Cartea săptămânii

„Lumea personală” a Norei Iuga

Încă de la volumul de debut, „Vina nu e a mea”, volum apărut în 1968 (an în care şi Virgil Mazilescu debuta cu volumul „Versuri”), Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino) s-a impus cu un stil propriu, cu o voce lirică sigură, neezitantă, ceea ce nu va exclude pe mai departe caracterul cameleonic din punct de vedere stilistic al acestei poete. Volumul propunea un univers bizar, de sorginte suprarealistă, redat prin imagini puternice, impresionante, caracterizate printr-un ludic uneori sumbru: „Văduvele dansează în jurul fântânii/ văduvele cailor adormiţi în scaunul electric” („1.Vina nu e a mea”). Miron Radu Paraschivescu, unul dintre primii care au intuit potenţialul liric al Norei Iuga, sesiza, pe bună dreptate, în prefaţa volumului „Vina nu e a mea”, că: „Imaginile sale poetice sunt mai mult nişte aluzii foarte fine, termeni aproape algebrici de referinţă, prin care autoarea traduce pe căile intelectului ceea ce i s-a comunicat pe cele ale senzaţiei sau intuiţiei”.

Nora Iuga a rămas fidelă acestui mod liric de a se exprima şi în următoarele sale volume de poezie: „Captivitatea cercului” (1970), „Scrisori neexpediate” (1978), „Opinii despre durere” (1980), „Inima ca un pumn de boxer” (1983), „Piaţa cerului” (1986), „Cântece” (1989), „Dactilografa de noapte” (1996), „Capricii periculoase” (1998), „Spitalul manechinelor” (1998), „Autobuzul cu cocoşaţi” (2001), „Fetiţa cu o mie de riduri” (2005). Astfel, cel de-al doilea volum de poeme, „Captivitatea cercului”, nu se îndepărtează mai deloc, din punct de vedere stilistic, de primul volum şi duce mai departe, bineînţeles, tipul de stranietate al acestuia: „Omul care şnuruia cizmele amazoanei/ nu ştia ce departe-i Eufratul;/ nu ştia câte alge trebuiau pentru un scut/ şi războiul/ din ce sămânţă a ieşit./ Înfipte-n sfeşnice/ – ce frumos –/ degetele lui ar fi putut zgâria/ acest întuneric îngroşat/ ca pielea măslinului;/ dar el şnuruia cizmele amazoanei/ şi femeia încăleca/ pe creierul lui până afla cum plâng centaurii/ când vor să cânte” („Cizmele amazoanei”). Începând, însă, cu cel de-al treilea volum, „Scrisori neexpediate”, Nora Iuga îşi propune de a fi diferită fără a fi diferită, ca să spun așa, căci stilul de bază al acestei poete va rămâne recognoscibil în toate volumele sale, în ciuda metamorfozelor (generoase) pe care le va cunoaşte lirica sa. Cele două părţi ale volumului, „Roman de provincie” şi „Vocile călătorilor”, diferă ca structură, ca viziune stilistică, deşi sunt dominate de aceleaşi teme: iubirile pierdute, cuplul destrămat, lupta cu uitarea. Prima parte este concepută ca un set de replici succesive ai căror actanţi sunt un EL şi o EA, replici concepute nu ca răspunsuri, ci ca voci singuratice rostitoare de monoloage (tehnică sugerând destrămarea întregului reprezentat de cuplu), replici dominate de nostalgia unei iubiri pierdute: „Iubeşte-mă încă, iubeşte-mă dus” („EA”).

De remarcat că erosul în poezia Norei Iuga este mai întotdeauna unul invocat, iar uitarea este tratată ca unicul duşman capabil de a aduce moartea adevărată (iată, drept exemplu, aceste câteva versuri din „Opinii despre durere”: „şi eu ţintuită-n fereastră/ inventându-ţi târziu/ mâna ştearsă de ape” sau, ca să revin, aceste versuri din „Scrisori neexpediate”: „… Un şir de trăsuri au trecut/ între două trotuare de vară de-a trebuit/ să te smulg din trecut cu un braţ obosit/ care în pierderea lui te coboară”. În partea a doua, „Vocile călătorilor”, discursul liric este conceput ca o serie de poeme numite după personaje celebre (euridice, pafnuce, margareta, yasunari kawabata, dmitri karamazov) sau mai puţin celebre (răzvan, sonia, oana), tema lor fiind redată prin întrebarea „… ce gheţuri păstrează vie/ culoarea dragostei după moarte?”. Deşi pare a fi vorba tot despre o serie de monoloage, poemele nu mai sunt unificate prin existenţa celor două personaje, iar comunicarea dintre ele nu mai există nici măcar sub formă de intenţie.

Nora Iuga și Adina Dinițoiu, la lansarea volumului aniversar „Nora Iuga. 85”.

Nora Iuga și Adina Dinițoiu, la lansarea volumului aniversar „Nora Iuga. 85”.

Cum spuneam, lirica Norei Iuga este una a metamorfozelor, fapt atestat şi de volumul „Cântece” (1989), a cărui primă parte, „pe un picior de plai”, este inspirată din lirica populară. În a doua parte, „în dulcele carnaval”, există un ludic funambulesc diferit de cel popular, pentru ca în a treia parte, „cântec nemişcat cum suie pe cer luna”, să avem adevărate poeme suprarealiste.

Un alt element caracteristic poeticii Norei Iuga este biografismul. Poezia acesteia este o poezie biografică în măsura în care experienţa intimă e tradusă prin imaginile unui univers haotic, straniu, care devine o „lume personală”. Această „lume personală” este exprimată prin imagini concise, tari, care se vor constitui în pretexte pentru alte imagini (sau pentru idei, revelaţii): „bisturiul taie gâtul unei fiole/ un gând se transmite din steaua polară/ colisseul se târăşte prin timp/ până la fruntea mea” („dormitorul cu tuberoze”, din vol. „Opinii despre durere”) sau „un măr/ un cuţit/ mâna mea corupe materia/ mâna mea e şarpele acestui paradis” („punct”, din vol. „Spitalul manechinelor”). În această „lume personală”, frica, angoasa, nu este ocolită (o înfruntare cu „sângele tău”, o numeşte Nora Iuga). Avem, altfel zis, împăcarea cu partea întunecată, căci omenescul îşi cere partea de urât, „piatra infernului”, pentru ca fiinţa să nu se transforme într-un „pieton plictisit de ticuri celeste”. Această „lume personală” este, de asemenea, şi una a aşteptării – „sentimentala carne” „aşteptând miracolul altor degete s-o înflorească”, aşteptând „muşcătura albă”, acea muşcătură a invizibilului, a nevăzutului.

În această „lume personală”, protagonistă este memoria. S-ar putea spune că personajul principal al volumelor de poezie semnate de Nora Iuga este memoria. Poate de aici şi obiceiul de a-şi dedica fiecare volum cuiva, unei persoane. „Materia este vie atâta timp cât are memorie” pare a fi mesajul Norei Iuga. În acest caz, poezia poate fi percepută şi ca un tip de notaţie diaristică, așa cum se întâmplă, de exemplu, în „Piaţa cerului”, volum care în antologia „Inima ca un pumn de boxer” (Ed. Vinea, Bucureşti, 2000) poartă subtitlul „Jurnal de bucătărie”, căci bucătăria devine un spaţiu al revelaţiei. Bucătăria – loc al satisfacerii unei nevoi primare, foamea – se transformă într-un loc al întâlnirii cu inefabilul, al creaţiei, un loc al invocării, al memoriei (afective), un loc consacrat de prezenţa unui, de exemplu, Virgil Mazilescu. Apare, însă, și teama că, odată cu înaintarea în vârstă, memoria se va deteriora din ce în ce mai mult, totul convertindu-se într-o mare absenţă sau, dimpotrivă, totul devenind mai eterat, mai lipsit de contur, din memorie nedispărând decât forma, nu şi senzaţia: „devin din ce în ce mai abstractă/ semn că nu te mai văd/ semeni cu un suflet/ care-mi vine noaptea în pat/ şi-mi atinge sexul” (din vol. „Capricii periculoase”, 1996) sau: „… în afară de carnea ta/ tot mai absentă/ nimic nu e har” („o simplă impresie a pielii”, din vol. „Spitalul manechinelor”, 1998).

La Nora Iuga, memoria, această „fetiţă cu o mie de riduri”, nu pare a fi afectată, ea facilitând o continuă mişcare dinspre real spre ireal, spre acea „lume personală”,  şi invers, scrisul fiind poate principala formă de a stimula memoria şi de a nu o pierde, „ca în copilărie când/ mama mare îmi cosea nasturele de la bluza de străjerie direct/ pe piele şi uneori mă înţepa, să nu uit!” (din vol. „Fetiţa cu o mie de riduri”).

Memoria literară a Norei Iuga este una formată şi întreţinută intens prin literatura pe care nu numai că a practicat-o cu asiduitate şi talent timp de zeci de ani, dar a şi tradus-o în limba română, dovadă stând zecile de traduceri din autori ca Günter Grass, Ernst Jünger,  Aglaja Veterany, Elfriede Jelinek, Eginald Schlattner, Herta Müller,  Rolf Bossert, Strindberg, E.T.A. Hofmann etc.

 

Text apărut în revista „Astra”, 2008

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu