Mittelstadt Nr. 175

Huberta (I)

Marian Ilea

La Berna, la Berlin, la Varşovia, la Praga şi la Budapesta, dimineţile aveau acelaşi aer proaspăt. Ieşea din ambasadele Ungariei, traversa drumuri aglomerate, se oprea în parcuri. Aşezat pe bănci, sub arbori seculari sau aproape seculari, privind aleile lungi, domnul ambasador Paul Bekk respira, trăgea aer în piept cu nesaţ. „Cel mai bun aer în Europa e cel al dimineţilor”, îşi zicea. De la şapte dimineaţa şi pînă la opt şi treizeci de minute, se ocupa cu respiratul. Apoi intra în clădirea ambasadei, răspundea la saluturi, se apuca de lucru.

Paul Bekk era născut în Mittelstadt. „Cel mai proaspăt, cel mai curat aer al Europei e, totuși, în Mittelstadt”, îşi spunea Paul Bekk, plimbîndu-se pe coridoarele ambasadei. N-avea mare lucru de isprăvit. Fiecare zi era la fel cu cea care fusese și cu cea care avea să vină.

În Mittelstadt i se spunea: Paul, Pavel ori Poli. Prin Europa: domnul ambasador al Ungariei, Excelenţa-Sa Paul Bekk. A devenit celebru în lumea diplomatică europeană printr-o idee ce urma să-i poarte numele și care suna așa: „Dacă am aduna toate relele lumii într-o cutie și am propune să le împărțim în părți egale, echitabil, tuturor oamenilor, care ar fi reacția acestora? (Scurtă pauză.) Orice om cu scaun la cap ar lua-o la goană, preferînd să și le păstreze pe ale sale decît să împartă cu toți, democratic, Răul lumii! (Scurtă pauză și ridicînd vocea:) Concluzia: Fiecare individ și fiecare țară se va ameliora numai recunoscîndu-și și pornind de la propriile-i vicii și slăbiciuni, iar nicidecum împrumutîndu-le ori imitîndu-le pe ale altora.” După expunerea ideii sale, la Paris, în cadrul unei conferințe diplomatice internaționale, s-a lăsat tăcerea în sală – pînă cînd ideea a ajuns la creierul diplomaților –, apoi ei au rîs și i-au dat dreptate, aplaudîndu-l la scenă deschisă.

După cei zece ani petrecuți prin ambasade, la Berna, la Berlin, la Varşovia, la Praga, a fost chemat la centrala Ministerului de Externe de la Budapesta. A primit o garsonieră cît un apartament de trei camere: baie, bucătărie, coridor lung şi lat şi o terasă cît o garsonieră, cu privelişte înspre Dunăre, unde, dimineaţa, într-un şezlong, respira aerul Budapestei, fluierînd. Paul Bekk fluiera tot timpul exclusiv melodii de cabaret. Avea faţă lată, trup grăsuliu, cînd mergea parcă îşi arunca picioarele unul după altul, într-un soi de urmărire: stîngul după dreptul, dreptul după stîngul. Se oprea la cafeneaua din colţ. De la magazinele din colţ cumpăra legumele. Gătea. Respira. Fluiera.

În holul de intrare al clădirii unde locuia, era salutat de poliţistul din gheretă. Paul Bekk răspundea salutului său fluierînd şi dirijînd cu degetul arătător. După trecerea sa, poliţistul își ducea un deget la tîmplă, de parcă ceva nu era în regulă cu Paul Bekk, domnul din centrala Ministerului de Externe maghiar.

În marile magazine ale Budapestei, domnul Bekk a fost o singură dată. S-a întîlnit cu sute de lăzi de legume și fructe, aşezate într-o ordine nemţească. Legumele și fructele alea nu-i spuneau nimic. Dar și tonele alea de antricoate erau tăcute. Paul Bekk a trecut fluierînd printre rafturi. Asta a fost tot.

S-a întors la magazinele lui din colţurile vechi ale oraşului. Alea de pe stînga, cum treci Podul cu Lanţuri. A treia clădire, mare și veche, era a centralei Ministerului. Paul Bekk îşi vedea terasa. Fluiera şi căuta mereu colţuri cu prăvălii. Erau cîte îi dorea sufletul.

 

***

 

Bunicul lui Paul Bekk a fost Emeric Kristoff Bekk din Mittelstadt. A devenit unul dintre principalii finanţatori pentru organizarea Bisericii reformate din Ungaria, apoi a făcut parte din conducerea acesteia, apoi a intrat în rîndul aristocraţiei înalte, apoi s-a căsătorit cu o doamnă văduvă din Eger, apoi a avut cinci copii: pe Emeric Kristoff, pe Augusta Zsuzsanna Rosa, pe Ilona Johanna Josefa Matilda, pe Berta Klara Ferdinanda şi pe Emma Zsuzsanna Katalin Julia, apoi a devenit socrul tuturor oamenilor politici influenţi ai Ungariei, pînă şi al lui Tisza Kálmán, Primul Ministru.

Toate astea, bunicul Emeric le-a făcut în Mittelstadt. Apoi a crescut herghelia de cai semi-pursînge, începută din anul 1850 de către taică-său, străbunicul lui Paul Bekk. Apoi şi-a numărat în minte averea: 60 de cai, 280 de vite cornute, 28 de bivoli de jug, 100 de capete de porci, 2800 de iugăre de pămînt în zona Chiuzbaia şi Valea Chiuzbăii pînă la intrarea în Mittelstadt, o moară mecanică ce producea curent electric. În Chiuzbaia, cine nu lucra la mină era angajat la bunicul Bekk. Bărbaţii primeau zilnic 120-200 filleri, iar femeile 60-140 de filleri. Apoi bunicul Emeric Bekk s-a făcut inginer agronom, apoi a obţinut un titlu academic de doctor, apoi a învăţat să vorbească româneşte, apoi a devenit foarte zgîrcit şi foarte bătrîn. Cînd îi cerea cineva ajutorul, striga: „N-am, n-am!”, îşi smulgea hainele de pe el şi iarăşi striga: „Nu vezi că nici eu n-am?”, apoi a devenit foarte antipatizat de către oameni. Apoi a venit anul 1945, cînd rolul de stăpîn al familiei Bekk în Chiuzbaia şi Valea Chiuzbăii s-a încheiat.

„Noroc că bunicul Emeric, la care-i ziceam Imre, n-a mai apucat anul ăla”, zice Paul Bekk. E aşezat pe o bancă, sub un tei din parcul sanatoriului de boli mintale de lîngă Gyula. Trage cu nesaţ aerul dimineţii în piept. E anul 2020, luna mai, ziua 28. Paul Bekk are nouăzeci și șapte de ani. Îşi aminteşte perfect de un alt 28 mai, cînd împlinise șaizeci și patru de ani şi se căsătorise cu o ţigancă tînără și gravidă care i-a adus-o pe lume pe Maria. Tînăra ghicea prin iarmaroace, descînta de furatul laptelui, de boli, lega şi dezlega dragoste. Era frumoasă, o chema Ana-Huberta-Alfonsa-Kaspara. Îşi zicea prinţesa de Lalm-Lalm. După căsătorie, a ajuns Huberta Bekk. „Sînt fiica Leonhardinei şi a unui prinţ, Nicolae Paul, n-ai a te ruşina cu mine în faţa lumii tale”, i-a spus Huberta la nuntă. Imediat după naşterea Mariei, Huberta a fugit cu o şatră de ţigani români prin Austria şi Germania. Maria a crescut la o şcoală de maici romano-catolice, lîngă Vac, s-a căsătorit cu un om de afaceri, au construit hoteluri şi vinării în zona Tokaj. Cu încuviinţarea lui Paul Bekk, şi-a luat numele de fată în stăpînire şi a pornit la recuperarea fostelor proprietăţi ale bunicului Imre în Mittelstadt.

Paul Bekk se ridică de pe bancă și fluieră. Trage după el un halat prea mare şi prea călduros. Și în spital au apărut cazuri de Covid-19. Paul Bekk s-a hotărît să părăsească şandramaua. „Am nouăzeci și șapte de ani, plec acasă în Mittelstadt, în noaptea asta plec!”, îşi repetă Paul Bekk. „Aici se scufundă corabia”, continuă Paul Bekk.

 

***

 

În anul 1965 mai fusese în Mittelstadt, într-o delegaţie, cu ambasadori ai ţărilor socialiste. Nu recunoscuse orașul. Trecuse pe lîngă drumul Chiuzbăii, ajunsese în centrul Mittelstadt-ului. Tocmai se construiau cartierele de blocuri din Microraion Vest. Gara Mittelstadt-ului nu mai era. În centrul oraşului, încă toate erau aşa cum le lăsase cînd părăsise Valea Chiuzbăii pentru a merge la şcoala de diplomaţi de la Madrid.

Paul Bekk, întins în pat, aştepta noaptea plecării. Camera goală şi răcoroasă. Îşi pregătise vechiul costum de ambasador de la Berna. De lîngă Gyula pînă în Mittelstadt erau cîteva sute de kilometri. Pentru Excelenţa-Sa fostul ambasador, ar fi fost floare la ureche sau la butonieră.

Îi tremura stomacul. Îi tremurau picioarele. Avea nouăzeci și șapte de ani şi se pornea la drum. Cînd a intrat pe poarta azilului din Gyula, şi-a spus: „Pîn-aici, Paul Bekk, de-aici cu picioarele înainte vei mai ieşi”. În Budapesta a rămas garsoniera, terasa, baia, bucătăria. În Mittelstadt se întorcea acasă, deși: „Paul Bekk, familia Bekk, nu mai au casă în Mittelstadt”, îşi tot repeta.

În astfel de momente grele apărea lîngă Excelenţa-Sa Huberta Bekk. Se aşeza pe pat. Tînără. Încă frumoasă. Povestea. Povestea.

„Ca să-ţi treacă timpul mai iute, Paul”, zice Huberta.

„Propovăduieşti vremuri norocoase şi nu adevăruri, Huberta”, zice Paul Bekk.

„O diletantă care, cu minciuni măiestre, foloseşte practica medievală înrădăcinată în oameni”, zice Huberta.

„Asta ţi-am spus eu, draga mea, cînd mi-ai ocupat spaţiul locativ. Nu-mi mai găseam locul nici pe terasă”, zice Paul Bekk.

„Aşa-i. De la tine o ştiu. Ghicitul viitorului, oameni care, ascultîndu-mă, găseau lucrurile pierdute, ofeream serviciile de care era nevoie în acele vremuri. Şi tu făceai parte din vremurile alea, Paul”, zice Huberta, bălăngănindu-şi picioarele pe dunga patului.

„Provocări, erau simple provocări la adresa ordinii religioase şi politice, ca un pact cu Diavolii puşi să schimbe lucrurile care funcţionau bine.”

„Sigur, Paul. «Incantaţii şi binecuvîntări ilicite», ziceai. În timp ce-ţi ocupam terasa, priveam Dunărea, o legănam pe Maria. Ţi-am rămas recunoscătoare. Te lăsam să spui toate prostiile lumii tale. Prin iarmaroace mă-ntîlneam cu probleme legate de dragostea trupească, de furtul cailor, de accidente, de boli. Lumea de-astea era speriată. Nu de religie ori de politică. Rezolvam problemele, Paul, ca un psiholog, cît doi preoţi şi cît o mînă de miniştri din guvernul maghiar. Cînd ţi-am spus asta, ai vrut să m-alungi din casă. Am plecat de bunăvoie, Paul. Ţi-am lăsat-o pe Maria şi-am făcut foarte bine. Tu ai rămas să fluieri prin colţurile Budapestei, prin casa scării și în lift pînă la etajul şase”, zice Huberta.

„Şi pe jos, urcam şi fluieram. Cînd nu mergea liftul”, zice Paul Bekk.

„Ţigani nomazi, rătăceam prin Europa, lăcuste ni se zicea, cu corturi, cu un singur rînd de haine pe care le spălam în nopţile cu fierbinţeală. Dimineaţa le-mbrăcam pe malul rîurilor… încă umede. Cerşeam pe la ferestrele caselor şi-n faţa uşilor, scoteam sunete pe jumătate nemţeşti, vorbeam mai bine cu mîinile, Paul, ghiceam doar cu mîinile, furam, dar niciodată nu jefuiam. Nu se cuvenea ca o nevastă de fost ambasador lucrător în centrala Ministerului de Externe maghiar să-şi compromită bărbatul. Umblînd prin lume, am înţeles multe, Paul”, spuse Huberta, dînd să se ridice de pe pat. În cameră se lăsase întunericul. Huberta continuă: „Paul, asta nu ţi-am mai spus-o: într-un oraş din regiunea Salm-Salm, în iarmaroc, pe cînd se lăsa tăcerea, o ţigancă a profeţit că cineva se va despărţi de soţ în următoarele trei luni. Era mama mea. A fost de faţă şi preotul luteran din orăşel. Apoi, mama și-a încheiat astfel profeția: «În următoarele trei zile, cea care vă spune asta va închide ochii pe veci». Acolo am și-ngropat-o. Cu preot și multă lume din jur. Mama e adevărata prinţesă de Lalm-Lalm, Paul”.

Paul Bekk era liniştit. Îmbrăcat în costumul lui de ambasador al Ungariei la Berna. „Un costum călcat la dungă, ca pe vremuri”, își zice Paul Bekk. A ieşit în curte. Pustiu. A trecut de poarta aşezămîntului. Ţipenie de om. A luat-o pe drumul spre Mittelstadt, fluierînd. Nici măcar un lătrat de cîine sau mieunat de pisică. Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul, şi tot aşa. Trăgea aer în piept cu nesaț: „Nici o diferență între aerul răcoros al nopții și cel al dimineţii”, constată. „Nu te oboseşte”, continuă. Din cînd în cînd, în jurul lui, libelulele băteau din aripi ca pagaiele din bărcile sportivilor de la Balatonfured.

Paul Bekk, ambasadorul Ungariei la Berna, la Berlin, la Varşovia, la Praga, avea de făcut drum lung pînă la el acasă!

„Portret de scriitor: Marian Ilea” (documentar realizat de Maramureș TV)

***

 

Cînd a venit cu nou-născuta în garsoniera lui Paul, Huberta şi-a adus şi geanta pătrăţoasă de piele. Un singur compartiment. În ea ţinea buha cea mică. O scotea la plimbare în parcul ce ducea la Dunăre. De acolo, pe o punte de două persoane ce se bălăngănea la fiecare adiere de vînt, se putea ajunge la insulă. La bufetele de lux din Margit Sziget. Huberta îşi plimba buha pe insulă. Prin pădurea de-acolo. I-o hîrîiau tinerii. Huberta fugărea tinerii. Zi de zi.

Mărșăluind ca un soldat. „Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul, pînă-n Debreţin, apoi Valea lui Mihai, Carei, Satu-Mare, Baia-Mare şi Mittelstadt… ca-n tinereţe”, își zicea Paul Bekk. Pe drum, i se adresa cu voce tare Hubertei. Îi răspundea vocea Hubertei. Asta îl liniştea și îl încuraja. De unul singur nu i-ar fi plăcut, mai ales nopţile.

