Concurs

Proze finaliste – Concurs Flash Fiction, iulie 2017

Publicăm mai jos prozele finaliste la Concursul Flash Fiction Literomania X Editura Univers pe luna iulie 2017. Este vorba de: Liliacul alb de Angela Dina, Torticolis alb-sidefiu de dulce de leche de Ohara Donovetsky, Schimbul de Carmen Moroșanu și Parfumul de Dumitrița Stoica.

LILIACUL ALB
Angela DINA

Ioanca, sârboaica din Ţurţani e ajunsă acasă! Şi-nfericită de predica spusă de preot, înalţ-a nădejde privirea spre Cer, încredinţată că tocmai azi, de Izvorul Tămăduirii, va fi mântuită de supărarea ce-o are cu Sande, fiul cel mare!

Intră-n ogradă. Doar acia oftează, nevăzută de nimeni. Îşi leapădă iute lacrimile din colţurile ochilor, ajutată de liliacul alb dinspre gardul cu Sande, fiu-său…

De la poartă, poteca o-ndemnă către prispă, s-apuce un dumicat de sub ştergarul lăsat dimineaţă, ce coperise un ou înroşit, o ruptură de azimă şi-o căniţă de lut pe jumătate cu zaibăr.

N-are cu cine ciocni! Şi sparge oul de frunte, încredinţată de risipirea tristelor gânduri. Zâmbeşte… O cruce largă îşi face că are ce să îmbuce!

Vâră în gură cu respect o fărâmă de pâine, o muşcătură din ou. Înecăcioase îi par! Se zmuceşte. Tuşeşte. Însetată de aer, întinde mâna spre căniţă, să-nmoaie aspra-mbucătură! Dar ulcica şireată se dă mai încolo!

Geaba stăruieşte din ochi bătrâna! Înghiţitura e sugrumată, întoarsă… Femeia-nţelege… Şi lacrimi cât bobul de mari îi fug din ochi a scăpare din amara lume.

Trecut sufletul dincolo, bătrâna e rămasă p-ăl scaun. Ochii lărgiţi par să cate un lucru anume drept înainte.

Un megieş trece pe linie, dându-i bineţe zorit, zâmbind a respect pentru văduva Ioanca. Spre amurg, când se întoarce acasă, o vede încă pe prispă. Daica tot acolo e aşezată?! se miră omul, dar nu cutează s-o întrebe ceva.

Timpul se scurge alene, împăcat pentru dânsa…

Peste noapte, dinspre Sande, băiatul vecin cu ograda mamei, se-aude un troznet. Fiul trudeşte lacom să fure cu gardul pământ de la Ioanca! Ciupeşte din curtea părintească, zăgăzuindu-i mamei drumul spre fântâna însuşită de mutarea de-acum… Aşa, să moară de sete! bălmăjeşte nebun hămesitul de-avere.

Negura nopţii îi sleieşte în smoală fapta mârşavă. Icnind mai face-o sforţare şi calcă turbat în picioare tufa de liliac dragă mamei.

În zori, trecătorii o revăd pe Ioanca stând tot acolo pe prispă, rezemată în coate. Mâncarea-i întreagă. Cu privirea sticloasă bătrâna ţinteşte liliacul şi fântâna trecuţi după gard, dragi chezaşi pentru viaţa de-acum părăsită…

Torticolis alb-sidefiu de dulce de leche
Ohara DONOVETSKY

… dar eu vreau să adorm, înger, îngerașul meu, dar poate Iris nu a vrut, că poate doar bunica ei e atât de rea, ea nu, Nona mi-a spus povestea aia cu fata babei și fata …, eu sunt fata moșului, poate, am învățat astăzi cuvântul torticolis, dacă nu mă durea nu îl învățam, torticolis ăsta miroase a mentă și e alb-sidefiu …

… țin ochii închiși și nu adorm, dacă îi deschid e lună plină, mama mi-a zis că mă iubește, să dorm bine și să visez frumos, de ce mi-o fi zis Iris așa astăzi, e prietena mea, greierii cântă frumos nu vreau să am unul în cameră, ce dacă avem un motan și un câine, putem să avem și un peștișor de aur, la geografie ne-a zis azi că sunt culturi în care e politicos să râgâi, tata lui Sadi a venit la școală și a reclamat-o pe doamna, și doamna, și tata lui Sadi aveau dreptate, de ce oamenii se supără, câte bețișoare de urechi vor mai încăpea în gaura din baie, Eragon taaare, mama zice că dacă citești ai trei ochi …

… dacă deschid ochii, mă mai doare puțin între, a zis mama, omoplați, da, nu mai, e bine, dar acum trebuie să mă scarpin între, ăștia, chiar mi-aș dori un inorog, Pisa i-a adus mamei să-mi dea mie un inorog, Pisa și inorogul, îl făcuse ea dintr-un cal cu un corn în frunte, e drăguț, nu mă mai doare deloc, dar tare aș vrea să mă scarpin, dacă nu adorm ?…

… da’ mie tot îmi e dragă Iris, în povestea Nonei, frații erau duși în pădure să aștepte să vină tatăl de la tăiat de lemne, dar ei auzeau doar lemnul care se lovea de copaci, … celălalt cuvânt era, ei aveau îngeri, Nona știe cuvinte, torticolis, o iubesc pe Nona mă iubește, și mama a zis, dar îmi cresc … ?

… i-am ales pe ei la începuuut de tot, le-am spus asta, examenul de la …, cuvântul înger are gust de dulce de leche, i-am zis doamnei Lozinski mama în loc de doamna și ea a râs, Kati s-a supărat De ce nu ai făcut și tema din culegere, of, Bob are mustățile mai lungi decât alte …, aș vrea să pot construi case rotunde cu lifturile afară, mama a zis nu doar enciclopedii, îi întrebam când eram mică pe toți dacă au pat … Tata zice, de zână, eu știu că, greierii, Iris, la geografie, azi, doamna Lozinski nu e mama …

… mă dor și degetele de la violoncel, mama stă până crede ea că adorm, să dorm bine și să visez frumos … mai bine dorm cu mâinile între o-mo-plați, ca să pot să mă scarpin mai bine … și Iris și tata lui Sadi și mama a zis și Nona și fata moșului și Bob e motan și mânâncă croissant și o să pot să ascund aripile sub haine?

Schimbul
Carmen MOROȘANU

Am pus cu greu piciorul pe prima treaptă a vagonului de călători (prea sus!), opintindu-mă și am căutat un loc liber într-un compartiment. Lumină ca pentru lilieci, numai bine de tras un pui de somn până la destinație. Controlorul de bilete nu a trecut să-mi ia la puricat abonamentul cu lanterna, deci somn neîntrerupt 45 de minute bune. M-a trezit forfota oamenilor, apoi trenul s-a oprit în stație. Ca de obicei, luat geanta de deasupra capului și zbughit la ore. O scurtă oprire la toaletă pentru o urgență, deschis fermoarul exterior al genții și… mâna mea nu a întâlnit nimic. Oi fi pus hârtia igienică în buzunarul mare… tot nimic. Iau geanta mai aproape și abia îmi înăbuș un strigăt: nu recunosc nimic! Geanta arată ca a mea, dar conținutul e diferit. Mintea mea pe jumătate adormită s-a trezit brusc: am luat geanta altcuiva din tren! Am derulat mental pașii făcuți de când am plecat din casă, uitat de ore și tot. Am pus geanta deasupra capului în compartiment, ca de obicei. La plecare am luat-o din același loc; poate că era puțin mai la dreapta? Am țâșnit ca din pușcă din clădire, geanta care nu era a mea ținută ca un sconcs. Trenul era staționat și complet gol, impiegatul de mișcare m-a trimis la poliția gării. Intrat cu inima cât un purice, stat și explicat la nenea polițistul cum și ce. Nenea m-a ascultat cu atenție, a făcut inventarul genții mele și a celei străine, a început să sune numere de telefon de pe lista din geanta persoanei (un bărbat!). Geanta avea exact aceeași culoare și greutate cu a mea. Nimeni nu știa unde era acum persoana. A sunat și numărul meu de mobil (da! avea mobilul, camera foto, actele mele, bani, etc.) de câteva ori. Polițistul a zis că va mai suna în decursul zilei. Mai mult nu putea face. Am plecat cu coada-ntre picioare. Am ajuns acasă, am sunat mobilul meu de pe fix, nici un răspuns. Brusc sună telefonul, ridic veselă receptorul. Nu, era prietena mea din cealaltă parte a țării. Cineva îl sunase pe fostul ei prieten și el o sunase pe ea și ea pe mine. Uf! Am explicat ce se întâmplase, apoi am sunat din nou mobilul meu. A răspuns! Ne-am dat întâlnire, din nou la oraș (patru drumuri, noroc că-mi lăsasem abonamentul și cheile în jeanși), am făcut schimb de genți, el a insistat să număr banii și să verific dacă am tot. „Erați adormită sau ce?”. „Păi gențile sunt identice’”. L-am sunat pe nenea polițistul, ca să nu mai sune mobilul meu și să închidă cazul. O voce serioasă: „Alo, aici poliția gării…”. „Bună ziua, sunt…. Am făcut schimbul”. Vocea de la telefon era nedumerită. Eu: „Uitați-vă în caiet, la ora 8:15 (mi-am dat numele din nou)… Voiam să vă spun că mi-am recuperat geanta și toate obiectele din ea. Problema s-a rezolvat, vă mulțumesc!” Se aude un răsfoit, liniște și apoi vocea de la telefon devenită brusc veselă: „Aaa!”.

Parfumul
Dumitrița STOICA

De câțiva ani ne întâlnim la metrou, la 12, 12,30 sau 13. N-am întârziat niciodată. Ieri am ajuns exact în aceeași secundă. Când am ieșit prin gura metroului, urcând scările mai lent decât de obicei, mai avea doi pași de făcut până la colțul din stânga al ieșirii. Și eu tot doi. Nu ni s-a mai întâmplat așa ceva. Uneori o aștept eu, altădată ea, câteva minute, înainte de ora exactă a întâlnirii.

Mi-a adus un braț de levănțică. Ultima recoltă a fost bogată. Nu știe dacă se recoltează de mai multe ori, a ei, da. Am băgat levănțica în geanta fără fermoar, de vară. Trebuie ținută un pic la uscat, apoi risipită prin coșuri, cutii și dulapuri. Nici nu mai simți parfumul meu, îl simți? Parcă. A scăpat din mână sticla pe gresia din baie. Îi scapă lucrurile din mână. Astă-iarnă era zăpadă în curte. A scuturat covorul pe trepte și i-a zburat un inel în zăpadă. Nu știe cum. Uite cum i s-au deformat oasele, ce noduri are. Dacă ar vrea să-și scoată acum inelul cu safir de pe deget, n-ar ieși. O fi vreun semn? L-a găsit abia primăvara într-o rădăcină putredă de trandafir. Păcat de sticla de Opium. Era plină.

La restaurant, am comandat pulpă de rață cu mămăliguță și spanac. Bere, ciocolată belgiană cu înghețată de vanilie și cafea. Ni s-a făcut greață. Am ales aiurea. A slăbit un kilogram într-o săptămână. Fusta înflorată, cumpărată de la Yokko, și-a pus-o azi prima oară, nu-i mai stă cum trebuie. Când se uită la nepoții ei nu-i vine să creadă că are cu vreo șaizeci de ani mai mult. Mie mi se întâmplă să gândesc așa? Nu, nu chiar așa. Altfel. Mâine o să stea toată ziua pe capul ei, o să alerge prin curte, o să cadă și o să țipe, o să răscolească totul. Nu se plictisește singură. Stă în casă și citește. Când nu mai are cărți, ia câte una din cele vechi. E ca nouă. Chelnerul foarte tânăr, cu un cercel într-o ureche, ne întreabă dacă e totul în regulă. Totul e în regulă, doar cele câteva muște cam insistente ne deranjează. Da, a spus, sunt de sezon.

Cum altfel? Mă uit în oglindă și mă gândesc că într-o zi n-o să mai răspundă nimeni la telefon. Știu c-o să fie tot acolo, dar dintr-un motiv sau altul nu va mai răspunde. O să st ea pe canapea sau în pat, o să citească vreo pagină dintr-o carte veche, apoi o să se-mbrace cu cele câteva zeci de rochii, fuste și bluze, pe rând, o să-și pună cercei, inele și brățări asortate, gândindu-se că are în sfârșit timp să se aranjeze cum dorește. Și exact în momentul în care cu mâna pe clanța ușii de la baie se va hotărî să iasă din casă, sticluța cu parfum, altul, nu acesta de acum, o să cadă singură din dulap pe gresia albă, lucioasă, și-o să se facă țăndări.

Proza câştigătoare:

Trenul de Constanţa
Andrei PANȚU

Fug la peroane, nu mai am timp să caut linia, văd un tren care se pune ȋn mişcare şi sar ȋnăuntru. Mă strecor ȋntr-un compartiment ȋn care mai e doar o bătrână cu părul blond, mă aşez la geam. Merge spre Constanţa, da? Da, da. Merge pe dracu’, după jumătate de oră văd doar pietre, râuri, munţi şi iar pietre. Trenul se opreşte pe un pod suspendat, deasupra unui lac, bătrâna deschide geamul, scoate o undiţă de sub banchetă şi pescuieşte. Şi dacă porneşte trenul? Nu pleacă aşa repede. Vrei şi tu una? Nu, mulţumesc, dar degeaba refuz, bătrâna scoate altă undiţă de undeva de sub fustă, aranjează o bucată de şofran ȋn cârlig şi mi-o pune ȋn mână. Mă uit la ea, ȋntinerise şi chelise ȋn ultimele minute. Prinde doi peşti, vrea să-mi dea şi mie unul, intră câţiva inspectori de poliţie peste noi, ȋi confiscă peştii, pe mine nici nu mă bagă ȋn seamă, dar ȋi pun ei cătuşele şi o duc ȋn alt vagon.

Ies pe hol, s-o salvez. Îi lovesc cu pumnii în piept până când mă prăbuşesc peste ei. Mă umplu de paie, inspectorii sunt sperietori de ciori, sau m-au păcălit, şi le-au pus ȋn drum, să mă ȋncurce. Mă ȋntorc ȋn compartiment, trenul porneşte, intră un bătrân cu două sacoşe negre, se aşază chiar lângă mine. Mă mut pe celălalt loc de la geam, el vine tot lângă mine. Mă duc ȋnapoi, bătrânul mă urmează. Mă scuzaţi, vă ajut cu ceva? Bătrânul dă din cap scurt, şi nu mai face nicio mişcare. Mă aplec şi-l privesc de aproape. Sacoşele ȋi căzuseră din mâini, şi ȋnţeleg că bătrânul a murit.

La dracu’. Ies pe hol şi mă-ntreb ce să fac. Îmi aprind repede o ţigară. Aş bea şi-o votcă, doar ca să nu-mi mai aduc aminte. Azi e 1 mai, însă trenul e aproape gol, nu se grăbeşte nimeni s-ajungă la munte. Trecem printr-o pădure tot mai ȋntunecată, cu miros de levănţică.

Din compartimentul vecin iese o tipă blondă pe hol şi ȋşi aprinde o ţigară. Fumul ȋmi intră-n ochi. După ce ȋmi revin, mă uit atent la ea, îi vorbesc, mă-ntreabă unde lucrez, tocmai m-au dat afară nenorociţii, las’ că le-arăt eu lor, ce-o să mă mai distrez azi, dar n-o să-i zic asta, o mint că sunt manager la o firmă inventată de mine. Intrăm ȋn compartimentul ei, o-mping pe banchetă, mă duc peste ea, oh, da!, zice ea, ȋmpinge-mă, ȋmpinge-mă şi mai tare, te rog, cât de tare poţi tu, dar eu mă gândesc tot la cadavrul de dincolo. Se întunecă şi mai mult, trenul intră ȋntr-un vulcan, auzim cum clocoteşte lava sub noi, bate cineva ȋn uşa de sticlă, sunt controlorii, vin din compartimentul cu bătrânul şi o să-mi ceară şi biletul, iar eu am bilet pentru Constanţa. Controlorii intră peste noi.

– Dumneavoastră aţi stat ȋn compartimentul ăla? mă ȋntreabă unul dintre ei. Haideṭi cu noi.

Mergem toţi dincolo. În locul bătrânului zăcea un sac plin cu canabis.

Sursă foto: http://stephaniecorfee.com/collaborations/take-my-picture/

Scrie un comentariu