mai mult spațiu. M-am cambrat într-o parte, un mâner de cărucior îmi împungea spațiul 5 intercostal, iar o umbrelă udă mi se bălăngănea de coapsă. Lupta pentru spațiu a prins atunci definitiv contur pentru mine. Am ieșit din îmbulzeală ud și terfelit. Odată ajuns acasă, am turnat la repezeală într-o pagină de Word impresia zilei trăite. A fost o idee salvatoare.

Scrie un comentariu