Laponia sufletului meu. Ultima zi din an

Un text bun trebuie să înceapă cu o propoziție atrăgătoare. Dacă prima propoziție a fost citită, atunci scriitorul este aproape salvat, textul lui are șanse să fie parcurs și el în întregime.

Eu nu am mai scris de doi ani. Îmi este teamă de persoana întâi, de deschiderea abruptă care se cască spre sufletul meu copleșit de prea multe pierderi și căderi. Și nu pot spune decât:

E frig.

Suntem toți trei în Laponia, Finlanda. M-am hotărât în mod surprinzător într-o dimineață să mă încumet în călătorie, după ce am găsit printre e-mailuri o reclamă la o vacanță de-a gata în ținutul unde locuiește Moș Crăciun. În cărți și în reviste, Laponia este casa renilor și a câinilor husky care trag sănii rapide prin păduri încărcate de zăpadă. Aici, casele decorate cu luminițe angelice promit mereu brazi sub care se vor găsi cadouri multe și ani noi plini de noroc și fericire. Vodkă, saună, elfi, spiriduși, crabi arctici sacrificați chiar înainte să ajungă în farfurii, blănuri îmbietoare și pârtii bătătorite, toate așteptau să se rostogolească din paginile reclamelor în fața vizitatorilor dornici să intre în atmosfera de sărbătoare.

Coborâm din avion, la cele -27 de grade, după 4 ore de călătorie prin aer în care am prins, la fiecare ceas, un nou răsărit, pe măsură ce urcam pe hartă în direcția Polului Nord. Minu și Rumbi, pregătiți să facă față frigului cu treninguri speciale, înlemnesc pe pistă. Nu se poate respira. Căutăm deîndată interiorul aeroportului, unde lumea se simte din nou cunoscută, cel puțin pe piele.

La ce îmi trebuia experiment în alte lumi când abia mă agăț de răsăriturile de la mine de acasă?

E 10.30 și soarele abia s-a arătat pe cer. Peste alte trei ore de lumină difuză, care ar trece foarte bine drept un început de noapte, soarele apune. Îmi amintesc de cartea despre depresie a lui Andrew Solomon, un tratat atotcuprinzător pe care l-am abandonat după 30 de pagini, dar am prins totuși o descriere a vieții eschimoșilor. Striviți între nesfârșitele nopți polare, fac eforturi imense să își folosească energia rămasă pentru supraviețuire. Întunericul le cotropește inima. După o jumătate de an însă, soarele reapare și odată cu el zilele polare, care nu se mai termină, iar lumina bruscă, orbitoare și fără de capăt îi tulbură mai mult pe eschimoși.

Întunericul ne dă peste cap ceasurile trupești. Ar trebui să dormim, dar este șase după-amiaza și suntem înscriși la excursia de snowmobile. Vom descoperi aurora boreală, am fost anunțați cu entuziasm de ghizii locali, care ne verifică temeinic straturile de haine înainte să pornim în aventură. Niciunul dintre noi nu este pregătit termic. Cele două maieuri de lână, puloverul gros, vesta de blană și costumul de ski sunt considerate insuficiente pentru standardele lapone aplicate turiștilor. Nu vă putem lăsa să înghețați, sunteți în răspunderea noastră, ne explică un sami rumen în obraji, care ne dă câte o pereche suplimentară de șosete, cizme noi îmblănite și o salopetă uriașă pe care trebuie să o punem peste echipamentul de ski.

Minu și Rumbi sunt doi cosmonauți gata de lansare în spațiul lui Moș Crăciun. Dar mie, straturile nenumărate de haine îmi acoperă viața, amintirile, prezentul. Dimineață eram eu, acum sunt un morman de textile de diverse consistențe, care se străduiește să respire.

Dimensiunea frigului nu poate fi explicată cuiva care nu a venit aici.

Aici, frigul e tot ce contează. În jurul său se aprind focuri pentru mâinile degerate, cu ajutorul lui se construiesc igluuri și așezări de gheață, sub el cresc mușchi și licheni care hrănesc renii, prin el alunecă săniile trase de haitele de câini înrudiți de mii de ani cu lupii.

În Laponia există peste 350 de cuvinte care denumesc zăpada. Nu poți niciodată să vorbești prea mult despre frig, dar oricât ai vorbi, tot nu reușești să îl descrii cum se cuvine. Frigul sculptează sufletul oamenilor de aici. Trebuie să fii rumen în obraji când ieși afară, îmi spune paznicul de snowmobile, dacă ai fața palidă, înseamnă că ești bolnav. Dacă te înroșești, dacă te cojești, dacă simți că ți-e frig peste tot, înseamnă că ești sănătos și trăiești.

Laponii sunt fideli obiceiurilor milenare. Cresc reni, fac saună, se aliniază ritmului de lumină și întuneric în pași lenți, își concentrează zilele pe respirație, pe jocul dintre frigul perpetuu și scurtele răgazuri la foc. În magazine nu caută nimeni genți, inele sau haine de petrecere, ci răscolește avid rafturile după șosete din lână și căciuli cu ciucuri, cagule și veste groase. Viața, câteva cercuri mai sus pe glob de paralela noastră, pare o altă planetă, pe care o cunoșteam doar de la TV.

De un altfel de frig fug și eu, în Laponia sufletului meu, de câțiva ani încoace, dar nu nimeresc hainele potrivite. Încâlcită în responsabilități, termene-limită, fugăreli, explicații și sfaturi despre cum ar trebui să îmi cresc copiii și să îmi cultiv spiritul pentru reîntregirea eului, abia îmi regăsesc conturul la fiecare apus de soare. Și cu fiecare răsărit, constat că nimic nu se schimbă, sunt tot eu, aceeași nepotrivită în spațiul acesta imens care se cheamă lume, căutând un fir călăuzitor care să facă zilele mai simple, mai ușor de explicat printre de ce-urile care nu îmi dau pace. Dar zilele trec reci, egale, nemiloase, de fapt nu e nimic diferit de ce găsesc aici, în Laponia.

Ne suim în sanie, acoperiți de pături, iar snowmobilul începe să ne tragă prin pădurile lapone. Suim și coborăm pe drumuri acoperite de gheață, iar sania face atâtea mișcări bruște încât nu îmi mai aud nici gândurile. Rumbi începe să plângă pentru că i-a căzut o mănușă, iar cele -35 de grade i-au paralizat mâna pe loc. Îmi scot mănușa și încerc să o fixez pe a lui, dar și mâna mea se blochează în frig. Mă forțez să o folosesc pe post de băț, până îl echipez la loc, dar eu rămân fără mănușă. Sania oprește într-un luminiș, iar turișii uimiți privesc cerul luminat de aurora boreală, care însă nu e auroră, ci doar o lumină de la pârtia de ski din apropiere, însă în acest întuneric înfrigurat nimeni nu te mai judecă dacă tu crezi că ce vezi este aurora, pentru că e uimitoare apariția luminii înseși, în orice formă vine ea.

Mănușa mea nu vrea să intre la loc, iar băutura tradițională preparată din fructe și scorțișoară, glogi, mă încălzește pe gât atât cât să îmi atragă atenția că mâna e în pericol de a degera, dar nu e nimeni să mă ajute, toate lumea soarbe grăbită din paharele de plastic, așteptând reîntoarcerea la hotel.

Pe drumul înapoi, sania se rupe, iar sufletul îmi sare din nou în sute de bucăți. Îmi caut suflul, cu mâna beteagă acoperită de pături, îmi caut gândurile – mai bine așa cum sunt ele, decât să dispară de tot. Îmi caut Dumnezeul, îl strig cu glas mut, dar tot ce aud e zgomotul frânei pe zăpada înghețată atunci când parcăm din nou în fața hotelului.

A doua zi e mai blândă cu turiștii, sunt doar -15 grade. Minu și Rumbi se pregătesc voioși să îl întâlnească pe Moș Crăciun, în casa acestuia din pădure. Băuturi fierbinți și turtă dulce așteaptă pe masa luminată de felinare discrete. La foc, cârnații de ren sunt înfipți în țepușă, gata să fie pârjoliți și consumați. Rumbi speră că, din moment ce excursia a fost făcută cadou de Moșul, acesta se va arăta copiilor de-adevărat, așa cum e. Suntem întâmpinați de elfi și spiriduși cu accent ucrainean care exersează cu noi cântece de ridicare a energiei și a entuziasmului, în așteptarea marii întâlniri.

Între timp, Rumbi se pierde printre troieni și reni, iar eu mă ascund un pic în oficiul poștal al lui Moș Crăciun, dar Minu mă găsește. El, la cei 13 ani, rareori mă mai caută intenționat și îl întreb cum de a venit la mine, iar el îmi spune că a fost trimis de dragostea de mamă. Scriem împreună câte o scrisoare și o rugăm pe asistenta Moșului să asigure expedierea cât mai repede. Minu mă îmbrățișează scurt. Gesturile lui sunt o auroră boreală pentru inima de mamă, rare și de neuitat.

La vederea lui Moș Crăciun, Rumbi se relaxează. Și acesta e un moș fake, concluzionează el. Are smart watch la mână și este mult prea tânăr. Sigur, suntem în Laponia, Ținutul lui Moș Crăciun, dar asta nu înseamnă că îl vom și întâlni. Mai ales în perioada asta a anului, chiar înainte de Crăciun, când are atâtea daruri de pregătit. În plus, e logic să fie așa, adaugă Rumbi: Moșul e un sfânt, iar sfinții nu se arată după programări. El ajută toți copiii, dar cu metodele sale; dacă ar sta să participe la toate întâlnirile, nu ar putea să se mai ocupe de treaba lui, fabricarea și împărțirea darurilor în ziua de Crăciun.

Casa lui Moș Crăciun nu se vede pe nicio hartă. Și nimeni nu poate ajunge fizic la el tocmai ca el să poată ajunge la noi toți.

Eu îmi amintesc de casa mea de acasă, unde Moș Crăciun vine în fiecare an, negreșit, și ne lasă cadouri sub brad. În casa mea frigul nu e chiar frig, se pare, iar zilele sunt suficient de lungi și când sunt scurte. Acasă la mine îl găsesc pe Dumnezeu în fiecare cameră, iar în Ajunul Crăciunului cel mai mult îl aștept pe Iisus, să se nască.

Și frigul poate fi îmblânzit, îmi spun, atunci când revenim în hotel. Dacă fiecare ieșire în aerul înghețat presupune o regie textilă și de atitudine adecvată, revenirile la cald sunt precum cuceririle alpiniștilor. La intrarea în hotel se află și un „Survival Shop” cu apă, dulciuri, chipsuri, dropsuri pentru dureri de gât și pastă de dinți, iar prezența acestor produse de prim ajutor mă face să nu mă mai simt așa străină. Numai iubire nu găsești aici, îmi scrie prietena mea, ea vine doar de la Dumnezeu.

Frigul redimensionează tot. Fiecare zi laponă e un țurțure de gheață care se înfige nemilos în carnea timpului. Frigul, pentru mine, paralizează orice început de bucurie. Dar când îl întreb pe Rumbi înainte de culcare ce îi place cel mai mult în viață, el îmi răspunde mirat, cum, mama, ce mai e și asta, normal că cel mai mult îmi place chiar viața.

Viața, și ea, o sanie, poate aluneca greoi prin zăpada afânată, trasă de renii liniștiți, dar răbdători, în cercuri nesfârșite de ninsoare; sau poate fi veselă și neauzită când prinde viteză, având drept ghizi cei zece câini husky, primii doi, inteligenți și ascultători, următorii șase, de echipă, buni la orice, iar ultimii doi, de putere și țâșnire, gata de salturile mereu neașteptate din punctele de cotitură ale drumurilor.