„Ai adus buha aia mică şi pe Maria în garsonieră. S-a umplut spaţiul locativ”, zicea Paul.

„Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul, pînă-n Debreţin, pînă la marginea Debreţinului. De-acolo, cu o dubiţă, pînă la Valea lui Mihai, Paul. Apoi mai vedem noi”, zice Huberta.

„Te-am întrebat altceva”, zice Paul.

„Ţi-am spus atunci că a da lapte acru unei nou-născute înainte de prima alăptare înseamnă să-i dai sănătate pînă la adînci bătrîneţi. Tu erai obsedat de ţîţele mele. Doreai să participi la prima alăptare cît mai repede. Şi tot fluierai”, zice Huberta.

„Fata se numea Maria. Te-ai dus să-i schimbi numele în Mary”, zice Paul.

„Parcă se sufoca în nopţile în care tu sforăiai pe terasă. Dacă-i schimbam numele, fugeam de toate bolile care ar fi căutat-o”, zice Huberta.

„Vocea ta ai devenit tu”, răspunde Paul.

„Stîngul după dreptul şi dreptul după stîngul, Paul. Uite Debreţinul. Ţi-am adus un praf într-o punguţă de piele de căprioară. Văd că-l ai şi acuma la gît. E inimă de corb uscată în hornul unei case de lîngă Varşovia. Pusă-n mîncarea şi băutura ta, te-a vindecat de multe boli”, zice Huberta.

„Moartea ca apăsare a păcatului oricărui om născut dintr-o femeie”, zice Paul.

A ajuns la o staţie de benzinărie. De acolo începea Debreţinul. A văzut duba albă. Şoferul i-a făcut semn să urce în spate, printre cartoane care miroseau a mucegai.

„Ştiu, știu, la Valea lui Mihai”, a zis omul. „Poftiţi, domnule Paul.”

„Pînă la Carei, pînă la Satu-Mare, pînă-n Mittelstadt”, a răspuns Paul Bekk.

S-a uitat la mîna-i dreaptă. Ţinea cu degetele o geantă pătrăţoasă de piele. „Huberta”, și-a şoptit.

„Nu te puteam lăsa să pleci ca de la o casă pustie. Ţi-am pus lucrurile trebuincioase pentru Mittelstadt”, zice vocea Hubertei.

„Am două castele, sere, grajduri în Mittelstadt”, răspunde Paul.

„Ai, ai, ai, ai, ai !”, face Huberta, rîzînd.

„Mie mi s-a spus «Valea lui Mihai», domnule. Cu mine mergi pînă unde mi s-a spus. De-acolo te descurci singur”, zice, puțin intrigat, şoferul dubei.

„Boala ca inamic, aşa a fost privită de oameni”, şopteşte Paul Bekk.

I-ar fi plăcut să vadă peisajele capătului de Ungarie. Vedea doar cartoane.

 

***

 

Fiecare sfîrşit de săptămînă era dedicat vînătorii. Avea două arme şi doisprezece cîini, bunicul Imre, vînătorul din Mittelstadt. Eram la Madrid la şcoală. Vacanţele, în Mittelstadt, la vînătoare. În fiecare săptămînă veneau familii nobiliare. Cu odraslele lor eram coleg la şcoala de diplomaţi din Madrid. Teleki din Satulung, Pribileşti şi Coltău, familia Bloomberg din Gîrdani, Degenfeld din Ardusat. Alţii. Nobili scăpătaţi porneau din gările Debreţinului, Clujului, Zalăului, Sibiului. Cîteodată, domni miniştri de la Budapesta ori Viena.

În anul 1944, în castelul bunicului s-au refugiat ofiţeri şi soldaţi nemţi, cu maşinării de război cu tot.

Bunicul Imre m-a chemat în dormitorul lui și mi-a spus: „Paul, am decis că-i mai bine dacă plecăm”. Au urmat zile în care s-au făcut pachete cu tot ce avea de valoare bunicul. Le-a expediat din gara Mittelstadt la Budapesta. După două săptămîni, şeful de gară a oprit transporturile. Bunicul Imre s-a dus cu o damigeană de vin negru gros și şi-a rezolvat problema.

În 28 septembrie, anul 1944, familia Bekk a părăsit Mittelstadt-ul. Tata Imre n-a ştiut nimic. Locuia în castelul lui. La doi kilometri de bunicul Imre. Eu mi-am continuat drumul din Budapesta la Madrid. Aşa a fost.

 

***

 

În Valea lui Mihai am coborît din dubă. Ne-am aşezat cuminţi la controlul vamal. Eram mulţi. Stăteam la rînd.

La nouăzeci și șapte de ani toată lumea se dă la o parte din faţa ta. „Dacă ai o geantă de piele pătrăţoasă, Paul. Doar dacă e pătrăţoasă”, zice vocea Hubertei.

„Pîn-aici te-am adus, domnule”, zice şoferul. „De-aici nu te mai cunosc”, încheie şoferul.

 

***

 

În anul 1945, bunicul Imre a fost expropriat de către Comitetul de Reformă Agrară din Mittelstadt. Tot atunci l-au declarat „fugit în 28 septembrie din calea Armatei sovietice”.

Bunicul Imre suferea de inimă. Doctorul Foster, director la Sanatoriul János XII din Budapesta, i-a dat un certificat în care scria: „În pat, a stat în pat în Sanatoriul János, s-a aflat sub tratament, fiindu-i interzis să se obosească din cauza miocarditei cronice şi a acceselor de angină pectorală. Domnul Emeric Kristoff Bekk s-a aflat sub tratamentul meu. I-am recomandat bolnavului o cură de o jumătate de an la Balatonfured, cu indicaţia că nu poate călători înspre Mittelstadt, aflîndu-se în pericol de moarte”.

Hîrtia doctorului Foster n-a fost luată în seamă de către Comitetul de Reformă din Mittelstadt. Preşedintele acestuia, Breban Augustin, a scris: „Se respinge”. Ceilalţi membri au semnat. Pe hîrtia aceea s-a mai scris: „Din 700 de refugiaţi în Ungaria, s-au primit 700 de astfel de hîrtii, eliberate de doctorul Foster în toată Transilvania. S-a dovedit că niciunul dintre posesori nu era bolnav, nici la plecare şi nici la reîntoarcere”.

Bunicul Imre a spus doar atît: „Mă simt consternat, deoarece se spune că aş fi antidemocrat şi mincinos. Am fost bolnav, în pat, într-un sanatoriu”.

 

***

 

Mobilierul, ramele şi tocurile uşilor şi ferestrelor, cele 2000 de volume, dintre care multe în ediţii princeps, au dispărut. Grădina englezească, serele, utilajele, animalele, batoza, presa de ulei, motorul Diesel, desfăcătorul de porumb, maşina de măcinat porumb, presa de făcut vin, căldarea de fiert magiun, cele cinci pluguri de fier au ajuns la foştii angajaţi ai bunicului. „Plătesc chirie de folosinţă”, a certificat Comitetul de Reformă.

Din cărămida serelor s-a făcut un grajd pentru animale în capătul dinspre munţii Gutin al Mittelstadt-ului. Castelul a fost distrus. Grinzile principale „Binder” au fost tăiate. Bunicul Imre a rămas fără mijloace de existenţă.

Timp de cinci ani, pînă în anul 1950, a fost găzduit în casa grădinarului său, domnul Nagy Iuliu. Cînd a constatat că a pierdut tot, că n-o să mai fie niciodată nobilul aristocrat din Mittelstadt, bunicul Imre a plecat la München împreună cu bunica Caroline, născută Teglaş.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: