Lorenzo

Într-un târziu, când preotul s-a hotărât să-și ia rămas bun, Guido adormise de mult cu capul în poala Bunicii, iar ceasul de pe perete arăta că era aproape de miezul nopții.

– Strașnic bărbat părintele, nu-i așa? – exclamă Taica Lopată după plecarea acestuia.

Apoi, întorcându-se spre bătrână, continuă:

– Tu, băbuțo, du-l pe nepot la culcare și apoi adu-ne, mie și flăcăului ăstuia, încă o cană de vin, căci de nu i-o fi somn din cale afară, am a-i spune câteva vorbe și a-i deschide ochii în legătură cu Marguerita. Ei, ce spui, Giovanni, flăcăule, stăm un pic în povești, sau te ia somnul și lăsăm povestea pe altădată?

Ce-i drept, mă cam lua somnul, dar curiozitatea s-a dovedit mai puternică, așa că i-am răspuns lui Taica Lopată că sunt gata să îl ascult.

– Atunci ia seama la ce o să-ți povestesc și poate o să tragi de acolo și vreo învățătură, că poveștile au fiecare tâlcul lor și sunt mai plăcut de ascultat decât predicile părintelui Girolamo.

Am băgat de seamă că ți se cam scurgeau ochii după Marguerita și vreau să știi că femeia asta e rea de muscă, are șapte diavoli în pântece și că nu s-a găsit încă voinic s-o astâmpere și să găsească ac de cojocul ei. Iar pe deasupra mai este și prefăcută și știe nespus de bine să facă pe mironosița atunci când e vorba să momească un bărbat mai slab de înger, așa cum era Renzo, pe care ea și doar ea l-a băgat în mormânt cu răutățile și desfrânările ei.

Dumnezeu n-a vrut ca băbuța mea să fie prea rodnică.

Primul fiu pe care mi l-a născut și căruia îi spunea, ca și ție, Giovanni, a murit de timpuriu și au trecut ani buni până ce băbuța să mai zămislească o dată. De data asta a născut înainte de soroc, la șapte luni, o fărâmă de băiat pe care numai o minune a lui Dumnezeu l-a ajutat să se facă mare. I-am pus numele Lorenzo și ne-am îngrijit de el ca de ochii din cap, căci coana moașă ne încredințase că n-o să mai putem avea alte odrasle.

Renzo a fost un copilaș slăbuț și bolnăvicios și, chiar dacă s-a mai înzdrăvenit până la urmă, căci și eu și băbuța ne-am silit să-i punem în farfurie tot ce era mai bun și mai sănătos, era limpede că nu era făcut pentru lucrul cu brațele. Partea bună era că avea tragere de inimă pentru învățătură. Dascălul de la școala din sat era tare mulțumit de el și m-a sfătuit să-l dau la o școală de învățători de la oraș, căci pe când va termina Renzo școala, el o să meargă să-și vadă de bătrânețe – avea deja mai bine de șaptezeci de ani – iar feciorașul nostru taman bine va putea să vină și să-i ia locul.

Așa s-a și întâmplat.

Lui Renzo nici nu-i dăduseră încă bine mustățile și era ditamai domnul învătător. Copiii îl iubeau, satul îl respecta, noi ne mândream cu el, doar un singur lucru ne nemulțumea – pe mine și pe băbuța mea: băiatul nici nu voia să audă de însurătoare.

Holtei a rămas până către treizeci de ani, deși erau în sat destule fete cu zestre bună care nu s-ar fi dat înapoi să-l ia de bărbat, dar el nu voia să se lege cu niciuna, căci pusese ochii pe Marguerita.

Pe vremea aceea, Marguerita era slujnică la părintele Girolamo, căci domnișoara Mariarosa nu venise încă în sat să se îngrijească de gospodăria părintelui.

Orfană de mică, săracă lipită pământului, fusese crescută de niște rude îndepărtate, care s-au bucurat atunci când fata, ce avea paisprezece ani și era voinică și sănătoasă, a intrat în slujba părintelui Girolamo, care s-a purtat cu ea mai degrabă ca un tată decât ca un stăpân. Gurile rele din sat spuneau vrute și nevrute pe seama lor, dar eu unul n-am dat niciodată crezare acestor clevetiri, căci îl știam pe preotul nostru om sfânt și curat la suflet, ca și la trup.

Acum, ce-i drept, Marguerita era arătoasă nevoie mare, flăcăii se cam uitau după ea când apărea legănându-se pe ulițele satului sau când venea la biserică gătită de sărbătoare, căci, prin grija părintelui, avea câteva rochii domnoase, ba chiar și niscaiva bijuterii.

Dar, drept să-ți spun, Giovanni, flăcăule, mie făptura asta nu mi-a plăcut de la bun început. O vedeam la biserică, făcând pe sfânta, stând mai tot timpul cu ochii în pământ și ridicându-i doar din când în când ca să arunce o privire furișă de jur-împrejur, ca și cum s-ar fi uitat după cineva. Și mi-am dat seama de la bun început că era o prefăcută și jumătate, care, prin cine știe ce tertipuri drăcești, izbutise să se strecoare în sufletul părintelui Girolamo.

Acolo la biserică a văzut-o și Renzo al nostru și numaidecât i s-au aprins călcâiele după ea, căci trebuie să știi, Giovanni, flăcăule, că lipici la bărbați nu au femeile cumsecade, ci cele unse cu toate alifiile, dezmățatele, cele care știu să le ia mințile cu tot felul de fandoseli muierești, iar Marguerita e una de soiul ăsta.

Pe Lorenzo l-a orbit patima, iar pentru nechibzuința asta avea să plătească, sărmanul, cu viața.

Nu știu de va fi apucat să schimbe vreo vorbă cu vipera, dar știu – mai bine n-aș ști! – că într-o bună zi a venit la mine și mi-a spus:

„Rogu-te taică, pețiți-o pentru mine, dumneata și măicuța, de la părintele Girolamo pe Marguerita.”

Am rămas ca trăsnit:

„Nu e o fată potrivită pentru tine, băiete! Sunt în sat destule fete de treabă, ba și cu ceva zestre, care abia așteaptă să le ceri în căsătorie.”

„Potrivită, nepotrivită, eu doar pe Marguerita o vreau și dacă nu mă lăsați să mă însor cu ea, sunt hotărât să rămân holtei până la moarte.”

M-am sfătuit cu băbuța, l-am mai purtat cu vorba, dar până la urmă, pentru că băiatul începuse să slăbească, avea cearcăne mari sub ochi și stătea tot timpul posomorât, ca la înmormântare, ne-am hotărât, deși cu inima grea, să-i facem damblaua.

Ne-am pus straiele de sărbătoare, ne-am înfățișat părintelui Girolamo, i-am sărutat mâna, am luat câteva lingurițe de miere din stupii sfinției sale și, în cele din urmă, băbuța i-a împărtășit dorința flăcăului nostru.

Părintele n-a zis nimic mai întâi.

S-a încruntat, s-a scărpinat îndelung între sprâncene – Doamne, ce m-aș fi bucurat, dacă ne-ar fi spus nu de la bun început! – a dat din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge o viespe sau o albină, apoi a făcut:

„Hm! Știu eu ce să zic? Lorenzo e un om de treabă, are slujba și leafa lui, iar Marguerita mea n-are nimic și pe deasupra nici nu cred că i-a venit încă vremea de măritiș. Până una, alta, nu spun nici da, nici nu, trebuie întrebată și fata, iar dacă o vrea și ea, o să mă străduiesc să-i încropesc din toată sărăcia mea și olecuță de zestre.”

Și așa, ba că hâr, ba că mâr, părintele ne-a purtat cu vorba mai bine de o jumătate de an. Se vede că nu-l prea trăgea inima să se despartă de Marguerita, care căpătase în tot acest răstimp îngăduința să-l primească pe Renzo în vizită o dată pe săptămână: duminică seara, după clopotul de vecernie.

Până la urmă, avea să se facă și căsătoria.

Iar la puțin timp după nuntă, am aflat că Marguerita era însărcinată.

Și tot la puțin timp după nuntă, ne-am dat seama – eu și băbuța – că Renzo al nostru nu era fericit. Deși încerca să se ascundă de noi și nu ne spunea nimic despre necazul prin care trecea, chipul său palid, cearcănele mari de sub ochi, privirea lăsată mereu în pământ erau mai grăitoare decât cuvintele.

Din camera lor se auzeau adeseori zvonuri de ceartă. Băbuța a tras cu urechea și așa am aflat că, de îndată ce a rămas cu burta la gură, vipera nu-i mai îngăduia flăcăului nostru s-o atingă în niciun fel, amăgindu-l că asta poate să-i strice copilului. Dar mai erau și alte pricini de nemulțumire: șerpoaica era tare cheltuitoare și ahtiată după toate deșertăciunile muierești și, pentru că-l sfătuisem pe Renzo să nu-i lase prea mulți bani pe mână, făcea mereu datorii pe la negustorii din sat: ba pe niscaiva pânzeturi, ba pe cercei și mărgele, ba pe ciorapi de mătase, așa cum poartă cucoanele, care erau anume comandați pentru ea la oraș, ba pe tot felul de sulimanuri și de boieli cu care își pocea chipul lăsat de la Dumnezeu… Flăcăul nostru le plătea pe toate, fără să crâcnească, dar Marguerita tot botoasă și nemulțumită era, cu mine și cu băbuța abia catadicsea să vorbească din vârful buzelor și era mereu dusă în sat, unde cică avea o mulțime de prietene.

Lucrurile au mers cum au mers până când a venit pe lume Guido, sărmănelul de el. S-a născut și el, la fel ca băiatul nostru, înainte de soroc, iar la naștere era tare urâțel: roșu, zbârcit la față ca un moșneag și plin de păr pe spate ca o sălbăticiune. Când l-a văzut, năpârca a bocit – sau s-a prefăcut că bocește – cu șapte rânduri de lacrimi, a strigat, printre hohote și sughițuri de plâns, că n-are de gând să ducă la sân o asemenea pocitanie și i-a cerut lui Renzo să-l dea la o doică din sat.

Feciorașul nostru a înghițit-o și pe asta.

Nouă ni se rupea inima după nepoțel, dar ce puteam face dacă ciumăfaia dracului nu voia să-l alăpteze nici în ruptul capului.

Renzo era tot mai îngândurat, își dădea și el seama ce greșeală făcuse, dar răbda mai departe și nu se plângea nimănui. Dar, din nefericire, a dat în patima băuturii. În vremea asta nevestica lui o ducea tot într-o veselie. De câte ori o căutai, era plecată în sat unde zăbovea până seara târziu, ba în câteva rânduri a lipsit toată noaptea.

De data asta, flăcăul n-a mai răbdat, și după toată tărășenia, ticăloasa s-a ales cu ochii învinețiți.

Au trecut așa câteva zile; acum scorpia nemernică nu mai vorbea cu nimeni, nici cu Renzo, dar nici cu mine ori cu băbuța, pe care ne învinuise de mai multe ori că îl stârnim pe băiatul nostru împotriva ei.

Iar într-o bună zi, cu puțin înainte ca Guido să împlinească șapte luni, vipera a dispărut cu totul și până anul trecut nu s-a mai arătat prin sat, iar pe unde și cu cine a umblat numai ea știe.

Dar feciorașului nostru i s-a tras moartea din pricina asta.

Așa că, Giovanni, flăcăule, bagă bine de seamă și nu te lăsa ademenit de dezmățata asta, care va fi pus deja ochii pe tine, văzându-te flăcău arătos și în putere, căci nu se satură de bărbați niciodată, suge toată vlaga din ei, așa cum a făcut și cu Renzo al nostru, după care îi aruncă ca pe niște măsele stricate și își caută alt tovarăș de desfrânări. Am văzut că-ți cam sclipeau ochii după ce ai schimbat două vorbe cu ea, așa că eu îmi fac datoria și îți spun să te ferești de șerpoaică, iar mai departe vei face după voia ta, dar să știi că dacă n-o să-mi dai ascultare și o să-i cazi până la urmă în mreje, sub acoperișul meu loc pentru tine nu va mai fi. M-ai înțeles?

– Te-am înțeles, taică.

– Și ce-ai de spus?

– Că poți fi liniștit în privința asta: nu mi-e mie capul la nevasta fiului dumitale.

Bătrânul se uită la mine cam neîncrezător și făcu:

– Să dea Dumnezeu să fie așa!

Fragment din romanul în lucru „Nemțoaica”