Studiile arată că cei mai mulți dintre eschimoșii care se îmbolnăvesc de depresie o fac nu de la întuneric, ci de la lumina care reinventează lumea tranșant, după șase luni de beznă aproape perpetuă. Acest răsărit continuu îi tulbură. E prea mult pentru trupul care a hibernat printre blănuri de reni și pentru sufletul care s-a obișnuit să nu ceară nimic în afara ritmului linear al respirațiilor. Și în Laponia există o rată mare a sinuciderilor, iar unii dintre locuitori sunt uneori mutați în sudul Finlandei, unde frigul și întunericul au forțele mai slăbite. Dar sunt și finlandezi care părăsesc viața stresantă din Helsinki și se mută în Laponia. Ei se adaptează precum renii și câinii husky, regulilor implacabile ale răsăritului și ale apusului, fără să pună întrebări prea multe în perioadele de întuneric ale anului și fără să se mire de apariția soarelui timp de 20 de ore pe zi, în timpul verii.

Dacă lași gândurile așa cum vin, supraviețuiești. Și în Laponia, și acasă.

You are the woman that fabricated us, îmi spune Rumbi când îl rog să se poarte frumos și să îmi dea ascultare, ca să nu ne facem de râs cu comportamentul de copii nestăpâniți, pe care nici cel mai aspru frig nu îl poate domoli. Și ca femeie care am fabricat acești copii, am un drept suveran asupra lor, se pare, de a modela materialul din care sunt alcătuiți așa cum consider, în speranța că vor deveni oameni mari normali. Să respir în aerul lapon pare să fie mai ușor decât să ating acest ideal matern.

După noaptea polară e ziua polară, doar cu lumină. Straturile de zăpadă se topesc, albul face loc pământului proaspăt și curat, iar aerul devine transparent. Zăpada acoperă tot și tot ea descoperă tot. Nu există jumătăți de măsură.

Pentru a primi lumina, la timpul potrivit, e nevoie să ai trupul și sufletul pregătite. Moartea și taxele te vor găsi întotdeauna, se zice.

La fel e și cu adevărul și cu iubirea. Ele vor ieși mereu la iveală, de sub zăpezi.

Ultima zi din an

Este cea mai neglijată.

Cei mai mulți oameni doresc să treacă repede prin ea.

Aproape că nu există, de parcă cele 24 de ore care îi sunt alocate ar expira mai repede, poate că nu sunt 24 de fapt, ci doar câteva ore care fac punte către noul timp.

Ultima zi a anului.

Față de diminețile agitate a căror singură țintă e drumul spre școală și spre birouri, iar autoturismele nu mai încap pe străzile ce urmăresc supuse cursul râului citadin, această dimineață are în ea liniștea de dinaintea unei mari schimbări.

Parchez și ies din mașină în ceața care acoperă priveliștea de iarnă blândă, fără zăpadă, cu pescăruși care se cred pesemne la mare, de atâta vreme trăiesc aici, încât au uitat că la orizont nu trec corăbii, ci camioane încărcate cu mărfuri sau autobuze obosite. Aveam de gând să traversez pe partea cealaltă a drumului, dar nu ajung la vreme. Aștept să treacă cele câteva mașini, șoseaua e pustie iar, dar e încă roșu, iar acest roșu pare să dureze mai mult decât în alte intersecții.

Sunt nevoită să îmi împart viața, în tăcere, cu ceilalți pietoni, preț de un semafor.

Un tânăr înfofolit într-o geacă umflată exagerat și plină de inscripții, țopăie nerăbdător de pe un picior pe altul. De el se apropie o fată, mai scundă, îmbrăcată cu geacă neagră strălucitoare și cu pantofi lucioși asortați ostentativ. Nu știu ce ar putea căuta în zona aceasta a orașului, în care nu sunt nici magazine cu branduri, nici cafenele la modă.

Un tată cu un cărucior îi explică ceva bebelușului. Face multe gesturi grăbite, scoate un telefon să se pozeze, iar în acel moment, din spatele lui se aranjează, ca la un semnal, alți membri ai familiei, copii și bunici, probabil, zâmbind către cameră. Unde merg?

Un grup de italieni remarcă albul lăptos care limitează profunzimea peisajului și încep și ei să facă poze. Una dintre fete are pantaloni subțiri de lână, par călduroși, la fel și bocancii îmblăniți, dar între pantaloni și bocanci observ o bucată de piele, neacoperită de nimic, care sigur simte răceala, chiar negeruită, a acestor clipe. De ce au ales tocmai acest oraș pentru vacanță?

Mai încolo, alți doi turiști, spanioli după zgomotul cu care își adresează replici, par să se dezechilibreze sub povara geamantanelor uriașe pe care încearcă să le fixeze în fața lor, așteptând, probabil, un Uber să îi ducă până la aeroport. O zi în care nu se mai poate rămâne, în locuri străine, poate și-au zis atunci când au cumpărat biletul de întoarcere. E greu să îți porți durerea în călătorii. Un bagaj pe care niciun ofițer de vamă nu îl vede, nu îl cântărește, dar care are atâta explozibil uneori încât poate distruge turistul, e drept, doar pe el, așa că de aceea nu s-au făcut reguli pentru kilogramele în plus ale durerii, pe care nu avem cum să nu le împachetăm, oriunde am merge.Acești doi turiști se vor întoarce mai ușori acasă?

Un bărbat tânăr, îmbrăcat în nuanțe de maro, cu gluga de la geacă așezată pe cap, privește oarecum panicat dintr-o parte într-alta. Deși nu se agită vizibil, ceva mocnește, nu mai are răbdare, ar vrea să poată trece strada acum. Energia lui îmi provoacă un fel de teamă. Ce îl frământă cel mai mult în această clipă?

O femeie cu o geacă lungă până aproape de pământ, cu blugi și adidași, cu o căciulă crem de sub care iese părul ondulat, se uită în jurul ei și pare un pic căzută pe gânduri. A vrut să traverseze inițial, după ce a ieșit din mașină, dar s-a oprit, pentru că semaforul s-a făcut roșu, a tot rămas roșu, poate s-a defectat și nu se mai face verde, poate ar fi trebuit să meargă la un alt semafor, care e mai rapid și funcționează, dar asta ar fi însemnat să ocolească intersecția și tot drumul ar fi durat mai mult, așa că nu are sens, mai bine îi privește un pic pe oamenii pe care astăzi, în ultima zi din an, are privilegiul să îi afle respirând, în același timp și în același loc cu ea, preț de un semafor.

Ultima zi din an, de care fug toți, spre trecerea dintre ani. Ultima zi din an, care poartă pe umerii ei povara tuturor celorlalte zile dinaintea ei și care abia mai merge, știind că, în cele din urmă, o nouă primă zi, ușoară ca un fulg, îi va lua locul.

Ultima zi din an, cu care această femeie de la semafor s-a împrietenit și pe care nu vrea să o uite, desi ceilalți trec pe lângă ea exact acum, la culoarea verde a semaforului. Ultima zi din an e aici, o ține de mână, ducând-o spre biserica unde își va așeza amintirile și nădejdile, fiindcă aici Sfinții au grijă de ele, îmbrăcându-le în haine festive, ca să întâmpine cum se cuvine sărbătoarea noului început.

Ultima zi din an, căreia am să îi dau diseară un pahar de șampanie. Iar paharul se va sparge chiar cu câteva clipe înainte de prima zi a noului an, șampania se va vărsa, cioburile se vor răspândi pe podeaua terasei și poate cineva se va înțepa în ele în cel mai nepotrivit moment, așa că voi hotărî să le mătur repede ca să nu mai rămână niciun pericol și până voi fi reușit să curăț tot, nu mai apuc să iau alt pahar și altă șampanie, căci, iată, mai e o secundă, ba nu, nu mai e nimic, e doar prima zi din noul an care a sosit, iar paharul de șampanie pe care îl beau este deja închinat ei.