Citiri cu coada ochiului

Mai plîngeți la înmormîntări?

Am povestit mai demult (cf. O lacrimă pe mormîntul tinereții mele) cum plîngeam în copilărie, cînd citeam anumite pasaje din Cavalerii teutoni (și nu numai). Cu vremea, am încetat complet să mai plîng: orice carte aș citi și oricît de tulburătoare ar fi întîmplările narate, rămîn (aproape) impasibil. Îmi păstrez cumpătul. Mai degrabă, mă amuz. Așadar, nici un autor – oricît de genial ar fi – nu-mi mai stoarce lacrimi și suspine. Nu cred că e numai vina lui, eu însumi m-am schimbat (nu numaidecît în rău, și nu numaidecît în bine!): sînt, inevitabil, un cititor cu totul diferit de acela din copilărie și adolescență. Toți pățim la fel, am impresia.

Am încercat să-mi explic această transformare și am ajuns la niște ipoteze. Le voi consemna cît se poate de succint.

În primul rînd, nu mai citesc aceleași cărți, bibliografia s-a modificat radical. Citesc foarte rar cărți redactate anume cu scopul de a mișca, tragedii, melodrame, povești duioase etc. Nici nu cred că un autor serios mai compune, astăzi, astfel de cărți (cu orfani și iubiri neîmplinite, cu amanți sinucigași, cu binefăcători muribunzi). Sau, poate, nu le știu eu, fiindcă nu le mai dau nici o atenție și ignor domeniul. E posibil să mai existe o literatură a cărei finalitate este tocmai aceea de a-l face pe cititor să izbucnească în plîns. Dar ea nu mă mai interesează de multișor. Cărțile pe care le citesc acum nu au acest scop. Nu mă refer, desigur, la cărțile de filosofie, pe care le parcurg din obligație profesională: nimeni n-a plîns, din cîte știu, cînd a studiat Critica rațiunii pure, sau Critica rațiunii cinice, sau Critica rațiunii critice. Sau, dacă totuși a plîns, a plîns din pricina obscurității lor. Metafizica, așa se zice, este un domeniu rezervat oamenilor echilibrați, fără trăiri excesive.

În al doilea rînd, m-am schimbat eu, cum am spus deja, prin însuși faptul trecerii anilor și al lecturii unor cărți. Un om de vîrsta mea nu mai plînge nici la nașteri, nici la nunți, nici la botezuri și nici la înmormîntări. Cu atît mai mult cînd citește o carte, o ficțiune mai banală decît realitatea.

Vîrsta ne face, uneori, înțelepți, iar înțelepciunea este cinică de felul ei. Seneca interzicea cu desăvîrșire discipolilor să verse lacrimi în astfel de ocazii festive, e o rușine să plîngi la căpătîiul unui defunct. Moartea este ceva inevitabil, nu depinde de noi, mai devreme sau mai tîrziu ne vom confrunta cu ea (mai precis, cu o maladie fatală, cu un atac subit). Pentru conștiința omului, moartea rămîne ceva de neatins, o certitudine benignă. Sigur, intuiția morții proprii (care este un fapt tîrziu, o descoperire uimită, cum de n-am bănuit?) produce în mințile noastre măcar un frison: „Aha, peste x ani, sau peste x zile, sau peste un ceas, sau peste un minut, sau chiar în clipa de față, nu voi mai fi, dar acest univers indiferent, care n-a constatat deocamdată prezența mea în cuprinsul lui, nu-mi va constata nici absența. Asta este!”. Dar, de obicei, intuiția cu pricina nu devine o obsesie, nu cădem în nevroză, dimpotrivă, trăim ca și cum nu vom muri niciodată și nu ne gîndim clipă de clipă la moarte (cum cerea stăruitor același Seneca).

În al treilea rînd, întreaga noastră învățătură (care durează ani buni și lasă urme de neșters) este menită să ne suprime afectele. Hermeneutica ucide plînsul, fiindcă ne arată că scopul oricărei lecturi este unul singur: acela de a prinde un sens (sau mai multe). A te lăsa, cînd străbați o carte, în voia trăirilor reprezintă așa-zisa „eroare afectivă”, denunțată, cu mai bine de jumătate de veac în urmă, de critici literari vigilenți (cf. Wimsatt & Beardsley, 1949).

Confundăm semnificația unui poem cu ce face/trezește poemul în noi. Nu e bine, pretind exegeții. Trăirile tulbură înțelegerea. Dacă te lași cu totul în voia afectelor, a patimilor, dacă te identifici cu un personaj, dacă plîngi la moartea lui Werther, a doamnei Bovary, nu mai poți gîndi critic, nu judeci corect. Ești subiectiv. Cînd comentează o carte (oricît de mișcătoare ar fi), exegeții își ascund, de obicei, sentimentele. Ar fi o mărturisire rușinoasă și oricum neavenită. Ei au ca misiune principală să explice minuțios textul, să propună o ipoteză verosimilă cu privire la înțelesul/semnificația lui. Cam atît. Nu mai mult de atît.

Am promis că voi fi cît se poate de scurt. M-am întins. Sper că nu v-am impresionat pînă la lacrimi…

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu