Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 218

Dumitru Țepeneag în dialog cu Alain Robbe-Grillet

Reach content for Google search „Alain Robbe-Grillet”, „dumitru tepeneag”



Vă invităm să citiți un fragment din interviul realizat de Dumitru Țepeneag, în 1990, cu scriitorul francez Alain Robbe-Grillet, interviu apărut inițial în revista „Contrapunct”, și reluat în volumul „Opere 9. Texte teoretice, interviuri, note critice, șotroane 1990 – 2000” (Tracus Arte, 2021).

 

„Marxismul e pe ducă, alte pericole ne pândesc” (de vorbă cu Alain Robbe-Grillet) (fragment)

 

[…] D.Ț. – Hai mai bine să lăsăm baltă politica europeană și, rămânând pe plan european, să revenim la cultură. Dacă dezvoltarea socio-politică a țărilor din Est continuă în același sens, vom vedea apărând probleme specifice societății de consum occidentale. Chiar dacă vom avea de-a face cu o societate de consum mai săracă… De pildă, în artă, în literatură, cenzura politică va fi înlocuită cu cenzura economică. Tu ce crezi?

R.-G. – Tu pui problema constrângerilor economice, a efectului acestora asupra literaturii. E adevărat că țări foarte industrializate și prospere ca Germania ori Suedia au tendința să se supună legilor pieții chiar și în ce privește produsele culturale. Adică, să zicem, romanele care ajung în librării trebuie să se vândă.

D.Ț. – Eu știam că în Suedia scriitorii au un fel de bursă…

R.-G. – Scriitorii au o bursă, dar cărțile care nu se vând după câteva săptămâni se dau la topit.


Cum, necum, astăzi lumea citește mai puțin; iar când citește, citește mai repede, adică nu poate citi cărți care nu se citesc repede. Or, nu se poate citi Joyce repede, nu se poate citi Faulkner repede…

Alain Robbe-Grillet


D.Ț. – Păi în Franța nu-i tot așa? Sunt puțini scriitori care rămân în rafturile librăriilor timp de mai mulți ani. Și numai în anumite librării.

R.-G. – Ba nu, în Franța nu se topește cu atâta ușurință. În Suedia e totuși extraordinar: la șase luni după ce Beckett a luat premiul Nobel, Editura Bonnier, care-l editase, i-a dat la topit toate cărțile.

D.Ț. – Nu se vindeau?

R.-G. – Nu se vindeau destul de repede. Pe vremuri, când cărțile își așteptau cumpărătorii, așezate cuminte în rafturile librăriilor, nimănui nu-i trecea prin minte că asta ar putea prezenta o cheltuială în plus. Acum viteza de circulație a mărfurilor se aplică și la cărți. O carte rămasă într-un raft costă bani. Și trebuie deci eliminată. Să iau ca exemplu propriile mele cărți, de pildă o carte cum ar fi Gelozia. La apariție, cartea asta a produs un adevărat traumatism în critica tradițională.

D.Ț. – Care era majoritară. Și este.

R.-G.– Așa e. Gelozia deci n-a avut nici măcar un singur articol favorabil în marile ziare ori săptămânale.

D.Ț. – În momentul apariției…

R.-G. – Exact. De vândut, nu s-au vândut mai mult de 300 de exemplare. Într-un an. Iar „noul roman” era chipurile la modă, adică era discutat, criticat, câteodată chiar apărat. Bun. Ce s-ar întâmpla, mă întreb, cu o asemenea carte dacă ar fi dată la topit? Cartea ar dispărea. N-ar avea niciodată un public. Acum, aceeași carte se vinde cam la 5000 de exemplare pe an. Numai în Franța. O cifră acceptabilă pentru ordinatorul care selecționează cărțile rentabile. Are deci o rentabilitate mică, dar sigură. E o carte bună.

D.Ț. – Bunicică…

R.-G. – Da, are o viteză de circulație onorabilă. Acum e bună…

D.Ț. – Bunicică…

R.-G. – …acum e bunicică, dar dacă i s-ar fi aplicat fără cruțare legea pieței în momentul apariției, pur și simplu ar fi dispărut. Un produs cultural are nevoie de timp. O carte trebuie lăsată să-și aștepte cititorul. O carte își creează ea singură propriul ei public. Așa se întâmplă că scriitorii considerați mult timp drept ilizibili – ca Simon, Duras ori eu însumi – au acum un public important. Eu, de pildă, pot să trăiesc din belșug grație doar drepturilor de autor.

D.Ț. – Tu știi că în România Gumele a avut un tiraj de 30 000 de exemplare, care s-a epuizat?

R.-G. – În cazul acesta e vorba de modul de distribuție a cărților, care e cu totul diferit de al nostru. Am văzut asta în Cehoslovacia, unde am stat mai mult timp pentru că am turnat acolo două filme. Pe de o parte, cărțile erau foarte ieftine; pe de altă parte, cititorii știau că nu vor fi retipărite…

D.Ț. – Unele sunt retipărite.

R.-G. – Oricum, după părerea mea, acest sistem de comercializare e nesănătos.

D.Ț.– Setea de lectură în Est e mai ușor de explicat prin lipsa distracțiilor curente aici. Și în primul rând a televiziunii. În România, erau doar două ore de program, din care jumătate consacrat lui Ceaușescu. Acum, bineînțeles, totul e în schimbare.

R.-G. – Cum, necum, astăzi lumea citește mai puțin; iar când citește, citește mai repede, adică nu poate citi cărți care nu se citesc repede. Or, nu se poate citi Joyce repede, nu se poate citi Faulkner repede…

D.Ț. – Nici Robbe-Grillet… Sau mai exact asemenea cărți au nevoie să fie recitite, necesită o dublă lectură imediată, căci deseori abia la o a doua lectură se clarifică cea dintâi.[…]

R.-G. – Așadar, există o serie de fenomene în societatea noastră care se împotrivesc culturii pe care o reprezentăm noi doi, de pildă. Asta e sigur. Dar cum am o natură optimistă care răzbate chiar și azi, când mă simt deprimat, îmi zic: nu-i grav, vom vedea. Căci deocamdată situația nu e deloc strălucită. Când am început să scriu, prin anii ’50, nu aveam cititori, e adevărat, dar era o epocă în care faptul acesta nu era resimțit ca o dramă de către editor.

D.Ț.– Vrei să spui că un editor, dacă pierdea cu un autor ca tine, își scotea pierderea cu un altul.

R.-G. – O editură ca Minuit, de fapt, nici nu se gândea la beneficiu. Lindon îi publica pe Blanchot și Bataille în pură pierdere. Vreau să spun că astăzi chiar și un editor ca Lindon evită cărțile care nu se vând.

D.Ț.– Ai fost anul trecut la Budapesta. Cum crezi că se vor orienta editorial în noile condiții? Crezi că sunt tot atât de interesați de traduceri? Și ce traduceri? Ce fel de autori?

R.-G.– În țările care s-au eliberat de comunism, există anumite pericole. Am văzut pe plan politic temerile pe care le putem avea în legătură cu popoarele de acolo…

D.Ț.– …care ar trebui să ajungă la o coabitare cât de cât armonioasă.

R.-G.– Exact. Cultural vorbind, ne putem teme că din capitalism se va lua în primul rând ce e mai rău; adică – spus pe jumătate în glumă: restaurantele McDonald’s. Și în general produsele culturale de proastă calitate. Dacă s-au eliberat de opresiunea comunistă ca să mănânce „hamburgheri” și să vadă „Rambo” sau „Dallas” la televizor… atunci e păcat. Ca să fiu mai precis. Ideea de liberă concurență va impune în același timp ideea de rentabilitate în producția culturală. Și în consecință legea pieței, adică a cererii și ofertei, aplicate cu orice preț. În Franța, de pildă, Editura Minuit s-a luptat din răsputeri împotriva legii pieței în librării. Am impus până la urmă o lege care îi obligă pe librari să-și vândă toți cărțile la același preț. Ceea ce contravine legii cererii și ofertei, nu-i așa? Iar adepții liberalismului cu orice preț au protestat zicând că aceasta împiedică mecanismul concurenței și deci clientul e frustrat. Numai că în acest domeniu, dacă se permite libera concurență, micile librării vor dispărea și, odată cu ele, și cărțile de mică vânzare. Trebuie spus că legea pieței e, bineînțeles, prielnică economiei în general: profunzimea bunurilor de consum în societatea noastră, belșugul de produse alimentare și buna funcționare a industriei vin toate din aplicarea corectă a legilor pieței.

[…]

D.Ț.– Aș vrea să pălăvrăgim puțin și despre relația care pare să se impună în ultimul timp între declinul ideii de progres și avangardă.

R.-G.– Știi, în momentul când cărțile mele au început să intereseze pe tineri, mai ales pe studenți, pe la sfârșitul anilor ’60, și eram invitat să țin conferințe ori chiar seminarii, ei bine, universitățile care mă invitau erau totdeauna cele marcate de marxism sau de stângism. Vreau să spun că în universitățile „cuminți”, unde nimeni nu se gândea la revoluția socialistă, nimeni nu se gândea nici la revoluția literară. Nu eram comunist, nici măcar „om de stânga” nu puteam fi considerat, și totuși eram invitat pentru spiritul de aventură intelectuală care se simțea în opera mea.

D.Ț.– Bine, dar ai avut admiratori și în partea cealaltă. De pildă eu, ca și alți intelectuali din Est, nu eram comunist, ba chiar sufeream pe propria-mi piele revoluția socialistă, și totuși literatura ta și „noul roman” în general m-au atras imediat. Era mai mult sau mai puțin o direcție în care încercam deja să merg și eu, în pofida obstacolelor pe care regimul zis comunist le ridica în fața avangardei.

R.-G.– Bineînțeles. Dar în Franța era diferit, mai ales pentru instituțiile universitare. Astăzi, ceea ce numim declinul ideologiilor, adică… uite, de pildă marxismul, slavă domnului, nimeni nu-l mai ia în serios. Marx rămâne un gânditor interesant, dar limitat…

D.Ț.– Limitat la secolul XIX.

R.-G.– Exact. Și care s-a înșelat într-atât în profețiile sale încât nu mai are niciun rost să încerce cineva să-i aplice teoriile.

D.Ț.– Iar din punct de vedere literar era complet reacționar.

R.-G.– Da, da. Cât despre Lenin, la fel. Vreau să spun că nu mai avem ce spera din partea acestor ideologii. Din păcate, însăși noțiunea de ideologie a fost discreditată. Și există acum un fel de atracție irezistibilă pentru satisfacțiile imediate, ceea ce, în țările din Est, îi face pe oameni obsedați în primul rând de bunurile de consum.

D.Ț.– Care lipsesc…

R.-G.– …să creadă că asta e libertatea. Bineînțeles, abundența de bunuri de consum e o formă de libertate. Să poți cumpăra când vrei, unde vrei, ce vrei… Dar poate că cei de acolo, obsedați de abundența de aici, nu-și dau bine seama că perioada de belșug e, la noi, probabil revolută.

D.Ț.– Oricum semnul egal între progres social și avangardă literară, în Occident a fost pus.

R.-G.– Da, cam așa e…

D.Ț.– De aceea, se vorbește acum de post-modernism, care e perceput în mod fals, după mine, drept un anti-modernism.

R.-G.– Asta mă face să mă gândesc la tinerii autori de la Minuit.

D.Ț.– Echenoz, Toussaint…

R.-G.– Mă izbește la ei faptul că literatura lor nu deranjează pe nimeni. Înțelegi? În anii ’50-’60, cărțile noastre deranjau în mod violent și probabil că în continuare deranjează, de vreme ce sunt înjurate de o anumită critică încă și acum. Pe când Echenoz și Toussaint constituie un fel de soft revolution.

D.Ț.– În privința lui Echenoz, eu aș fi mai puțin sever. Felul în care experimentează ceea ce aș numi „viteza narațiunii” mă interesează.

R.-G.– Dar nici eu nu vreau să-i vorbesc de rău. La Budapesta i-am lăudat cât am putut pe toți: Echenooz, Toussiant, Marie Redonnet. Dar cel mai interesant e Deville. Și cel mai puțin cunoscut. Oricum, nu pot să nu remarc un fel de detașare, de nonșalanță, din partea lor. Simon, Duras și cu mine am fost întotdeauna anti-comuniști. Cu toate acestea, credeam într-un fel de progres uman legat de mersul înainte al literaturii, care trebuie să aducă un plus de libertate spirituală. Pe când ei nu par să creadă în asta. Au un fel de modestie, de gentilețe care mă neliniștește. Noi avem orgoliul operei noastre.

D.Ț. – Poate pentru că ei nu pretind că au descoperit ceva într-adevăr nou și nu fac decât să dea târcoale operei predecesorilor…

R.-G.– Și asta la ce-o să ducă?

D.Ț.– Habar n-am! În jurul acestui tip de interogații se învârte întregul postmodernism. Se poate merge înainte? Mai are vreun rost? Când publicul e evident că nu vrea să facă efortul de a-i urma pe creatorii care au ambiția de a găsi ceva nou. E noul o valoare în sine?

R.-G.– Eu cred că acum e momentul să intervină scriitorii din Est, unde e de așteptat să se producă o efervescență comparabilă cu aceea de după război, la noi, când ideologia de dreapta a fost denunțată și eliminată.

D.Ț.– Situația în Est e ceva mai complicată. De pildă, în România, scriitorii tineri, în ultimii ani de dictatură, au reușit, în ciuda dificultăților, inerente, să facă o literatură cât de cât modernă, să experimenteze moduri, noi pentru ei, de scriitură. Într-o măsură chiar mai mare decât pe vremea mea. Regimul a permis o literatură „purăpentru căavusese timp să constate că aceasta nu declanșa, în imediat, niciun efect politic. Pe când acum, după „eliberare”, scriitorii au chef să pună probleme politice. Câțiva ani de-acum încolo o să apară cu precădere o literatură politizantă: a închisorilor, a suferinței. Într-un cuvânt, memoria, atâta timp împiedicată să funcționeze, își va lua revanșa. Paul Goma va face adepți, deși el însuși, în exil, se străduie de câtva timp, fără mare succes, să-și schimbe direcția. Dar acest tip de literatură nu poate dura prea mult. Scriitorii vor sfârși prin a se întoarce la adevărata literatură. Dar publicul?

R.-G.– Ce e pasionant în epoca noastră e că acum totul pare posibil. Suntem într-o situație în care, chiar dacă vedem profilându-se tot felul de primejdii – căci dacă marxismul a dispărut, alte pericole probabil ne pândesc –, ar trebui să avem o privire relativ euforică. Situația asta de pericol, dar și de deschidere e, orice s-ar spune, excitantă pentru spirit.

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.