Vă propun, în acest număr al Literomaniei, un text semnat de Mircea Ivănescu, text apărut în revista „Secolul 20” (nr. 4, 1973), despre scriitorul american H.P. Lovecraft – scriitor prezent, de altfel, și în această rubrică cu un un fragment din vastul eseu „Nașterea povestirii fantastice” (în original, „Supernatural Horror in Literature”) . De specificat că, în Literomania nr. 10, Raul Popescu a scris despre volumulul „H.P. Lovecraft. Contre le monde, contre la vie” de Michel Houellebecq. Lectură plăcută! (Bozz)
Mircea Ivănescu
Lovecraft vizionarul
Există în literatura lui Howard Phillips Lovecraft anumite obsesii care au imprimat scrisului și personalității sale literare o anumită aură, și au contribuit –desigur, nu cu totul nejustificat, în a-l plasa pe acest autor în categoria oarecum peiorativă a producătorilor de science-fiction, de literatură științifico-fantastică. Este vorba, anume, de constituirea treptată a unui mit al „ființelor din afară”, a dezvăluirii, prin istorisiri aparent izolate, dar care (prin ce lăsau nelămurit să se înțeleagă din acțiuni nefirești și amenințătoare la adresa oamenilor implicați în împrejurări stranii, de groază) vorbeau despre făpturi dintr-o altă lume, sosite cîndva, în vremuri imemoriale, pe planeta noastră, și pîndind, undeva în avanposturi tainice, prilejul de a se implanta pe pămîntul mai ospitalier decît vechile lor regiuni originare. (Mai exact, mitul s-a precizat în povestirile din ultima perioadă de creație a lui Lovecraft, prin localizarea acestor făpturi, undeva în adîncurile pămîntului și prin substituiri de personalitate – prin cucerirea psihicului unor oameni ai zilelor noastre care urmau să deservească scopurile „invadatorilor”. „Toate povestirile mele – spunea odată autorul – oricît de puțin ar părea legate între – ele se bazează pe superstiția sau legenda fundamentală că această lume a fost locuită cîndva de o altă rasă care, deși și-a pierdut supremația și a fost înlăturată, continuă prin practicarea magiei negre, să pîndească undeva în afară, gata să reia în stăpînire pămîntul.” Forma degradată a acestei idei – care, la un moment dat, încă în timpul vieții lui Lovecraft, căpătase o oarecare răspîndire în „literatura de specialitate” prin asocierea altor scriitori la elaborarea mitului respectiv – se pot cita Clark Ashton Smith, Robert Howard, Robert Bloch, August Derleth (acesta din urmă, editorul autorizat al lui Lovecraft – a inițiat în anii noștri seriale de televiziune cum fi și faimosul ciclu al „Invadatorilor”).
…adevărata – și reala – mărime a lui Lovecraft ține de altceva, și anume de intensitatea cu care exprimă, într-un stil de o retorică nu întotdeauna controlată, dar invariabil tensionată, de conștiința unei atmosfere stranii, o stare de spirit și o viziune care nu este în întregime singulară, și despre care se poate susține că se integrează într-o tradiție din totdeauna viabilă a literaturii americane.
