Atelier Literatura la feminin Nr. 175

Ma’ Lina

Ma’ Lina face cea mai bună mâncare de cartofi. Întâi căleşte ceapa şi morcovul, apoi pune bucăţile de cartofi cuburi mari, le înăbuşă turnând câte un pic de apă, cimbru, apoi câteva roşii tăiate mărunt cu sare, doi-trei căţei de usturoi şi atât. Eu pun şi pătrunjel. Oamenii importanţi din viaţă sunt cei care te învaţă să găteşti. Întâi cei care te iubesc. Apoi cei care te învaţă să gândeşti. Adică să fii cu adevărat om. Ma’ Lina a fost de toate pentru mine. Şi cred că şi pentru fratele meu. Era sora mai mică a bunicului. „Uite, mamă, aşa facem, mamă, mai adă apă, mamă.” Mesteca gemuri, dulceţuri de mure, de caise, de struguri, de gutui. Aducea mure de pe dealuri, în găletuţe, cum găsea, mari, mici, cu mâinile pline de zgârieturi, plină de scaieţi pe ciorapi, cu  picioarele umflate de varice. Ţinea câte două baticuri pe cap, unul peste altul. Alegea fructele, zeama lor albastră se prelingea pe marginea vaselor, îi colora mâinile, îi stropea obrajii. Măsura cu farfuria, apoi golea zahărul – un kilogram la o farfurie mare plină de mure. Umplea căldările mari, care fierbeau în mijlocul bătăturii noastre. Apoi, la sfârşitul verii, tăia roşiile, le dădea prin site largi pentru bulioane, apăsa şi mesteca în mari ceaune fierbinţi, turna apoi în sticle curate, pe care le spălase cu apă caldă şi boabe de porumb şi pe care le uscase pe scânduri la soare şi lângă foc. Se apleca şi se ridica necontenit deasupra cuţitelor şi căldărilor şi vaselor, fiindcă nu stătea niciodată jos când muncea. Cel mai mult îmi plăcea însă când venea să ne facă săpunul. Bunicul strângea toate grăsimile, luni de zile, cumpăra sodă, cântăreau, puneau cazanul mare la fiert, care trebuia vegheat şi mestecat până la o anume consistenţă. „Staţi mereu, mamă, daţi-vă la o parte, mamă, să nu vă ardeţi.” Aşteptam să se răcească şi să se închege suprafaţa gălbuie, cu irizaţii maronii, uneori mai albă. Dedesubt era lichidul vâscos, închis la culoare, de care nu aveam voie să ne atingem cumva, fiindcă arde, vă arde pielea şi ochii, mamă – leşia. O foloseam la spălatul hainelor groase, al covoarelor, când se strângeau pături sau paltoane, ori nişte scoarţe vechi, de dimie, rămase de la străbunicul. Săpunul închegat deasupra era tăiat bucăţi mai mari sau mai mici, trapez sau pătrat sau dreptunghi, puse toate în coş şi urcate în pod. La râu, îţi alunecă printre degete şi apoi trebuie să alergi prin apă să prinzi săpunul înapoi, ca să îl laşi în scorbura veche, lângă perie şi lângă lopata de bătut rufele. De la bunicul am învăţat să bat rufele.

Ma’ Lina nu se grăbea niciodată, dar nici nu pierdea timpul stând. Avea ritmul ei, egal, vocea şi poveştile ei se suprapuneau cu mişcările mâinilor. Îi văd şi acum mâinile, cu un deget strâmb, jumătate anchilozate de muncă, de spălat în apa îngheţată, de udat ani de zile în serele ceapeului, de tocat şi cusut şi măturat. Toată viaţa muncise greu, cu mâinile, cea mai mare parte pentru alţii. Cu tatăl lemnar şi mama bolnavă după opt naşteri, plecase de mică de acasă. O dăduseră la nici 11 ani unei rude îndepărtate şi înstărite, într-un oraş mare din celălalt capăt al ţării, ca fată în casă. „A fost rău, mamă, da’ nu aveam ce face. Tanti mă bătea de multe ori. Dormeam într-o cămăruţă numai cât ungher şi stăteam de multe ori în frig.” A plecat când a bătut-o încă o dată pe nedrept, fiindcă a dat unui om sărac ceva de mâncare şi două lemne să se încălzească. „Tanti a văzut lemnele lipsă. Eu i-am spus că mi-a fost milă, dar tot m-a bătut şi m-a făcut hoaţă.” S-a întors fată de măritat. Curată, frumoasă, harnică, domnişorită la oraş, dar săracă luci. N-a putut sta cu primul, cu tatăl băiatului. Nu spune de ce, aminteşte rar ceva de soacra rea şi lacomă. A venit cu copilul mic după ea. Unde să stea? Erau mulţi şi vremurile rele, foamete, lipsuri. A plăcut-o şi a luat-o Victor Piper, lăutarul. „Ce bine am dus-o cu el, mamă.” Numai când venea uneori băut şi cu harţag spărgea geamurile la casă. „Da’ a doua zi tot el le punea la loc.” Unchiul Victor se oprea la noi când se întorcea de la nunţi, dacă era cu chef, şi ne cânta cu vioara. Îl rugam pe bunicul să joace, să ne arate cum se joacă. Uscăţiv, negricios, curat şi cât putea de elegant îmbrăcat, la costume cu croială de anii ’50-’60, târziu am realizat că semăna cu Humphrey Bogart, ne cânta ce ne cânta şi apoi se scuza şi se ducea acasă. Stăteau într-o căsuţă înaltă cu două camere mici şi pridvor vopsit verde. Dacă ştiau că venim, unchiul Victor prindea porumbei şi Ma’ Lina îi făcea tocăniţă. N-am putut niciodată să mănânc. Iarna aveau adesea şi portocale, de care rar vedeam, pe vremea aceea, în anii ’80. Le ţinea în camera alăturată, rece şi ticsită de perne, ne aducea una, desfăcea coaja şi o punea pe teracota încinsă, ca să miroasă frumos. Uneori sfârâia lângă ceainicul mic de ţuică fiartă cu zahăr. Era curat ca într-un pahar în căsuţa lor. Aşa erau ei cu totul, simpli şi curaţi.

S-au dus pe nesimţite, întâi el, apoi, mulţi ani mai târziu, Ma’ Lina. Toate le ştia! Venea de fiecare dată când aveam nevoie de ea, fără să apucăm să îi trimitem vorbă, în partea cealaltă de sat. Simţea ea, ca şi cum ar fi îndrumat-o cineva, o forţă nevăzută, un gând, o presimţire. Rămăsesem o dată singuri, cred ca eu aveam 13 ani şi fratele meu 11. Bunicul era la spital o săptămână, noi cu animalele, pe lângă casă. „Am adus ciuperci bune, să le pui şi tu în tigaie”. Sunt bune sigur, s-ar putea să îl fi întrebat pe fratele meu. Da, sunt, s-ar putea să îmi fi răspuns el. Spăl, curăţ, caut tigaia. Aveam una rotundă, care avusese cândva picioare, ca să poată fi pusă pe jar. Cu puţin înainte de a aprinde reşoul de afară, pe care găteam, intră Ma’ Lina pe poartă. „Ce faceţi, mamă? Venii să văd ce faceţi.” Tocăniţă de ciuperci. „Aoleo, mamă, asta nu-i bună, nici asta…. nici asta, mamă…, nu-s de-ale bune, mamă. De unde-s?” Pe deal. „Lasă-le, aruncă-le, vă fac eu o mâncare. Bine că mă adusă Dumnezeu încoa’…”

Povestea spusă şi răspusă, în zilele în care rămânea să stea cu noi, mici fiind, era povestea moroiului. Cu atâtea nume şi detalii, încât, deşi ni se părea foarte neobişnuită, de-a dreptul bizară, ajunsesem să ne convingem de adevărul ei. Zicea că un om rău se face întotdeauna moroi şi bântuie pe la casele celorlalţi. Îmbolnăveşte copii, fură minţile oamenilor, aduce necaz, ghinion, nefericire, nesomn, sminteşte lumea, fură laptele vacilor, stârpeşte vitele. Şi nu poţi face mai nimic, nu îl poţi vedea, nu îl poţi prinde. Uneori, îl simt câinii şi latră înnebuniţi, apoi tac deodată. Şi vine doar în anumite nopţi, doar în anumite case. Nu mai ştiu cum şi când. Când e lună plină. La familiile unde a avut vreo ceartă, vreo neîmplinire sau vreo dragoste. Doar preotul mai ştie ce poate face şi de ce umblă cum umblă. Ca să îl potolească, este nevoie de câţiva bărbaţi curajoşi, care să nu se teamă de nimic. Dacă oamenii şi preotul ştiu cine e, se poate face un lucru greu ca sufletul celui care nu a putut pleca definitiv şi împăcat dincolo de lumea noastră să îşi găsească alinarea, să lase rudele şi gospodăriile în pace. S-au adunat la mormântul cu pricina, s-au închinat şi s-au rugat. Au desfăcut mormântul, au deschis sicriul şi l-au găsit cu trupul întors, cu părul şi unghiile crescute. Aşa era de urât, mamă, că unul dintre oameni s-a speriat şi era să moară şi el de inimă. Au citit rugăciuni puternice, i-au pus o cruce pe cap şi apoi unul, al lui Coman, mai curajos, i-a străpuns inima cu o rangă de fier. Apoi s-au coborât, l-au luat şi l-au dus în pădure, mamă, tocmai la poiana Miloaei, departe, la vale. Au făcut un foc mare şi l-au ars cu totul, au stat până n-a mai rămas nimic din el. Aşa au zis, l-au ars cu totul şi gata, s-au oprit apoi să se spele şi să bea ţuică la pivniţa lui Vlad, şi să se închine. E mult de-atunci, mamă, eu eram ca voi, aşa, mică. Mă duceam cu oile pe acolo şi mă lua spaima de câte ori treceam poiana, mi se părea că aud tot felul, aşa, ca o vorbă, ca un râs. Apoi, o fată din sat, nu ştiţi voi, mamă, de la vale, a povestit că ştie de la muma ei, a lui Dăin, că ar fi rămas un deget nears, degetul mic de la mână, nu mai ştiu dacă dreaptă sau stângă. Şi se auzeau mereu zgomote şi oile şi vacile care treceau prin poiană seara târziu îşi pierdeau laptele. Şi văzând aşa, s-au gândit oamenii să adune cenuşa din nou, să sape pământul şi să mai dea o dată foc. Şi de atunci dus a fost, mamă, şi lumea a rămas la locul ei, în pace, şi nu s-au mai întâmplat rele, ca deochiul greu şi boala animalelor şi nici fete care să îşi piardă minţile. Ca omul rău să nu se facă moroi, trebuie ca la slujba de îngropăciunea să i străpungă inima cu o andrea. Preotul sau cineva din familie sau dintre cei care l-au cunoscut bine. Aşa sufletul lui se linişteşte şi trece la Domnul, nu stă să bântuie pe cei rămaşi, să le amarască sufletele, să le omoare vitele.

Îngheţam de fiecare dată după povestea asta şi îmi rămânea în minte, zile de-a rândul,  până şi acum se iveşte, imaginea degetului mic ars pe jumătate în cenuşa din deal a moroiului. Nimic nu mi s-a părut, mult timp, mai înspăimântător de-atât.

Ma’ Lina spunea povestea uşor tânguitor, cu aşa părerea de rău pentru cele întâmplate,  că nici măcar nu ne gândeam să ne îndoim de adevărul ei. Nici azi nu pot spune dacă ea ştia cu adevărat întâmplări de acestea sau doar voia să ne povestească. Părea mai degrabă ea însăşi uimită şi terifiată şi cu nevoia de a povesti altora pentru a îmblânzi grozava istorie. Iar amănuntul care ne dădea gata era că pe străbunicul nostru, om rău, care ucisese pe unii în pădure o dată, îl înfierase preotul în biserică, înfigând o andrea în inimă, ca să nu ne bântuie şi să nu facă rău sătenilor şi animalelor.

Ma’ Lina era o femeie blândă, dar sufletul ei părea să păstreze valuri adânci cu spaime şi suferinţe vechi, care formau din când în când un desen straniu ca o amintire sau o chemare.

De multe ori ne ghicea. Dădea în bobi, un ghicit străvechi, despre care am auzit apoi şi la alte popoare, mult îndepărtate, am uitat însă care. „Voi patruzeci şi unu de bobi, patruzeci şi unu de fraţi, bine ştiţi, bine să-mi daţi…” Separa câte trei, câte patru, se făceau coloane şi linii, un bob – nelinişte şi inima goală, doi – spaime si necaz, trei – veste bună… Uite, mamă, să vezi ce drum bun te aşteaptă, mamă…

De toate ştia, ne-a arătat viaţa cu toate cele importante. Ma’ Lina a trăit 90 de ani. A murit când a decis ea că nu mai are rost să trăiască.

Sumar Literomania nr. 175

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: