„Kafka din perspectivă pragheză” de Radu Enescu

Pe 3 iunie 2024 se împlinesc 100 de ani de la moartea scriitorului Franz Kafka, motiv pentru care vă propun în acest număr al Literomaniei un fragment, un subcapitol de fapt, din volumul „Franz Kafka” al lui Radu Enescu, un intelectual fin, puțin cunoscut însă, format în perioada interbelică, membru al Cercului de la Sibiu, despre care Ion Negoițescu scria astfel: „…nu cunosc mai superbă vocație filozofică în critica noastră, decît cea a lui Radu Enescu. Presiunile sistemului au dus, însă, uneori la o «refracție ideologică» a textelor sale critice, care strîmbate, mutilate apăreau grotești. Asta deoarece Radu Enescu este un prea pur filozof spre a se putea mișca cu înlesnire printre furcile caudine ale ideologiei oficiale comuniste.” („Scriitori contemporani”, Editura Dacia, Cluj, 1994) Volumul lui Radu Enescu despre opera lui Kafka a apărut în 1968, la Editura pentru Literatură Universală, și, din câte cunosc, nu a mai fost reeditat. (Bozz)

Radu Enescu

Kafka din perspectivă pragheză

Praga avea în statul habsburgic o situație specială. Peste o jumătate de milion de cehi trăiau acolo, cînd într-un protest mut, cînd într-o răzvrătire fățișă. În mijlocul poporului ceh, ca o insulă, fără aderențe la masele populare, locuiau 25.000 de germani, care formau casta diriguitoare, care ocupau posturile de conducere în aparatul statal, în industrie și finanțe. Această minoritate germană îngloba în sînul ei o și mai infimă minoritate, cea a evreilor înstăriți de limbă germană, din care făcea parte și Kafka. Scriitorul era deci un minoritar în cadrul unei minorități, fapt ce a contribuit desigur la formarea psihologiei sale de outsider și a influențat atitudinea sa specifică față de orașul său natal. Kafka a iubit Praga, dar a manifestat concomitent și o distanțare față de vechiul burg boem. Orașul exercita asupra scriitorului o fascinație amestecată însă cu teroare. Praga apare în operă, mai nemijlocit, în povestirea „O femeie mică”, certăreață și gîlcevitoare.

„Această femeie mică e foarte nemulțumită de mine, întodeauna are ceva de obiectat împotriva mea, întotdeauna îi cășunez o nedreptate, o necăjesc în fiecare clipă; dacă viața s-ar putea împărți în părți infime și fiecare părticică ar putea fi judecată separat, atunci cu siguranță fiecare părticică a vieții mele ar constitui pentru ea un prilej de supărare.”

Totuși, la Brod aflăm o părere care infirmă supoziția că această femeie mică ar fi simbolizat orașul de aur. După o mărturie a Dorei Dymant, prototipul real al acestei povestiri ar fi fost proprietăreasa lui Kafka din timpul șederii sale la Berlin, care îi făcuse o serie de mizerii domestice, silindu-l în cele din urmă să se mute în altă locuință. Diferența de opinii dovedește doar cît de dificil și riscant e să afli pentru operele scriitorului motive de inspirație bine localizate geografic și istoric în realitatea exterioară. Aplicînd o distincție, din logică, între cauze ocazionale și cele eficiente (Drobisch), am putea propune o soluție de compromis, irelevantă de altfel artistic. Proprietăreasa ar fi prototipul ocazional peste care s-a suprapus ca prototip eficient relația dintre Kafka și orașul natal. Deși și-a manifestat o iritare, de altfel atenuată de o tandră simpatie, față de orașul său natal, Kafka și-a legat inddisolubil destinul său artistic și omenesc de el. „Opera lui Kafka – spune un comentator – a izvorît din Praga; ea nu putea să vadă altundeva lumina zilei decît la Praga care a marcat-o adînc; ea e pătrunsă, impregnată de Praga.” Eisner este de altfel primul care a introdus în exegeza operei raportarea la perspectiva pragheză. Acest autor atrage în mod răspicat atenția că Praga, despre care aflăm în opere anumite urme identificabile, este cea veche, dovadă și decorul nocturn atunci cînd localizarea în orașul natal e manifstă. Astfel, Kafka are o viziune fantomatică a capitalei boeme, comună literaturii pragheze noncehe, de la Longfellow la Apollinaire și de la Wilhelm Raabe la Gustav Meyrink. Aflăm în epica lui Kafka referințe concrete la orașul său de baștină prin care își plimba adesea singurătatea fără leac. Exegeții susțin că în „Procesul” e vorba de Banca cehă a Uniunii, că pentru „Castel” ar fi servit drept model castelul Wallenstein din Friedland. Un cercetător a urmărit itinerarul celor două personaje din „Descrierea unei lupte”, identificînd topografia acțiunii în detalii. Anumite locuri din Praga Sînt descrise aici cu preciziunea unui ghid, cu o fidelitate pitorească amintind povestirile lui Egon Erwin Kisch.

Dar acest oraș al povestitorilor realismului magic, al povestitorilor cu fantezie exactă, acest oraș care apare în opera lui Kafka în descrieri explicite doar ocazional, este prezent în opera scriitorului implicit, subtextual, ca o atmosferă ce învăluie totul, ca un fluid ce invadează totul, ca în legenda budistă unde sarea, deși invizibilă în apă, face ca lichidul transparent să aibă un gust întotdeauna sărat. Vechea Pragă este într-adevăr o citadelă kafkiană.

Este incontestabil că mediul praghez i-a oferit Iui Kafka anumite motive, impulsuri și prototipuri. Dar ceea ce e mai important și mai presus de identificarea cu rîvnă topografică a unor amănunte prezente în operă, este atmosfera pragheză care pătrunde ca un fluid în multe din operele prozatorului. „Procesul” ori „Castelul” își împrumută coperțile lor realiste mediului instituției pentru prevenirea accidentelor în muncă unde lucra Kafka. Dar acest oraș al povestitorilor realismului magic, al povestitorilor cu fantezie exactă, acest oraș care apare în opera lui Kafka în descrieri explicite doar ocazional, este prezent în opera scriitorului implicit, subtextual, ca o atmosferă ce învăluie totul, ca un fluid ce invadează totul, ca în legenda budistă unde sarea, deși invizibilă în apă, face ca lichidul transparent să aibă un gust întotdeauna sărat. Vechea Pragă este într-adevăr o citadelă kafkiană. Aici se ivește însă o problemă. Seamănă fantomaticul univers artistic kafkian cu imaginea vechiului burg, sau Praga veche seamănă cu opera lui Kafka, și o înțelegere a ei, o participare afectivă la fizionomia ei țesută din imponderabile, este facilitată enorm de cunoașterea acestui scriitor? S-ar părea că ambii termeni ai alternativei sînt valabili. Teoria lui Taine, a determinismului prin mediu, climă, moment istoric etc. pare să-și aibă o parțială confirmare în epica lui Kafka. Tot așa de adevărat este însă că pătrundem mai adînc fizionomia unică a orașului pornind de la universul spirituaj al autorului. Un cunoscător străin al lui Kafka ia contact chiar cu anume cartiere, venerabile prin patina timpului, din actualul oraș, cu o serie de parti-pris-uri și e tentat să vadă Praga din perspectiva kafkiană, nu autorul din perspectivă pragheză. G. Călinescu remarca o dată că „mai bine cunoști Florența din carți decît din rătăciri dezorientate pe ulițele ei negre… Peisajul eminescian și sadovenian este mai semnificativ pentru străinul inteligent decît cel privit din goana trenului, oricum, priveliștea reală subsumată celei literare capătă alte adîncimi”. Tot așa peisajul kafkian, cu tot fantasticul și labirinticul lui deplasat în zona spirituală, este mai semnificativ decît vechea Pragă, și în orice caz priveliștea reală a acesteia, subsumată epicii scriitorului, dobîndește dimensiuni mai adînci, semnificații tainice și nebănuite.

Dar raportul dintre scriitor și oraș nu rezidă doar în aspecte și corespondențe exterioare, de natură topografică. Relația mai profundă e vizibilă între Kafka și oraș ca unitate spirituală. Am văzut că Thomas Mann vorbea de o notă specific pragheză a prozei moderne. Scriitorii germani au resimțit întotdeauna o atracție irezistibilă spre capitala boemă începînd cu Goethe și generația romantică. Localnicii care se exprimau în germană, amintiți la început și la care mai putem adăuga pe dramaturgul Paul Kornfeld, pe filozofii Felix Weltsch și Hugo Bergmann, pe criticul Willy Haas etc., mulți destul de intimi cu scriitorul, s-au bucurat de o situație specială care le-a lăsat o amprentă specifică în operă. Praga reprezenta un loc de încrucișare a unor influențe naționale, sociale și confesionale eterogene. Lingvistic și cultural, Kafka, împreună cu ceilalți intelectuali în situația sa, aparțineau sferei germane, mediul înconjurător de care se loveau zilnic era în mod zdrobitor cehesc, prin naștere și educație erau cetățeni ai imperiului austriac, iar ca evrei alcătuiau un factor sensibil în istoria orașului. Cu toată influența decisivă a culturii și literaturii germane, Praga a rămas pentru Kafka o lume autohtonă, mai mult chiar: o lume spirituală autarhică. Caracterul insular al operei kafkiene e determinat și de claustrarea nenaturală în care trăia scriitorul, despărțit de realitatea istorică și populară printr-un triplu ghetou: germanic, evreu și burghez. Dar tocmai izolarea, precum și tulburarile social-politice, accentuarea tendințelor antisemite alimentate de grupurile naționaliste, au declanșat la Kafka sentimentul acut al crizei istorice, sentimentul crepuscular al unei implacabile agonii. În această privință, Kafka are multe elemente comune cu scriitorii contemporani din Viena Imperială, „orașul care a îngrămădit munții din propriul său noroi” („Un mesaj imperial”). Ironia sa stillizată îl apropie de Musil, justificarea existenței artistice, din ultimele proze publicate, de Hermann Broch, sesizarea caracterului demonic al aparaturii birocratice de Heimito von Doderer, vocația crepusculară și predilecția pentru întîmplări terifiante de Hugo von Hofmannsthal, a cărui „Scrisoare a Lordului Philipp Chandos către Francis Bacon” a impresionat adînc pe tînărul Kafka.

Elementul magic din opera scriitorului poate fi redus în ultimă analiză tot la o serie de impulsuri venite din mediul spiritual praghez, anume din basmele și legendele seculare transmise de tradiția ebraică. „Mitul Golemului”, după care în plin Ev Mediu, înțeleptul rabin Loew, înmormîntat în vechiul cimitir evreiesc, ar fi insuflat viață materiei amorfe și inerte, prin practici magice, de natură ezoterică, atestate de tratatele cabalistice, – se poate să fi servit drept motiv inspirator atît pentru roboții lui Karel Ĉapek din piesa „R. U. R.”, cît și pentru strania „Metamorfoză” kafkiană. Tema este străveche și o aflăm, de altfel, și la Lucian în „Philopseudes”, unde un sacerdot egiptean își transformă, printr-o formulă exorcistică, propria sa mătură într-un neobosit servitor. Elementul de proveniență magică este de altfel curent la Kafka, accentuat și de veșmîntul unei relatări de o maximă precizie pe care-l îmbracă, animalele care vorbesc, oamenii care devin gîngănii, materia care se animă fiind apariții destul de obișnuite în proza sa. Prin 1917, Kafka se mutase în strada alchimiștilor, profesiune simbolizînd procesele metamorfozei. Fără a forța prea mult lucrurile, se poate pune întrebarea dacă neîmplinita căutare a certitudinii Ia Kafka nu e analogă căutării, veșnic neîmplinite, a pietrei filozofale, iar freudist vorbind, căutarea aurului e echivalentă căutării puterii semnificînd psihologic supracompensarea unei temeri și nesiguranțe lăuntrice imense, pe care Kafka le-a trăit cu siguranță. Iată cum între mecanismul psihologic al practicilor magice și cel al creației kafkiene se poate stabili o certă corespondență.

Izolat de „insula” sa spirituală, Kafka a trăit totuși în mijlocul poporului ceh. Trecînd peste episodul sentimental al Milenei, scriitorul a iubit poporul ceh și a rămas într-un constant raport cu el, Germanitatea sa era în fond suprastructurală. Ca origine, scriitorul e mai mult evreu ceh. După tată, Kafka se trage din evreimea cehă ; mama lui e din Podebrany, veche provincie cehă. Scriitorul cunoaște destul de bine limba și manifestă un viu interes pentru literatura cehă. Între romanul umanistului Comenius, intitulat cu semnificativă rezonanță kafkiană, avant la lettre, „Labirintul lumii”, și opera scriitorului aflăm o frapantă asemănare. Același fantastic grotesc, același aer de mister impenetrabil, aceleași tribulații întortocheate și inexplicabile. Avea o deosebită venerație față de opera poetei Božena Němcová. Brod a atras prima dată atenția asupra anumitor similitudini de situații între „Bunica” Boženei Nămcová și „Castelul”. Milenei îi scria despre pasiunea, gingășia și mai presus de toate înțelepciunea clarvăzătoare a acestei scriitoare, iar unui amic, Felix Weltsch, de inepuizabila ei cunoaștere a omului. Kafka a simpatizat cu poporul ceh pentru că era oprimat de o infimă minoritate germanică, dar el însuși aparținea totuși acestei minorități pe care o detesta. Toată viața, Kafka a pendulat între familia evreiască, limba germană și poporul ceh, fără însă să-și găsească vreodată un loc statornic. Conștiința sa era sfîșiată de aspirații neîmplinite,iubiri zadarnice, de dăruiri fără răspuns. Om al epocii sale, legat prin fire inextricabile de mediul său, Kafka n-a fost deplin acceptat și nici n-a acceptat deplin servituțile lumii sale. Ca om, artist și cetățean a ocupat perpetuu o poziție limitrofă, pe care însă a exprimat-o artistic cu o excepțională forță sugestivă.

Fragment din volumul „Franz Kafka” de Radu Enescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, pp. 27-31

Foto: Piața Wenceslas din Praga, la început de secol XX (sursă foto aici)