Dacă Lovecraft a căutat, conștient sau nu, să se limiteze la o asemenea literatură periferică, concepută mai ales pentru magazine ieftine, n-are o importanță prea mare. (S-ar părea că răspunsul este afirmativ, pentru că eforturile sale ambițioase se înscriu pe linia, nu totdeauna fericită, a viziunilor cu „demoni și minunății” din alte spații, străduindu-se să cucerească pămîntul sau cel puțin mințile unor oameni, pe care le asediază prin asalturi fizice directe, sau prin insidioase infiltrărări în visele lor nocturne.) Cert este însă că această cantonare i-a deservit, și că scriitorul, după ce, o clipă, a atras atenția prin calitatea spectrală a unora dintre povestirile sale, s-a văzut alunecînd în obscuritate, și – cum recunoștea singur,– într-o ratare atestată de totala sa ignorare în contextul literaturii americane contemporane. (Încă înainte de moartea lui Lovecraft, în 1937, unul din criticii cei mai autoritari – și mai subtili în discernarea talentelor autentice, oricît de eretice – Edmund Wilson, îl minimaliza pe acest scriitor, apreciindu-l doar ca producător de maculatură, „poate doar ceva mai interesant ca om decît ca nuvelist ”; iar traducătorii în franceză ai autorului „Culorii căzute din cer” – care au și contribuit, de altminteri, în a-l izola în categoria vulnerabilă a science-fiction-ului, îi recunoșteau aproape totala neglijare în America, considerînd însă aceasta o calitate în notă cu insolitul și nefirescul literaturii sale).
Există argumente pentru o asemenea depreciere a lui Lovecraft (care s-ar părea că se află în categoria acelor scriitori anglo-saxoni depreciați în patriile lor și exaltați pe continent, cum la alt capăt al spectrului literar, ar fi englezul Charles Morgan, de pildă). Atmosfera fantastică, fiorul de groază, senzația de apăsare în fața unui nefiresc convingător în manifestările lui spectrale – toate acestea există în proza lui Lovecraft. Însă scrisul său este baroc, elaborarea e adesea excesiv prelungită, insistența naratorului asupra insolitului neliniștitor al experienței sale este pînă la urmă obositoare (cam în maniera în care devine un poncif în istorisirile criminale de tipul Sherlock Holmes, apăsarea asupra misterului insondabil confruntîndu-l pe atot-știutorul detectiv), astfel încît – așa cum spunea unul dintre detractorii scriitorului nostru, criticul Damon Knight, într-o privire generală asupra literaturii americane de acest fel: „nuvelele lui Lovecraft par să fie constituite numai din începuturi previzibile, cărora prea tîrziu le urmează un final de mult cunoscut ”, și a cărui oroare s-a tocit deci pe parcurs.
Ceea ce poate părea un defect în limitele unei compoziții funcționale, specializată pentru un anumit gen de consum, se poate transforma însă într-o calitate, dacă am încerca să-l considerăm pe Lovecraft sub un alt unghi de vedere. Am putea obiecta că aprecierea lui Wilson nu este exactă, și că, dimpotrivă, în cazul lui Lovecraft, literatura sa este mai interesantă decît omul și că scriitorul însuși s-a înșelat și el atunci cînd se credea un ratat în comparație cu unul dintre autorii englezi de ficțiune fantastică pe care și-l considera maestru, lordul Dunsany (e adevărat, autor al unor povestirii și piese de teatru caracterizate mai ales prin mare economie stilistică; cunoscut nouă, din nefericire, doar prin mai vechea piesă „Dacă”, în versiunea lui Petru Comarnescu, și, prin ecou, printr-o altă scurtă dramă fantastică care a stat la baza scenariului unui film de René Clair, „S-a întîmplat mîine”). În realitate, omul era mai puțin interesant decît s-ar putea crede – (deși comentatorii americani citează, ca să ateste că „nu era un om ca toți oamenii”, conversațiile de mare seriozitate dintre Lovecraft și pisicile sale), – și adevăratele sale dimensiuni se lasă ghicite tocmai în ceea ce el însuși credea că acestea-i sînt scăderile: stilul baroc, care procedează prin acumulare de detalii întunecoase, prin aglomerarea apăsătoare a micilor spaime, nu mai este semnul unei nereușite dacă-i citim nuvelele nu pentru a afla dezlegarea unor împrejurări fantastice, ci tocmai pentru a pătrunde în fantasticul pe care-l evocă. Lovecraft este un scriitor pe care experții genului îl pot contesta cînd îi constată insuficiența tensiunilor finale, și care este vulnerabil atunci cînd ajunge să-și raporteze viziunile fulgurante la niște complicate sisteme de viziuni mai mai mult sau mai puțin consecvent onirice. El poate fi de asemenea discutat – poate tocmai din cauza asta s-ar putea spune că e mai puțin interesant ca om decît ca propria sa operă – atunci cînd căutăm punctele de plecare, nu numai cele de sosire, ale construcțiilor sale nuvelistice: motivul substiturii de personalitate, al transpunerii vrăjitorești într-un alt psihic, este mai vechi, chiar dacă nu-l mai luăm în accepția sa de parabolă a eului scindat între bine și rău, ca la Robert Louis Stevenson cu celebrul său „Dr. Jekyll și Mr Hyde”, ci ne gîndim doar la aspectul său anecdotic în „Un furt de viață” de H. G. Wells; după cum introducerea pîndei neliniștitoare din altă lume prin obiecte ciudate, semi transparente – ca ciudatul ovoid din clopotnița unui oraș bîntuit în „Cel care bîntuie în întuneric” se trage tot de la un motiv de Wells, în „Oul de cristal”; sau tema continuității visurilor a fost ilustrată, cu mai puțin fior fantastic, de Jack London în „Înainte de Adam”; și se mai pot distinge motive fantastice caracteristic romantice în istorisiri ca cea a muzicianului bîntuit – „Muzica lui Erich Zann”, sau a demoniacului de multă vreme mort și care se menține într-o viață nefirească prin crîncen efort de voință și păstrîndu-și în jur o temperatură scăzută – „Aer înghețat”)
Însă adevărata – și reala – mărime a lui Lovecraft ține de altceva, și anume de intensitatea cu care exprimă, într-un stil de o retorică nu întotdeauna controlată, dar invariabil tensionată, de conștiința unei atmosfere stranii, o stare de spirit și o viziune care nu este în întregime singulară, și despre care se poate susține că se integrează într-o tradiție din totdeauna viabilă a literaturii americane. Hawthorne, în povestirile sale deseori fantaste din Noua Anglie, și Poe, în ale sale arabescuri grotești, (cu care se aseamănă frapant o poveste cu strigoiul pe neașteptate trezit la viață și confruntat cu imaginea sa de groază într-o oglindă, cum este una din primele nuvele publicate de Lovecraft, „Cel care vine de dincolo”) – au exprimat nu niște deliruri, ci viziuni determinate de condiții precise de viață și de o atmosferă reală în unele medii puritane ale Americii secolului al nouăsprezecelea. Și dacă, mai aproape de vremea noastră – ca să trecem peste intermediari mai puțin cunoscuți, ca Ambrose Bierce, de pildă – o asemenea viziune – și un asemenea stil baroc – îl putem întîlni ca o expresie a unor date ale psihologiei americane în cărți de similară atmosferă ale lui Faulkner, nu este deloc o blasfemie să-l numim, alături de grupul baroc al scriitorilor sudici, pe Lovecraft, care pornește în toate viziunile sale extramundane de la Boston și Providence, din Noua Anglie, și care mărturisește în spaimele sale demoniace ceva din atmosfera de panică a Salemului unde se păstrează amintirea marilor procese de vrăjitoare (oraș revenind constant în scrisul său sub denumirea orașului Arkham, unde sînt plasate domeniile numeroșilor eroi înainte de misterioasele și nefireștile lor dispariții). Lovecraft este astfel mai puțin interesant prin ceea ce spune, cît prin felul cum compune, în scrisul său, atmosfera unuia din marile centre de cultură puritană ale Americii post-coloniale, și prin felul în care atestă constanța unei neliniștitoare viziuni puritane nu numai în sudul bîntuit de complexe și vinovății, ci și în nordul urmărit poate de alte conștiințe de culpabilitate. Căci una din explicațiile post-factum ale nuvelei „Culoarea căzută din cer” și a spaimei împotriva căreia luptă protagoniștii este că ar fi vorba de o teribil de precisă previziune a armei atomice…
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu