Cronici Nr. 218

Maja Lunde. Amintiri și speranțe

Reach content for Google search „maja lunde”, „istoria apelor”



2017: O femeie în vârstă, pe nume Signe, navighează cu velierul ei, „Albastru”, pe apele tumultuoase ale Mării Nordului, ajungând, în cele din urmă, după o călătorie anevoioasă, în Franța, la Bordeaux, apoi pe Canal de Garonne, pentru a-l întâlni și înfrunta încă o dată pe Magnus, iubitul ei din tinerețe.

2041: Un tânăr, David, și Lou, fetița lui de șase ani, reușesc să se stabilească într-o tabără de refugiați, la Bordeaux. Casa lor, dintr-un oraș din sudul Franței, a fost distrusă de foc, incendiile nemiloase pârjolind regiuni întregi și destrămând (sau distrugând complet) numeroase familii. David e convins că soția sa și bebelușul vor ajunge, la rândul lor, la Bordeaux, important fiind doar ca el să poată avea grijă de Lou până atunci. Și e convins că, finalmente, vor începe și ploile, iar viața tuturor va reveni la normal.

2020: La începutul anului, e publicată versiunea în limba engleză a romanului intitulat „Istoria apelor”, semnat de Maja Lunde, iar impresia produsă de acesta e covârșitoare, cu atât mai mult cu cât toate programele de știri din întreaga lume prezintă pe larg uriașele incendii de vegetație din Australia, unde mari orașe sunt amenințate de flăcări, înecate de fum și acoperite de cenușă. În plus, știm bine că de câțiva ani încoace temperaturile cresc constant pe tot globul, nivelul mărilor, la fel, punând în pericol comunități și distrugând ecosisteme. Schimbările climatice sunt la ordinea zilei, iar încălzirea globală e, din păcate, o realitate a zilelor noastre. Într-un fel straniu, Maja Lunde, prin cel de-al doilea roman al său, „Istoria apelor” (2017), a reușit să ofere cititorilor din întreaga lume o imagine extrem de grăitoare a unor situații-limită cu care ne-am putea confrunta cu toții într-un viitor nu tocmai îndepărtat. Și un avertisment care, cu mijloacele literaturii, are darul de a ne pune în gardă cu privire la direcția – nu întotdeauna corectă! – pe care umanitatea o alege, din comoditate sau cu speranța unor câștiguri materiale facile, însă fără să realizeze consecințele pe termen lung. Căci aceasta e situația esențială din noul roman al autoarei norvegiene, deja celebră pe plan mondial după apariția primului ei roman, „Istoria albinelor” (2015).

De altfel, Maja Lunde, încununată în ultimii ani cu toate marile premii literare ale Scandinaviei (Peer Gynt-prisen, Fabelprisen, Bjornsonprisen), plănuiește o complexă tetralogie axată pe descrierea transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor (în paranteză fie spus, cel de-al treilea roman al acestei serii, „Calul lui Przewalski”, publicat în 2019, se bucură deja de mare succes în Norvegia). În „Istoria apelor”, în anii adolescenței și primei tinereți, Signe și Magnus sunt plin de idealuri și încrezători. Și atât de îndrăgostiți unul de celălalt, și de frumusețea Norvegiei natale, încât își închipuie că vor reuși să salveze lumea. Iar dacă nu, cel puțin s-o schimbe în bine. Numai că viața nu e asemenea unei minunate povești cu zâne, iar convingerile și promisiunile adolescentine sunt destul de repede înlocuite de interesele financiare… Magnus e cel care alege această cale ușoară, se va și îmbogăți în scurtă vreme, ajungând să facă comerț chiar și cu gheața norvegiană, pe care o exportă, pe bani mulți, în țările Golfului. Signe consideră că asta e inacceptabil și va lupta ani în șir cu cei care se încăpățânează să obțină profit din orice, chiar și din ghețarul ei mult iubit.


Maja Lunde vorbește despre nevoia fiecăruia dintre noi de a salva lumea prin sine și prin propriii membri ai familiei, pentru ca, abia apoi, să se poată restabili și conexiunile de la nivelul unei comunități atât de marcate de dezastre încât parcă a uitat să fie ea însăși.


Romanul are o structură duală, textul fiind împărțit în capitole care alternează în permanență perspectiva. Pe de o parte, Signe își povestește experiențele din prezent și își rememorează trecutul, iar pe de alta, David se luptă să supraviețuiască alături de Lou și să-și păstreze (să-i păstreze mai ales fetiței sale!) speranța într-un viitor în care viața lor va putea cu adevărat să-și redobândească ritmurile pierdute și să aibă din nou un sens. Atât Signe, cât și David relatează la persoana întâi, iar textul „Istoriei apelor” se parcurge cu sufletul la gură, cititorul așteptând nu doar să afle ce se întâmplă, ci să întrevadă și unele soluții pentru marile provocări cu care omenirea se confruntă astăzi. În plus, Maja Lunde are mereu în vedere și o structură simbolică, pentru că, de pildă, pe când se luptă din răsputeri să-și stăpânească ambarcațiunea prinsă într-o furtună care îi amenință toate planurile, și chiar viața, Signe își amintește frânturi din trecut, rememorează mici sau mai mari întâmplări din copilăria sa privilegiată, când se bucura de tot ce și-ar fi putut dori un copil, dar mai ales retrăind momente ale iubirii ei pentru Magnus, încercând nu să se împace cu ruptura dintre ei, ci să înțeleagă, fie și parțial, măcar după ani de zile, de ce s-au despărțit. La rândul lui, David, aflat în tabăra de refugiați, caută cu disperare salvarea și, în cele din urmă, alături de Marguerite, femeia purtând și ea în suflet mari pierderi, ajunge la o casă părăsită, unde descoperă o ambarcațiune, velierul lui Signe – șansa unui nou început și a unei vieți adevărate. Numai că ploile încă nu au revenit, canicula încă nu s-a potolit, iar canalul pe care ar trebui să navigheze pentru a se salva e tot secat. Acesta e punctul în care cele două linii narative se întâlnesc, trecutul lui Magnus și Signe poate reprezenta speranța viitorului pentru David, Lou și Marguerite, cu condiția ca ploile să înceapă, iar apele să acopere din nou mari părți ale pământului…

Finalul romanului va fi, în consecință, ușor ambiguu, scriitoarea dorind să mențină un ton dulce-amar, evidențiind, pe de o parte, posibilitatea salvării (fizice și spirituale!) pentru personajele sale, subliniind importanța tenacității și nevoia păstrării speranței chiar și în cele mai grele momente, dar, pe de altă parte, vorbind, fie și indirect, prin detalii semnificative, despre singurătatea omului într-o lume devastată de schimbări climatice și de conflicte, despre lipsa legăturilor reale cu o comunitate și despre șansa unei salvări personale sau, cel mult, la nivelul unui nucleu familial restrâns. Căci David nu reușește să stabilească o legătură reală cu cei alături de care trăiește în tabăra de refugiați, fiecare individ ajuns acolo alegând să-și poarte singur durerile și disperarea, ori să-și hrănească firavele speranțe doar pe cont propriu… Maja Lunde vorbește, astfel, despre nevoia fiecăruia dintre noi de a salva lumea prin sine și prin propriii membri ai familiei, pentru ca abia apoi, cine știe, să se poată restabili și conexiunile de la nivelul unei comunități atât de marcate de dezastre încât parcă a uitat să fie ea însăși.


Citește și Existență și mască

 

Reach content for Google search 1„yukio mishima”, „sete de iubire”


Citită astfel, „Istoria apelor” devine un dureros efort de rememorare și, deopotrivă, o lucidă punere în gardă a umanității contemporane cu privire la viitorul, deloc luminos, care i se poate deschide în față nu după multă vreme. Căci, în fond, 2014 e o dată suficient de apropiată… Dacă în „Istoria albinelor”, primul său roman, scriitoarea avea în vedere perspectiva sumbră a dispariției micilor insecte atât de importante pentru supraviețuirea speciei umane, în cartea de față, ea vizează amenințarea lipsei apei și suferința și mai rapidă pe care acest fenomen ar putea-o determina. În subsidiar, însă, Lunde nu uită să ne amintească de existența taberelor de refugiați – care, cu toate că încă nu sunt siliți să plece din locurile lor de baștină de schimbările climatice, suferă sub ochii noștri, în multe țări europene. Încă o necruțătoare oglindă și un dureros memento adresat unei umanități care pare a-și fi pierdut capacitatea de a se recunoaște pe sine în suferința celorlalți…

Autoarea are un stil inconfundabil, acordând maximă atenție detaliilor și punând uneori în prim-plan chiar amănunte aparent neînsemnate, cu scopul de a ne arăta, iar și iarăși, că existența umană nu e făcută doar din marile idealuri și dificilele încleștări existențiale, ci și din micile bucurii, din clipele fericite, din încântarea sinceră în fața apei proaspete sau a contemplării naturii. Tocmai de aceea, personajele pe care le creează, la fel cum se întâmplă și în „Istoria albinelor”, sunt atât de pregnante și de expresive și, efectiv, nu pot fi uitate ușor. Palmele mici și lipicioase de la căldură ale micuței Lou, căciula ponosită și plină de scame a lui Signe, bucuria lui Lou în fața celor douăsprezece recipiente cu apă pe care le descoperă în Franța, teama lui Signe din timpul furtunii pe mare că nu va mai apuca să-l revadă pe Magnus, ca să nu amintim multe altele asemenea, fixează pentru totdeauna imaginile și aceste ființe de hârtie în mintea și sufletul cititorului, făcându-le să concureze cu ușurință amintirile pe care fiecare în parte le avem despre oamenii pe care îi cunoaștem ori îi iubim. E drept că, uneori, secvențele dedicate lui Signe, cu obsesiva ei întoarcere spre trecut, pot părea lente în ceea ce privește desfășurarea narativă, însă asta se întâmplă doar prin comparație cu dinamismul fragmentelor centrate pe dificila existență a lui David și Lou. Aceștia din urmă, forțați de împrejurări să supraviețuiască și să aibă grijă unul de celălalt într-un mediu mereu ostil, par mult mai încercați de viață și de soartă decât Signe, chiar și atunci când ea se luptă să-și stăpânească velierul în mijlocul apelor dezlănțuite. Absolut remarcabile, însă, rămân pasajele reflexive, în primul rând cele dedicate apei, din monologurile interioare ale lui Signe: „Toată viața este apă, toată viața a fost apă, pretutindeni unde m-am dus a existat apă. Apă care se revărsa din cer sub formă de ploaie, sau sub formă de zăpadă, alimentând micile găuri din munți, se așternea pe ghețar și se transforma în gheață, curgea în jos pe pantele abrupte ale munților, prefăcându-se în mii de pâraie mici, care se revărsau în râul Breio, formând în fața satului din fiord o suprafață lină, care devenea una cu oceanul, dacă îl urmai înspre vest. Întreaga mea lume era apă. Pământul, munții, pășunile erau doar insule minuscule în ceea ce era de fapt lumea. Și eu îi spuneam lumii mele Pământ, dar mă gândesc că ar fi fost mai bine să se fi numit Apă”. Foarte frumoasă și expresivă este traducerea în limba română a acestui roman apărut la Editura Humanitas Fiction, semnată de Ivona Berceanu, excelentă cunoscătoare (și tălmăcitoare!) a literaturii norvegiene, și care a oferit cititorilor de la noi minunate versiuni ale scrierilor lui Jo Nesbø, Bobbie Peers, Karl Ove Knausgård sau Jørn Lier Horst. În „Istoria apelor”, Signe crede în istoriile pe care (și) le rememorează, pentru a găsi curajul de a merge înainte. David crede în poveștile pe care i le spune lui Lou, pentru a menține vie puterea de a aștepta zile mai bune. E adevărat că simplele istorisiri nu ne pot salva de noi înșine, însă e una dintre mizele majore ale romanului scris de Maja Lunde a ne spune că ele, poveștile pe care ni le spunem uneori sau pe care le spunem celor dragi, ne pot ajuta să privim lumea din perspectiva adecvată și, astfel, să ne cunoaștem mai bine chiar pe noi înșine și să ne gândim mai mult la consecințele propriilor fapte.

Lucid și profund meditativ, tulburător de actual, romanul „Istoria apelor” pune în discuție, cu măiestrie, nu doar foarte fragilul ecosistem al planetei noastre sau lupta unor oameni inimoși de a păstra resursele vitale ale Terrei și pentru generațiile viitoare, ci, în egală măsură, și importanța păstrării speranței, chiar și în cele mai neprielnice circumstanțe. Și reușește să spună câteva lucruri esențiale despre puterea iubirii și a iertării, despre singurătate și nevoia de solidaritate, despre oamenii care suntem – sau care am putea (ar trebui) să devenim.

Maja Lunde, „Istoria apelor”, traducere de Ivona Berceanu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2020

 

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.