Cartea săptămânii

Literatura între sacru și profan

Într-un Avis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), Valeriu Gherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumul tocmai pomenit: „ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca o eco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitul lecturii…” .

Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citește, Lectio divina: lectura sacră, Mirabila, Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol este demontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei depline autenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se „un desen mai mult sau mai puțin veridic al eului”. Pentru că „scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla, meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență, trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eu reflexiv, un eu secund care nu este decât o producție a eului prim. Valeriu Gherghel recunoaște că „Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numele faptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred o iotă măcar din cele pe care le declar ritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune a nudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia”. În concluzie, cititorului îi sunt propuse niște contra-eseuri. Odată lămurit acest aspect, să pornim mai departe, chiar dacă avem acum, odată avertizați, îndoieli în cea ce privește doza de adevăr a celor afirmate de autor în paginile următoare (îndoieli care se vor risipi pe parcursul lecturii). Valeriu Gherghel este, trebuie s-o spun, un iscoditor feroce într-ale literaturii, interogând, în ultimă instanță, valabilitatea artei cuvântului scris. În (contra-)eseul Ce rămâne din ceea ce se schimbă… este vizată opinia conform căreia, după o vreme, operele literare își pierd actualitatea fiind citite doar de câțiva curioși. Este, altfel spus, anulată calitatea marilor cărți ale omenirii de a fi actuale. Ele sunt citite, dacă mai sunt citite, „doar cu mintea, nu și cu sufletul”. Să fie oare adevărat? Experiența mea de cititor îmi spune că nu. La fel și lui Valeriu Gherghel. E drept că, uneori, pentru a avea acces pe deplin la înțelesul unui text, e nevoie de o contextualizare a acestuia, ceea ce nu anulează plăcerea lecturii. Apoi, relectura, în cazul aceliași persoane, trezește alte impresii, diferite de cele din prima lectură, lucru ușor explicabil: „Lectura se schimbă pentru că lumea însăși se schimbă. Și noi odată cu ea”. În fapt, „Ceea ce se schimbă e doar modul nostru de acces la universul descris în carte”.

În ceea ce privește actul lecturii, este interesant de remarcat că, în trecut, prestigiul lecturii se reflecta și în posturile de lecturare (în picioare, în genunchi), lectura fiind „o gesticulație complexă”, un act corporal. În prezent, din acest punct de vedere, lectura nu mai este ritual, ceremonie. Citim, de multe ori, culcați, semn că, într-un fel, lectura și-a pierdut prestigiul. Dar care a fost și este rolul lecturii? De ce ne obosim ochii pe hârtia tipărită sau pe monitor? Pentru a ne instrui, pentru a evada în alte lumii? Un lucru e sigur: „Cititorul nu se retrage în cărți pentru a scăpa cu totul din prinsoarea lumii reale… Pe timpul lecturii, cititorul de odinioară (ca și cititorul modern) nu uită complet de realitate”. De altfel, acest aspect este dezbătut și de Alberto Manguel în a sa Istorie a lecturii. Valeriu Gherghel, ca și Alberto Manguel, atinge problema calității de adevăr suprem a celor scrise. Cartea, de-a lungul timpului, s-a bucurat de un prestigiu incontestabil, în virtutea căruia toate cele scrise erau considerate adevărate la modul absolut. Avem motivul cărții ca epifanie a adevărului. În secolul al XVI-lea, însă, credința în cele livrești a început să se clatine. În prezent, crede Valeriu Gherghel, este crezută mai mult „proza lumii” decât „lumea prozei”. Modernii „cuceresc lumea, dar pierd cartea”.

În cel de-al doilea capitol al volumului, Valeriu Gherghel se încumetă a da o definiție a lecturii: „Lectura se definește, de obicei, pentru cititorul comun, ca o rezolvare de enigme. Finalitatea ei este una de ordin enigmistic… Lectura este văzută ca una din speciile enigmisticii și se învecinează cu arta decriptării mesajelor codificate, pe timp de război”. Dar, și trebuie ținut cont de acest aspect, lectura a fost (și încă mai este) condiționată de mediul cultural și religios. Astfel, savanții iudei, în cazul poemului erotic Cântarea cântărilor (Șir hașirim), legați fiind de literalitate, îi refuză poemului semnificația alegorică. Pentru că poemul cu pricina este de un intens erotism, rabbi Akiba, pe la 130, în lipsa altei soluții, a decretat ca textul cu pricina să nu fie rostit „cu voce vibrantă, în casa de ospăț a nunților”. Atât. De sesizat că lectura, până de curând, a fost un act supravegheat, presupunând „asistența unei comunități exegetice”. Exemplul lui Ambrosius, făcut cunoscut de Augustin, este elocvent. Ambrosius citește doar cu ochii, însă sub privirile sfântului Augustin. De ce refuza Ambrosius lectura cu voce tare? Simplu. Pentru a evita comentariile. În sec. al IV-lea, profesorul citea și explica în același timp, lectura transformându-se un comentariu oral. Prin refuzul lecturării cu voce tare, Ambrosius a disociat lectura de explicare, în aceste fel lectura devenind un act intim. În (contra-) eseul Ce citesc îngerii?, lectura prin litere și cuvinte este definită ca produs al păcatului. Îngerii citesc direct însuși chipul lui Dumnezeu. „Îngerii citesc în simultaneitate”, pe când omul, îndepărtându-se prin păcat de Dumnezeu, a devenit o ființă discursivă, supusă literelor și silabelor. În acest caz, lectura este supusă temporalității. Scriptura, din această perspectivă, poate fi considerată o consecință a păcatului: „Dacă omul nu ar fi încălcat preceptul divin, privirea sa ar fi străbătut, poate, până la chipul lui Dumnezeu. El ar fi citit aidoma îngerilor”.

Un iubitor al clasicului, dovedind o „predilecție apăsată pentru scrierile care aparțin unor autori mai degrabă vechi”, Valeriu Gherghel în Porunca lui rabbi Akiba… propune o critică cu accente ludice a modernității, ale cărei valori, în cele din urmă, nu sunt decât forme profane ale celor clasice. Lectura, însă, prin pierderea prestigiului, cum va supraviețui? Are ea un alt sens, în afara celui superficial de entertainment, în această epocă profană? Iată întrebări la care volumul lui Valeriu Gherghel doar sugerează câteva răspunsuri.

Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba: ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys: Eseuri și autofricțiuni exegetice, Iași: Polirom, 2005, 264 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu