Cartea săptămânii Nr. 179

Puțină serotonină

Reach content for Google search „Michel Houellebecq”



Michel Houellebecq este, fără îndoială, cel mai cunoscut scriitor francez contemporan, bestseller nu numai în Franța, ci și în afara țării (probabil și în România). Foarte controversat, mai degrabă anarhist – cu o lipsă totală de corectitudine politică (sursă permanentă de scandal public) – și de la o vreme complăcându-se în a-și repeta la infinit rețeta romanescă de succes, Houellebecq s-a impus prin romanul „Particulele elementare” (1998, poate cel mai bun al lui), dar și prin „Harta și teritoriul” (2010, care i-a adus, în sfârșit, Premiul Goncourt, și recunoașterea oficială) sau „Posibilitatea unei insule” (2005).

Reach content for Google search „Michel Houellebecq”

 

Scriitorul e un adevărat „seismograf” al lumii noastre, pare să intuiască fără greş – odată cu fiecare roman – punctele cele mai acute ale societăţii occidentale contemporane. Dacă în „Supunere” aborda tema sensibilă a islamismului (dar şi a conformismului intelectual francez, tema de profunzime a cărţii), în cel mai recent roman al său, „Serotonină” (2019, Humanitas Fiction, traducere din franceză de Daniel Nicolescu) – pe care vi-l propun drept carte a acestei săptămâni –, Michel Houellebecq atacă un alt subiect de actualitate, depresia omului modern, imposibilitatea lui de a (mai) găsi un sens al existenței într-o societate consumeristă, lipsită de coeziune socială, care tinde să transforme individul într-un simplu mecanism. În acest an pandemic – pe care nici măcar flerul lui Houellebecq nu l-a putut anticipa! – depresia ne pândește mai mult decât oricând, închiși fiind (cel mai adesea) între cei patru pereți ai izolării, și scoși din rutina socială și profesională care punea, totuși, în surdină sentimentul modern al solitudinii. Ei bine, de data asta – declarând, la începutul pandemiei, că ea nu va schimba prea mult lumea – e posibil ca Houellebecq să se fi înșelat (ar fi o premieră), fiindcă suntem la finalul lui 2020, pandemia Covid nu dă semne că s-ar încheia, în schimb consecințele ei economice, culturale, sociale etc. sunt deja evidente, și devastatoare.

Dar până la următoarea carte a scriitorului (să fie oare despre pandemie?), vă propun să ne oprim asupra ultimului roman, „Serotonină” – nu de alta, dar s-ar putea, în cele din urmă, să vă amuze, fiindcă umorul și rețetarul houellebecqian sunt împinse aici până la parodie și grotesc. Cinismul acid de altădată (din „Particulele elementare”, de pildă) s-a diluat considerabil, într-un soi de comic buf, cu accente comerciale. Însă, Houellebecq e totuși Houellebecq, și când nu te aștepți, în plină rețetă comercială, dai peste câte o pagină puternică, tulburătoare – atunci când scriitorul trasează evoluția depresiei protagonistului, de pildă –, așa încât sentimentul lecturii e mereu împărțit. „Serotonină” nu-şi dezamăgeşte totuşi cititorii, conducîndu-şi abil intriga, dar şi evoluţia clinică a personajului, dovedindu-se un roman lejer şi savuros în umorul lui negru, cinic.

Citește și Michel Houellebecq, profetul?   

Cine e, așadar, protagonistul cărții? Scris la persoana I, romanul e confesiunea unui depresiv tentat de gîndul sinuciderii: Florent-Claude Labrouste – cu un prenume „efeminat” și prețios, pe care îl detestă (comicul de nume este evident) –, un bărbat de 46 de ani, cu studii de Agronomie (ca Houellebecq însuşi). Copil unic al unor părinţi binevoitori, dar egoişti (care se sinucid împreună, în clipa în care tatăl îşi descoperă o tumoare cerebrală), Florent-Claude Labrouste se confruntă cu depresia şi decide să „dispară” social, să-şi părăsească iubita japoneză, serviciul de la Ministerul Agriculturii şi tot ce ţine de viaţa lui curentă (apartamentul costisitor pe care-l închiriase în Paris), pentru o nouă viaţă, departe de metropolă, în mediul rural. Această renunțare echivalează cu un fel de reducere la zero, progresivă, a individului (à la Beckett): zăcerea într-o cameră de hotel minusculă, ocupată în principal de pat, acţiuni automate, reduse la minim, acelaşi traseu zilnic, de la cafenea la supermarket şi înapoi la hotel, refuzul de a face duş, libidoul scăzut pînă la impotenţă, letargia, refugiul în mîncare şi privitul la televizor etc.

Fișa clinică a depresiei e, de altfel, completă și, alături de simptomatologie, găsim și contextul favorizant: lipsa de afecţiune familială, singurătatea, izolarea progresivă, inadaptarea socială şi profesională, eşecurile sentimentale şi sexuale. În ciuda unui solid cont bancar, protagonistul cade într-o depresie profundă căreia nu-i va face faţă nici măcar Captorix (un nume inventat), antidepresivul „de nouă generaţie” pe care ajunge să-l ia în doză maximă: „(…) singurul meu plan fusese să mă eliberez de o relaţie otrăvită care mă sufoca, planul meu de a dispărea de bunăvoie reuşise perfect, aşa încît iată-mă: un bărbat occidental de vîrstă mijlocie, fără griji financiare timp de cîţiva ani, lipsit de proiecte personale ori de preocupări serioase, profund dezamăgit de viaţa sa profesională anterioară, care în plan sentimental trăise diverse experienţe al căror punct comun era că se ferfeniţiseră, şi care, de fapt, n-avea motive să trăiască, dar nici motive să moară”.

Cum spuneam însă, la Houellebecq tema atinge o notă bufă, caricaturală, ce implică și o critică socio-economică (vezi revolta micilor producători agricoli, striviți de agricultura industrială – anticipând, s-a spus, mișcarea „vestelor galbene”), nu numai portrete individuale caricaturale (a se vedea fostele iubite, femei ratate și ele, sau fostul coleg de facultate, Aymeric, moştenitor al unui vechi castel, pasionat pe vremuri de punk şi grunge, între timp aristocrat agricultor falimentar, părăsit de soție și sinucis într-o… revoltă agricolă). (Adaug, într-o paranteză, că Houellebecq nu uită – de fapt cu asta și începe – să introducă și câteva scene pornografice cu iubita japoneză a protagonistului, Yuzu.)

Iar serotonina… ei bine, pentru Florent-Claude Labrouste ea este una artificială, conţinută de antidepresivul puternic de care devine dependent, dar care îl condamnă la letargie şi impotenţă: „E o mică pastilă albă, ovală, divizibilă. Nu creează, nici nu transformă; interpretează. Ceea ce era definitiv devine trecător; ceea ce era ineluctabil devine întîmplător. Oferă o nouă interpretare a vieţii – mai puţin bogată, mai artificială şi cu un anume grad de rigiditate. Nu propune nicio formă de fericire, şi nici vreo adevărată uşurare, acţiunea ei e de alt ordin: transformînd viaţa într-un şir de formalităţi, îţi îngăduie să-ţi muţi gîndurile. Aşadar, îi ajută pe oameni să trăiască sau, cel puţin, să nu moară – pentru o vreme”. O dată în plus, Houellebecq e romancierul decadenței occidentale (sau, dacă vreți, al „dispariției libidoului occidental”), vorbind despre individul-mecanism, individul-robot al unei epoci alienate. Din fericire – mai că-mi vine să zic –, cititorul are și el parte de puțină serotonină, fiindcă romanul e, la drept vorbind, de un umor savuros, care îl și salvează.

Michel Houellebecq, „Serotonină”, traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2019, 296 p.

 

Sumar Literomania nr. 179

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.