Cofetării

Întâi a fost zvonul, apoi zarva, după care a venit entuziasmul. În Piaţa Centrală din Herina, cofetăria „Dimka şi Donika” avea uşile larg deschise: „Absint, rom şi oranjadă pentru toată lumea”, anunţase doamna Dimka Brencis. „Şi mai ales pe gratis”, completase doamna Donika Akos. „Ura! Nu mai suntem singuri”, strigaseră în cor cetăţenii oraşului.

Se înfiinţase batalionul de graniţă de la Herina. Cu aprobare de la Budapesta, prin telegraf. „O cazarmă are menirea de a apăra ceva”, îi spuse în şoaptă, zâmbind, lucrătorul cofetar Leopold Biner lucrătorului cofetar Bercu Bernard, în timp ce învârtea în oala uriaşă plină cu oranjadă.

„Ar trebui construită la marginea oraşului, Leopold, şi populată cu ofiţerii şi cu soldaţii necesari, altfel rămâne o cazarmă pe o hârtie plină de ştampile”, şoptise Bernard în urechea colegului său. „O cazarmă aduce un plus de bunăstare, noi perspective şi vremuri senine, Bernard”, se luminase Leopold.

„Pentru doi tinerei ca noi timpul decide, nu avem alt amestec decât să ne supunem lui, Leopold”, încheiase Bernard luând în mâini tăvile pline cu pahare de oranjadă şi intrând cu ele în mulţimea adunată în Piaţa Centrală.

***

Într-o zi de cincisprezece iulie, la orele unsprezece şi cincizeci şi cinci de minute, înainte de prânz, trenul special pornit din Gorlid, prin Oppeln, Oderberg, Jabunklau, Szolnok, Debrecen, Hust şi, terminus, Herina, i-a adus pe ofiţeri. Imperiul îşi aduna armatele. Ofiţerii erau în uniformele de paradă. I-au aşteptat şi ovaţionat cu toţii, cu mic, cu mare. Ofiţerii au mărşăluit până la barăcile, ridicate cu meşteri aduşi din Vac, de la marginea oraşului, inspectând locurile pentru cazarea provizorie a trupelor. Şi-au instalat Cartierul General în fostul abator din Herina şi într-un imobil peste drum de şcoală. Fanfara militară avea locuri de dormit la hotelul „Kiss Pipa”.

În luna august, de parcă-l lovise damblaua, telegraful de la Oficiul Poştal ţăcănea toată ziua. Transmitea numirile pe funcţii. Întâiul Comandant era colonelul Richard von Mittelstadt. În octombrie s-a inaugurat construcţia cazărmii. S-a stabilit rezerva de recruţi la un efectiv de trei sute de oameni. Colonelul a desemnat ofiţerii batalionului: adjunctul comandantului, ofiţerul de ordonanţă, ofiţerul de informaţii, conducătorul de bagaje, veterinarul, medicul şi medicul rezervist, şi în cele din urmă subofiţerul frizer Faust Csaky, căruia întreg batalionul îi spunea „barbirul” Faust.

În octombrie, în gara din Herina a sosit o garnitură de tren de marfă cu dotarea completă a cazărmii. După doi ani, au apărut în Herina şi ofiţerii imperiali experţi care au gândit şi pus în aplicare aliniamentele de atac şi de apărare, după cum era cazul. Munţii Herinei, brăzdaţi de şanţuri săpate cu lopeţi militare. Cazarma a avut iniţial unsprezece cai de călărie, şaptesprezece animale de povară, optsprezece cai de tracţiune şi doi subofiţeri la grajduri, care aveau în subordine doi caporali şi unsprezece soldaţi.

După un an erau treizeci de cai de călărie, nouăzeci de animale de povară şi o sută unsprezece cai de tracţiune cu toate dotările. Fanfara batalionului era bugetară, cu aprobare de la Budapesta. Toba mare, împodobită cu o floare de colţ. Dădea concerte săptămânal în Piaţa Centrală din Herina.

Întâiul comandant îi scria soţiei la Mittelstadt: „Draga mea, am obţinut o locuinţă, foarte aproape de Piaţa Centrală, în care te vei simţi ca acasă. Pereţii din exterior au culori naturale. În Herina e răcoare văratecă, Rika are apa repede şi limpede cu licăriri verzui. Doamnele Donika şi Dimka şi doamna Margit Wodobskin, pe care nu le cunoşti, te aşteaptă cu emoţie şi curiozitate. Cazarma şi trupa sunt aprovizionate de către ruteni şi evrei. Să ştii că în Herina e pace şi linişte.

Al tău soţ, colonelul Richard von Mittelstadt, cu nerăbdare şi plin de pasiunea de altădată, dintotdeauna”.

***

Odată cu cazarma, din Herina dispăruse o veche meserie: „alarmistul”. O practicase fiecare dintre cetăţenii oraşului. De câte ori era necesar, „alarmistul” dădea semnalul. Răspundea de strada lui şi de alte două străzi învecinate. Fiecărui cetăţean îi venea rândul cam de trei ori pe an. O zi şi o noapte. Nimeni n-a regretat meseria pe care toţi o resimţeau ca pe o datorie şi ca pe o povară.

***

Barbirul Faust Csaky tundea ofiţerii, rădea capetele recruţilor, îngrijea mustăţile Întâiului Comandant. Se mutase într-o casă cu două odăi şi baie lângă cazarmă. Îşi ura nevasta, după ce o văzuse, de nenumărate ori, spălându-se la cur în acelaşi lighean verde. Nu se mai apropia de ea. Îşi lua deseori fiul, Eugen Csaky, şase ani şi jumătate, la plimbare în Piaţa Centrală. Doamna Donika Akos, patruzeci şi şase de ani, îl iubea pe barbirul Faust Csaky. Eugen Csaky se împrietenise cu nenea Leopold Biner, care-i aducea oranjada şi bezelele dulci. Stătea lipit de paharul de oranjadă, în timp ce barbirul Faust o muşca de gât cu nesaţ pe cofetăreasa Donika. O învineţea.

„Doamna Donika Akos şi-a pierdut minţile după un amărât de barbir”, avea să-i spună Dimka Brencis Întâiului Comandant, completând: „E un exemplu de comportament scandalos, în Herina”.

Bercu Bernard: „Barbirul Faust îi satisface toate poftele grăsanei cofetărese, Leopold”.

Leopold Biner: „E mare păcat pentru Eugen Csaky, Bernard”.

Bercu Bernard: „Din păcate, nu ne alegem singuri taţii”.

„Biata doamnă Csaky, o adevărată soţie de subofiţer, nu merită să trăiască o astfel de încercare”, i-a mai spus Dimka Brencis Întâiului Comandant, care părea surd la vorbele cofetăresei.

Dimka Brencis a luat-o pe nevasta Întâiului Comandant într-o excursie la Iaremcea. Erau aşteptate la hotelul Central de către doamna Margit Wodobskin. „O să dorim să ne sfătuim şi să hotărâm împreună, dragă Ilonko”, i-a şoptit Dimka Brencis Ilonkăi von Mittelstadt.

***

Eugen Csaky confecţiona cu un briceag, din bucăţi de lemn, obiecte pe care le prindea în diverse mecanisme: fixa la un capăt o manivelă pe care o învârtea şi toate componentele se puneau în mişcare. Avea perfecţiunea unei instalaţii făcute la o fabrică din Debrecen. Toţi prietenii lui Eugen Csaky din Herina aveau fraţi sau surori. El era singur la părinţi.

„Eugen are o inteligenţă deosebită, care-l va ajuta să răzbească în cele mai grele situaţii”, se lăuda subofiţerul Faust Csaky la cofetăria „Dimka şi Donika”, completând: „Normal, seamănă cu mine, şi eu de tânăr am ştiut ce-s lipsurile şi greutăţile, am văzut că numai prin voinţă mă voi putea ridica. Am fost copil de trupă la un regiment, am ajuns ucenic la un barbir şi apoi subofiţer barbir plin la batalionul din Herina. De atunci nici capul nu mă mai doare. Aşa se reuşeşte în viaţă, domnilor.”

***

Întâiul Comandant Richard von Mittelstadt a luat măsurile necesare: l-a transferat pe Faust Csaky la regimentul din Esztergom, solicitând comandamentului din Budapesta un alt barbir. Întâiul Comandant executa cu sfinţenie ordinele doamnei şi soţiei lui Ilonko von Mittelstadt.

***

De la doi meşteri din Esztergom, când împlinise şaptesprezece ani, Eugen Csaky învăţase dogăritul. Ucenicise la atelierul de făcut butoaie, dovedind talent. „Pricepere. Îndemânare. Abilitate” scria pe certificatul de atestare semnat de meşterul dogar. Făcea butoiaşe fără cercuri, doagele fiind prinse în cercuri de lemn. Le urca pe dealul de lângă oraş, înspre Dunăre, dându-le drumul să se rostogolească până în vale. Eugen Csaky fabricase şi o vioară cu care cânta la el acasă. Când construise moara de vânt, venise tot regimentul s-o vadă. Funcţiona. Eugen Csaky avea alte ambiţii, îşi făcuse bagajul, lăsase lucrurile bine făcute după el. Intrase la Academia de Poliţie din Budapesta. Din Esztergom până-n Budapesta erau doar cincizeci de kilometri. Din nefericire pentru Faust, Eugen Csaky îşi ura tatăl.

***

Proaspătul comandant al Poliţiei din Herina avea un metru şi optzeci şi doi de centimetri, robust, uşor adus de spate, capul, cu început de chelie, faţa rotundă, sprâncene pline şi pronunţate, nasul cârn, buzele groase, ochii mari şi negri, privirea încruntată. Vorba groasă, rară şi hotărâtă. Nu râdea niciodată. Uniforma era călcată la dungă, cizmele erau date cu cremă lucitoare. Comandantul Poliţiei din Herina locuia într-o încăpere de la etaj, închiriată de la maestrul cofetar Leopold Biner. Seara stăteau de vorbă aşezaţi pe două fotolii din marele salon.

Leopold Biner: „Când veneaţi copil pe terasa de la cofetăria „Dimka şi Donika”, domnule Comandant, erau vremuri senine, azi suntem sub vremuri grele. Unde e arta patiseriei de fineţe? Acuma se cere clătita pufoasă, dulce şi cu stafide ori alte fructe. Pentru maeştrii cofetari e ca mâncarea săracului, pentru armată, e ca fasolea aia făcută la cazan. Bună, da’ ieftină. E prăjitura populară din Herina, domnule Csaky. Alte vremuri, alte obiceiuri. Mai rămân bezelele. Poţi să te serveşti, cât vrei, domnule”.

Eugen Csaky: „Dragă Leopold, trebuie să ne obişnuim, e obligatoriu să depăşim orice situaţie. Şi-n Herina e cam la fel ca oriunde. Timpul nu stă pe loc. Pericolele se pot ivi de peste tot. Eu am plecat de aici şi uite că m-am întors”.

Leopold Biner: „Dar unde e tortul de ciocolată cu umplutură de gem de caise şi cu frişcă deasupra? Îl cere Budapesta, îl vrea Viena. Nu-l mănâncă Herina! Unde e tortul cu fulgi de ciocolată cu blatul îmbibat în rom? Îţi spun eu, domnule comandant, la Iaremcea, la Praga şi la Dresda. Toţi şi-l doresc. Noi doar îl facem. Furgoanele cu frig se plimbă pe drumurile astea. Dacă era după voia şi pofta Herinei, închideam de mult prăvăliile. Afacerile se dezvoltă, cresc, abia atunci nu mai depinzi de situaţii şi situaţii. Aici merg şi găluştele de cartofi umplute cu fructele pădurii, la care adăugăm unt şi scorţişoară. Asta vrea Herina, asta-i dăm, şi gata!”

Eugen Csaky: „La Budapesta şi Debrecen, ca şi aici, în fiecare noapte, duceam şi duc, cu capul plecat şi cu dinţii scrâşnind, cea mai de preţ comoară, onoarea, cu muniţia redusă din pricina ordinelor ce vin de la Budapesta. Onoarea e din oţel inoxidabil într-un oraş calm şi poliţienesc, dragă Leopold Biner. Nici singurătatea nu e uşor de dus printre aceşti oameni slabi, debusolaţi”.

Leopold Biner: „Da, trebuie impusă disciplina. Cu orice preţ. Noi avem intenţia asta, dar ne lipseşte energia, domnule comandant al poliţiei. Am să vorbesc cu Szilard Alfons, Bercu Bernard şi Emil Lacsi, să stabilim împreună cu dumneavoastră ce-ar trebui făcut”.