Concurs

Proze finaliste, ianuarie 2017

În cadrul concursului de proze foarte scurte inițiat de Editura Univers și Literomania, am ales, pe luna ianuarie, două câștigătoare: Delia Marinov și Alexandra Niculescu. Reluăm mai jos cele două proze.

Delia Marinov
(Zbor aplecat de spate pentru a ateriza/ Lângă rulota femeii cu barbă)

Ia, încearcă să te bărbierești, bagi ață pe ac cu ochii închiși, striga din vârful patului bărbatul orb al femeii cu mustață. Nu sunt eu în zaua mea, că vedeai tu, câine. Te aranjez eu. Javră. Da’ și dacă ar fi avut ochii buni, tot n-ar fi pus gheara pe el – la primul răget, la prima vociferare, sugaciul își lua avânt și plonja fără șovăială în claia de păr care acoperea trunchiul femeii, stăpâna casei. Se adâncea în întuneric, și dacă zece mâini (mâini adânci ca niște panere) ar fi răscolit după el, tot goale ar fi ieșit la lumină. Stăpâna tăcea și-l primea, îl lăsa să se scufunde în hălăciuga de păr, să coboare în noul pântece; știa că numai ea, ea care-l făcuse, îl mai putea apăra. Continua să-l aducă în patul ei ca să-i taie unghiile, deși gingiile i se retrăseseră și dinții îi jucau în gură, continua să-l spele în copaie, ca-n primele zile, stropindu-l cu apa pe care o încălzea mai înainte în gură, frecându-l apoi zdravăn cu firele tari ale mustății dese care nu lăsa să se vadă urma unei teribile lovituri de copită. Și în fiecare dimineață trăgea pătura aspră puțin deasupra tălpilor, iar apoi se apleca ca să-i sărute unul dintre degetele mici, cel mai la îndemână. Înțepăturile acelor negre îl trezeau numaidecât, dar nici gând s-o izbească, n-o pedepsea că-i alunga somnul. Se ridica în capul oaselor și își înfigea buzele arse în țepii înveninați.

Alexandra Niculescu
Ştiuleţii

A rostit primele cuvinte de dimineaţă „am visat că făceai o prăjitură”, fără să-şi dea seama de ce se întȃmplase, fără să simtă mirosul de ars, fără să bănuiască măcar că în afară de casă n-a mai rămas nimic, niciun pai care să-i amintească de fiecare zi în care se îmbrăca pe întuneric cu mişcări automate, îşi bea cafeaua tot pe întuneric ca să economisească, se încălţa gheboşat legȃndu-şi greşit şireturile, îşi băga mȃinile adormite în mȃnecile largi ale hainei în timp ce boscorodea pentru că iar nu dormise suficient, nicio urmă din viaţa lui obişnuită nu-l mai aştepta şi era vina lui pentru că promisese de multe ori că o să plecăm, mȃine o să plecăm spunea, dar eu n-o luasem în glumă şi mȃinele ăsta s-a prelungit peste orice graniţă a aşteptărilor, aşa că a sosit ziua în care am hotărât că e cazul să-şi respecte cuvȃntul şi n-a fost greu, ştiuleţii se îmbrăţişau şi-şi treceau sărutul flămȃnd al focului de la unul la altul, parcă aşteptaseră şi ei clipa, nici ei nu aleseseră locul ăsta, cereau doar să fie topiţi în roşul scȃnteietor şi să-şi deschidă ochii spre soare în alt loc, fără să fie certaţi mereu că nu cresc destul, că n-au galbenul potrivit, că nu se coc cȃnd trebuie, fără să-şi întoarcă mereu capetele spre el şi să dea de faţa lui roşie pentru că nimic nu iese cum vrea el. Eu ştiusem de la început că nu trebuie să ne oprim aici, dar se nimereşte o zi în care nu vrei să te cerţi cu cel pe care l-ai ales şi atunci îl laşi să facă de capul lui, chiar dacă ştii c-o s-o dea-n bară şi că o să trebuiască să faci un gest la un moment dat care să-l facă să înţeleagă, să-şi strȃngă hainele, să mă ia de-o mȃnă şi să nu ne mai oprim pȃnă nu găsim locul potrivit de data asta, locul pe care el n-are cum să-l găsească singur, oricȃt spune că ştie mai bine, asta n-am crezut niciodată, doar am dat din cap de fiecare dată şi acum a trebuit eu să fac să ţȃşnească flăcările şi să înghită tot ce el îngrijea cu bombăneli, pentru că, dacă nu faci ce trebuie, mai bine termini şi fugi, fugi pȃnă găseşti unde să începi să faci ce trebuie, chiar dacă el n-o să înţeleagă, poate o să vrea chiar să se reapuce de treabă şi atunci o să-l fac să priceapă altfel, nu ştiu ce-ar putea să-l facă să simtă că e timpul să nu ne mai afundăm în mȃlul trecutului pe care el l-a tȃrȃt peste tot, să lăsăm umbrele foştilor ştiuleţi să-i bȃntuie pe cei care au nevoie să fie bȃntuiţi şi noi să uităm tot ce s-a-ntȃmplat şi el să nu mai strige întruna: scoală-te, să nu mă zgȃlţȃie şi să nu-mi mai repete că e o zi frumoasă şi bate soarele.

Pentru că au fost mai multe proze bune, am selectat câteva pentru publicare pe Literomania, dar și în eventualitatea publicării unui volum (textele sunt postate în ordinea alfabetică a autorilor).

Andreea Apostu
Locotenentul nr. 1

Domnule locotenent, aripile erau negre, negre ca noaptea, vă jur, nu se citea nicio stea pe ele, nimic, erau aripi de fum, domnule, şi coborau razant spre pământ. La început le-am strigat tuturor să nu se uite, nu care cumva să se uite, ştiam de arătările diavoleşti, doar toată lumea le ştie, şi pentru început nimeni nu s-a uitat, dar apoi, nu ştiu, domnule locotenent, vă jur, nu mă puteam opri, m-am ridicat, cu tot cu puşcă, şi m-am sprijinit de margine. Şi-atunci, domnule locotenent, i-am văzut ochii, înfipţi roşii în aripile acelea largi, în aripile acelea fără sfârşit vă jur

n-am gândit a fost ca un delir nu mă executaţi domnule locotenent atunci am tras am tras aproape fără să-mi dau seama şi am văzut cum îngerul a căzut rostogolindu-se lângă mine… nu mă executaţi domnule locotenent dar ochii ochii…

Îi mai dădură o ţigară şi-i schimbară pătura deja umedă de transpiraţia rece care îi curgea şuvoaie prin pori, i-au mai scuturat boabele de sudoare din barbă, i-au mai şters puţin spuma roşie din colţul gurii.

Şi-atunci cerul a încetat să urle, vă jur, şi nimeni n-a mai văzut nimic, până în a şaptea zi, când aripile îngerului au început din nou să bată, şi un praf enorm, domnule locotenent, un praf amestecat cu sânge ne-a acoperit ochii, ne-a ars retina, şi toţi ne zvârcoleam pe pământ, trăgeam unii în alţii, domnule locotenent, înţelegeţi, şi plângea isteric lovindu-se-n piept, trăgeam unii într-alţii şi aripile acelea bestemate nu mai încetau până când am început să trag cu sete în ele, în penele nerge care zburau ca un stol de vrăbii, vă jur, am tras toate cartuşele nu mai rămăsese nici unul şi atunci am început să dau cu bocancii domnule locotenent i-am rupt aripile i-am aruncat oasele dincolo de sârma ghimpată şi duşmanii au tras şi ei aşa că nu mai rămăsese nimic domnule locotent decât zborul lor domnule locotenent şi buzele noastre pline de sânge.

Bianca Bolum
E ca un algocalmin

Primul lucru la care m-am gândit când am auzit că oamenii de știință inventaseră o pastilă care dezactiva temporar partea creierului responsabilă cu frica a fost că o să încep să văd o mulțime de dubioșenii în jur. Și am avut dreptate.

Ieri, de exemplu, Betty s-a culcat cu toate luminile stinse. Când am trecut pe la ea să văd dacă e okay, era întinsă cu brațele și picioarele larg desfăcute peste plapumă și gura deschisă. Azi dimineață a fost prima dată când nu a folosit un căscat ca și semn al exclamării după ,,Neața!’’

În timp ce mergeam spre școală am văzut cel puțin trei tipi traversând strada fără nici o precauție. Iar doi dintre ei au ajuns și pe partea cealaltă.

În expediția după pachetul de pufuleți și mărul din pauza mare am avut ocazia să văd două mașini făcând piruete pe stradă, cinci femei bătându-și partenerii, vreo doi bărbați sărutându-și partenerii, câteva fetițe de grădiniță furând Coca Cola și pe puțin zece tipe îndesându-și Lays cu smântână și ceapă în gură cu ambii pumni simultan. Asta m-a impresionat puțin, nu pot să neg.

A fost destul de greu să mă concentrez la franceză cât timp Robert respira ca un aspirator, iar Alexia își mângâia tandru banca. Cu fața. Nici faptul că profa stătea sub catedră într-o poziție ce aducea mult a yoga nu mă ajuta prea mult să fiu atent.

Băieții îmi spuseseră că sunt fraier că nu încerc (bine, într-un mod mai putin academic) și că ar trebui să văd cât de tare e. Nu știu, poate îmi era frică. Era ca un paradox. Oare luând pastila aia urma să nu mă mai tem nici de ea? Puteam să aflu dacă voiam…

Am spus ,,bine’’ cât mai degajat posibil. Nu eram mai prejos ca ei. Am luat una dintr-o mână apărută ca de nicăieri. Era aproape la fel de uscată ca cerul gurii mele când am dat-o pe gât. Apoi am deschis ochii.

Naomi Ionică
Două degete lipsă
În memoria lui Gh.C.

Textul este un ţesut greoi căruia îi faci nenumărate cute, din ce în ce mai adânci, care până la urmă tind să te înghită. Cu totul, ca alunecarea într-o crevasă.

1.

Cine era cu adevărat? Nimănui nu-i trecea prin cap, totul lua amploarea unei cascade nervoase care-i amorţea sufletul. Bozo îşi conducea mica afacere, fără secretară, fără angajaţi, avea pe pupitrul de comandă chiştoace şi felii de ziare decupate care răspândeau în aer un miros acru şi greu. Cu un instinct sigur de a face bani – ei îi veneau pe nu ştiu ce filieră, punând în mişcare nu se ştie ce bunuri – aduna un mic capital de cheltuit, o dulce viaţă de noapte. Însă insomniile şi dezlănţuirile amoroase îl făceau pe Bozo tot mai monstruos, transfigurat şi paralitic.

2.

Bătrâna Chef-Tawn se confunda cu lada de gunoi de lângă poarta grea, cenuşie de unde ieşea Bozo în fiecare zi. El făcea mişcările perfecte ale unui pendul: ziua de la birou la bistro, de la bistro la birou, apoi noaptea de la hotel la restaurant şi de la restaurant la hotel. Seara ieşea la braţul unei femei nu prea slabe, cu mersul lor grăbit lăsau impresia unei precipitări nervoase. Intrau la restaurant, apoi se întorceau la hotel. Viaţa lui Bozo a continuat aşa o vreme, cu singura diferenţă că a muncit tot mai mult, iar afacerea l-a acaparat cu totul. Acesta era efectul pe care oboseala o avea asupra lui: obsesia muncii îi potolea instinctul criminal greu de controlat. Munca lui de pui fript încetişor pe bara rotisorului consumist. Bătrâna Chef-Tawn nu avea astfel de probleme, oamenii sărmani se confundă cu obiectele cenuşii, tăcute, inerte. Bozo era un plongeur, un sclav în lumea civilizată, munca lui nu necesita niciun talent, doar capacitatea desăvârşită la efort. Întotdeauna victima este persoana care nu mai are nicio opţiune.

3.

Bozo a fost un copil fugit de acasă, mama lui îi arătase azilul pentru săraci, ca să înţeleagă cât de jos te poate arunca sărăcia – tatăl lui fusese un om ca oricare altul care devenise un vagabond periculos. Mizeria are mult respect pentru oameni, te lasă în pace când eşti îmbrăcat, dar de îndată ce nu mai ai haine curate, te invadează din toate părţile. Bozo a stat multe zile pe străzi şi hainele lui îl introduceau într-o lume nouă. Hainele te fac important. Într-o singură zi, printr-un gest de mare precizie, fără eforturi suplimentare, viaţa lui s-a schimbat radical. Bozo şi-a deschis o afacere şi avea o singură grijă: să muncească tot mai mult. Devenise un plongeur. Ca să rezum: plongeur-ul este un criminal, un sclav inutil care munceşte prosteşte şi în mare parte fără să fie de folos. Bozo munceşte din cauza unui sentiment. Că ar putea să fie periculos dacă ar avea timp liber. Oamenii îl lasă singur, pentru că nu ştiu nimic despre el. Şi ca urmare, le este teamă de el.

Adina Mocanu
Săndica

Aveam șapte ani și încă nu mergeam la școală, așa că stăteam mai mult pe la bunici. Ei locuiau într-o zonă a Craiovei considerată marginală, în Romanești, un cartier unde trăiau mulți romi. Acolo am cunoscut-o pe Săndica, era cu un an mai mică decât mine. Săndica avea părul des, negru, cu ochii zglobii, extrem de vorbăreață și jucăușă. Mai tot timpul mă ținea de mână. Eu voiam să am părul lung ca al ei și credeam că dacă ne țineam de mână, îmi putea da energie ca părul meu să crească un pic mai mult, să-l ajungă pe al ei. Bunică-mea îmi tot atrăgea atenția ca să am grijă să nu cumva să iau vreo boală, ceva, de la „țigăncușă”, dar mă lăsa în pace. Chiar dacă avea o gândire contaminată de clișee, ea credea că trebuia totuși să te înțelegi bine cu “țiganii” pentru că „sunt și ei oameni și toți trăim pe același pământ, așa că trebuie să existe armonie și pace între noi”. Noi ne jucam în voie la groapa de gunoi, pentru că locuind chiar la marginea cartierului, lângă strada noastră era o zonă unde toată lumea arunca gunoiul. Împreună cu Săndica mai găseam pantofi cu toc, rujuri, ojă, mărgele, haine, câteodată resturi de biscuiți fini și ne prefăceam că suntem prințese. Ea era mai frumoasă pentru că avea părul mai lung și era mai înaltă, dar știam că într-o zi o să fiu și eu ca ea, pentru că tot timpul mă ținea strâns de mână. După ceva timp, m-am mutat la bloc, iar Săndica a rămas în Romanești. Am aflat, mai târziu, că terminase liceul, se căsătorise, se mutase în Anglia și lucra ca vânzătoare într-un magazin de pantofi. Anul trecut, mama ei m-a sunat să mă anunțe că murise de cancer, la Londra. Dar Săndica, pentru mine, nu a plecat dincolo, e prezentă tot timpul în amintirile mele, mai ales, momentele când o auzeam strigând la poartă: „Adinăăăă, hai la groapă!”

Veronica Stănică
Cocoşul

Mă trimisese nevastă-mea la târg să-i cumpăr o găină, s-o gătească. Îi intrase în cap că astea luate de la ţărani sunt mai gustoase şi mai sănătoase, aşa că n-am avut încotro şi m-am dus. Nu prea mă pricepeam eu la găini, dar cea pe care am ales-o era, fără îndoială, o frumusețe. Avea un cioc mic, delicat, o creastă roşie, cochetă şi un penaj mai alb ca spuma laptelui. I-am pus numele Bianca şi am luat-o acasă. Nevastă-mea m-a certat, a zis că nu te-apuci să dai nume la găină dacă ai de gând s-o faci ciorbă. Cum i-ai dat nume, cum te-ai ataşat şi nu mai poţi s-o mănânci. Văzuse ea la televizor. Aş fi putut să mă supăr, să-i zic bine, măi femeie, dar tu altă treabă n-ai decât să caşti gura la ce zic ăia? dar n-am făcut-o. Avea dreptate. O îndrăgisem pe Bianca. I-am înjghebat un culcuş în baia mică, i-am dat pâine fărâmițată, m-am asigurat că nu o paște nicio primejdie şi am plecat. Planul era s-o duc, cândva, la soacră-mea, la ţară.

Cu prima ocazie, am mers din nou la târg. De cum am zărit-o am ştiut c-o s-o cheme Negruţa. Îmi plăcea. Era neagră ca tăciunele, avea guriţa mică şi nişte ochisori vii care parcă-mi vorbeau. Am pus-o în coşul special pregătit, i-am cumpărat grăunţe şi am dus-o acasă. Nevasta-mea s-a bucurat când a văzut-o dar, de îndată ce-a aflat că o cheamă Negruţa, s-a-ntunecat la faţă. Aş fi putut să mă supăr, să-i arăt eu cine e cocoşul în casă, dar n-am făcut-o. Avea dreptate. Nu te-apuci să dai nume la găină dacă ai de gând s-o faci ciorbă, că te ataşezi. Iar eu o îndrăgisem pe Negruţa. Am dus-o în baia mică, i-am prezentat-o pe Bianca, m-am asigurat că nu le paşte nicio primejdie şi am plecat.

La următorul târg nevastă-mea s-a dus singură. Bine a făcut! Prea mă ataşam de orice găină îmi ieşea în cale… Graţioasa Pestriţa s-a obişnuit repede cu Bianca şi Negruţa. Eram fericit.

Am devenit un obişnuit al târgurilor de animale. După Pestriţa au venit Ducesa, Yoko, Sultănica, Matilda, Antigona, Puşa, Tănţica şi Sânziana. Mica noastră familie creştea văzând cu ochii.

În ziua în care a aflat că cea mai nouă membră a căminului nostru urma să-i poarte numele, nevastă-mea şi-a ieşit din minţi. M-a acuzat, m-a jignit… Ori eu, ori ele! m-a somat, cu toporişca-n mână. Ţineam la soţia mea şi nu aveam prea multe să-i reproşez, în orice caz nu mai multe decât un soţ obişnuit îi reproşează, de obicei, unei soţii obişnuite. Dar le iubeam. Trebuia să le protejez, doar asta e datoria unui bărbat, a unui cap de familie… În seara aia, Bianca, Negruţa, Pestriţa, Ducesa, Yoko, Sultănica, Matilda, Antigona, Puşa, Tănţica, Sânziana şi recent botezata Angela au mâncat, alături de mine, cea mai gustoasă ciorbă de găină gătită vreodată. În linişte şi armonie. Doar eu sunt cocoşul în casă.

Diana Vlasa
Curățenie și pâini

Mașina de spălat huruie de parcă ar tăia lemne și nu ar mozoli – cum zicea bunica – niște amărâte de haine. Aspiratorul vâjâie ca și cum ar fi în toate camerele de-odată, iar mama dă sonorul mai tare, pentru că la radio a început o melodie care îi place.

Așa e de fiecare dată când vin acasă în weekend. Sâmbăta e ziua în care se face curățenie. Tata a mers să cumpere pâine, iar eu mă plimb cu mopul după mama din cammeră în cameră, inclusiv în alea în care nu stă nimeni, ca să șterg pe jos pe unde a aspirat ea.

Lasă aspiratorul pornit, se reazămă de furtunul aspiratorului și cealaltă mână și-o înfige în șoldul cu oase proeminente. Ea a slăbit, eu m-am îngrășat, iar poziția de contrapost este specifică sculpturilor din perioada goticului.

Ce vrei să-ți fac de mâncare ca să-ți pun la tine?

Urlă ca să acopere toată curățenia din casă. N-are rost să mai încerc să-i mai zic că săptămâna are numai câteva zile și oricum niciodată nu-s acasă când se servesc cele trei mese principale ale zilei, despre care a auzit mama la tv că trebuie respectate. Nu-mi place să car cu mine plase în autobuzul de 20 de persoane în care încap vreo 30 plus.

Întind cu mopul pe parchet, și-mi face semn să-l mai storc, că nu-i bine.

Ce vrei tu, dar vezi, nu-mi pune multe.

De obicei, tot ai mei se plâng că nu mănânc și tot ei fac mişto de mine că am pus câteva kile de vreun an şi nu mai pot nicicum să le dau jos. Mama saltă cuvertura de la pat şi se pune în patru labe ca să ajungă să dea cu aspiratorul pe desesubt. Merg să storc mopul, să văd dacă n-am primit vreun mesaj şi să dau vreo două like-uri pe facebook.

Mama cântă odată cu tipa de la radio şi cred că e singurul moment în care nu mai încearcă să mă descoasă.

S-a auzit soneria?

Ridic din umeri, pentru că era posibil să se fi și tras cu tunul, că tot nu se auzea. La mașină mergea centrifuga, iar mama oprește aspiratorul fix înainte ca tata să-și trântească cheile de masa din bucătărie. Zbang!

În minte, liniște.

Am primit și o proză scrisă de o fetiță care este în clasa a IV-a. Noi credem că are talent. Este vorba despre Cornelia Slobozeanu.

Cornelia Slobozeanu
Fabrica Clăbuc

Off…Țep chiar nu se abține de la căutat răul! Eram în vacanță la mare, iar el a sărit la mine-n șezlong și a spus că a vorbit cu un pește, pe când lua lecții de înot sincron în mare, și a aflat că fabrica de lângă hotelul unde ne cazasem este bântuită.

– Putem să explorăm fabrica aia? Te rog, te rog, te roooooooog! (ori infinit)

– Țep, mâine putem merge acolo. Acum vreau să mă bronzez, deci pleacă!

– De ce ai vrea să arăți ca o grisină arsă?

– Pleacă!

– Vino!

– OK …

Am plecat spre fabrică, dar, ajunși acolo, am aflat că era închisă:

– E închisă, hai să plecăm! am spus ușurată.

– Stai, covrigel!

– Țep, cred că îți este cam foame, deci hai să plecăm!

Și zicând acestea, Țep m-a mușcat!

– Au, Țep!

– Stai! Am o super idee: o să mușc ușa de la intrare!

Zis și făcut, dar ușa tot nu s-a deschis. Deodată, un pește, tocmai sărit din apă, a venit lângă noi, abia respirând:

-Stai, băăă! Cheia este sub ghiveciul de lângă ușă!

Peștele avea dreptate! Am luat cheia și am deschis ușa.

-Wooow! am zis.

Cred că semăna un pic cu fabrica de Dero (din Ploiești)!

Din senin, cinci căței mici si negri – pe numele lor ce aveam sa le aflu mai târziu: Frankie, Kira, Jessica și Tobias și care semănau cu câino – răufăcătorii Hans și Krista – , niște mini câino – răufăcători, au zis în cor:

– Ham! Ham!

– Ham! a zis și Țep.

Era ciudat! Nu-i mai puteam înțelege! Pe neașteptate, din spatele cățelușilor, părând prizonierul lor, un cub uriaș de săpun a strigat la mine, cu accent de rapper:

– Hei, eu sunt Clăbuc, Clăbucel,

și-mi place să fac baie când e ger!

Și-acum uite-așa,

puterile ți le voi reda!

Eu sunt bun, chiar dacă nu așa par!

Câino-răufăcătorii m-au ținut captiv,

pentru că au zis că eu sunt în zadar.

Ziceau că eu pe nimeni nu pot salva

cu super-puterea de a cânta!

YO-YOOO!

Mai târziu, dându-mi seama că săpunul-cub era chiar marfă și salvându-l din labele cățelușilor, mi-am folosit din nou puterea vorbind cu Țep:

– Ei bine, păstuțo… hai să plecăm la hotel. Dar ce facem cu câinii ăștia? mă întrebă Țep.

– Cred că am o idee! Dacă curățăm negrul de pe ei, care cred că-i face răi, vor rămâne cu altă culoare care sigur creează binele.

Zis și făcut. Avusesem dreptate! După ce am terminat de spălat cățeii, i-am dăruit celor de la masaj, din hotel, sperând la o reducere din partea lor.

Înainte să închei povestea, Clăbuc are ceva de adăugat – din apartamenul lui de lux de la noua Fabrică de Săpun – pe ritmul lui de rap:

– Măi copii, să fiți cuminți, să vă spălați pe mâini,

că altfel, veți păți ceva

ce nu vă pot explica!

LOL!

Proză în afara concursului

Andrei Mocuța
Gasleak Woman

Totul a început cu o explozie. Nu doar universul, ci și originile acestei povești. Dar să luăm lucrurile pe rând. În puținul timp în care am apucat să o cunosc, străbunica mea a fost înspăimântată de scurgerile de gaz. Gândurile și fricile ei semănau cu o bibliotecă plină cu povești de groază despre scurgeri de gaz.

Fiindcă avea un aragaz foarte vechi, de fiecare dată când aprindea un chibrit o învăluia frica de moarte. Pensia mică nu-i permitea să cumpere un aragaz nou. Până când își făcea curajul necesar să gătească, fiecare rețetă era un coșmar. Ora obișnuită pentru gustarea de prânz era 1, însă din cauza aragazului vechi ea se prelungea cel puțin până la 4.

Fiecare masă era o experiență istovitoare. De multe ori se simțea epuizată psihic și atunci nu mai gătea pe foc o bună bucată de vreme, limitându-și nutriția la biscuiți, cereale și fulgi de orez. Chiar și atunci când aragazul era oprit, se trezea de câteva ori pe noapte să verifice dacă nu miroase a gaz.

De multe ori și dimineața nu făcea decât să stea în preajma aragazului cu ziarul în brațe. Se prefăcea că-l răsfoiește, dar de fapt pândea ca o pisică prima scurgere de gaz ieșită din ascunzătoare. Nu avea timp nici măcar să bârfească împreună cu vecinele ei, mereu preocupate de viețile celorlalți, din cauza nopților nedormite și a turelor de pază din timpul zilei.

Până într-o bună zi când a clacat și s-a hotărât că nu mai poate trăi astfel. N-am să știu niciodată dacă a fost vorba de un gest impulsiv sau o decizie bine cumpănită, tot ce știu e că străbunica mea a decis să forțeze mâna destinului. Conștientă că o viață trăită în frică nu merită continuată, a lăsat aragazul pornit până s-a golit butelia. A aprins un chibrit și ceea ce a urmat nu o să vă vină să credeți.

Nu a fost mistuită de flăcări, nici n-a ars în chinuri cumplite. A rămas la fel ca înainte, cu o frică în minus și o calitate în plus. În cazul ei, purificarea prin ardere nu a fost o simplă metaforă, ci un proces fizic, chiar dacă sfidează legile firii. A devenit Gasleak Woman, având puterea de a detecta de la distanță orice scurgere de gaz. Datorită ei, Agenția Națională de Siguranță și-a pierdut monopolul și după o vreme a fost desființată, iar lumea a devenit un loc mult mai sigur.

Scrie un comentariu