Avanpremieră Nr. 203

„Măști” de Leonardo Padura (fragment)

Reach content for Google search „leonardo padura”, „masti”



Vă invităm să citiți un fragment din romanul „Măști” de Leonardo Padura (traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Colecția „Ficțiune Fără Frontiere”, Editura Paralela 45, 2021).

Romanul „Măști”(1997), tradus în limba română de Marin Mălaicu-Hondrari, face parte din tetralogia Las cuatro estaciones”/„Cele patru anotimpuri”, supranumită, în traducerea în limba engleză, „Cvartetul Havana”, tetralogie care a pus bazele unei serii celebre de romane polițiste despre locotenentul Mario Conde. Acest detectiv atipic este un polițist intelectual, care încearcă să se ridice la nivelul suspecților săi din lumea literară și artistică, unul care își pregătește cu meticulozitate rapoartele, formulează cu mare grijă afirmațiile, bazându-se, înclusiv, pe lecturi și pe talentul său literar. Trecutul și nostalgia sunt, la Padura, elemente fundamentale, iar personajele îl ajută pe scriitor să trateze un șir de aspectele sociale, culturale și istorice ale Cubei contemporane.

Scriitura puternică a lui Padura ilustrează o imagine de atmosferă a unui oraș zbuciumat, iluminat de comentariul sardonic al lui Conde.

Sunday Telegraph

Un tânăr travestit, purtând o splendidă rochie roșie, este găsit strangulat în parcul Havana. Investigația crimei violente, condusă de Conde, dezvăluie o societate coruptă, sufocantă și o realitate cubaneză în care nimic nu e ceea ce pare. O lume întunecată și fascinantă, alcătuită din bărbați și femei care s-au născut în timpul revoluției și care trăiesc fără să viseze la exil, căutându-și identitatea în mijlocul ruinelor.

 

Leonardo Padura
Măști (fragment)

 

Parisul nu se sfârșește niciodată, iar amintirile fiecărui om care a locuit acolo sunt diferite de ale altuia… Asta e cât se poate de adevărat, chiar dacă a spus-o Hemingway, cel mai egolatru și narcisist scriitor al secolului. Amintirile mele din Paris sunt ca o nostalgie senină, de care n-am scăpat nici după treizeci de ani. Pentru că atunci când am ajuns la Paris, în aprilie 1969, era deja o primăvară atât de minunată încât te durea și îți venea să faci ceva pentru a fi mai fericit, dacă fericirea o fi existând, pentru a fi mai inteligent și a cuprinde totul, a ști totul, sau pentru a fi mai liber, dacă și așa ceva o fi existând, va exista sau a existat vreodată. Îmi amintesc că am simțit farmecul soarelui blând, ca de catifea, scăldând Champs-Élysées, marile palate napoleoniene, frivolitatea cafenelelor, și am înțeles mai bine ce se petrecuse cu un an înainte. Încă mai simt, ca o mângâiere pe piele, lumina după-amiezii pe vitraliul frontal de la Notre-Dame, vuietul întunecat și plin de istorie al Senei la Île de la Cité și îl mai aud pe flașnetarul negru, în față la Louvre, cu maimuța lui africană care dansa pe ritmul unui vals vienez. Îmi amintesc și concertul celor de la Rolling Stones, pe când voiau să fie mai rebeli decât The Beatles, și i-am văzut de la două sute de metri, sub cerul rece al primăverii din Paris, printre țipetele de adorație ale acelor franțuzoaice blonde, ce se simțeau libere, fiice avortate și mame nou-născute ale unei revoluții care ar fi putut fi, dar nu a fost, chiar dacă după acea lună mai lumea nu a mai fost aceeași, căci o revoluție tot avusese loc: revoluția obiceiurilor și moralității, revoluția permanentă a secolului XX, pe care Lev Davidovich Bronstein, alias Leon Trotsky nu și-a imaginat-o niciodată. Îmi amintesc totul, fiecare zi, fiecare minut, fiecare discuție cu Jean-Paul Sartre și cu inevitabila lui Simone de Beauvoir, cinele cu Geroge Plimton în timp ce-mi lua interviul pentru Paris Review, scotocirea în viața, în nebunia și în manuscrisele lui Antonin Artaud, pentru o ediție deja compromisă din Teatrul și dublul său, tristețea pentru moartea lui Camus, pe care nu apucasem să-l cunosc, dar pe care mereu l-am simțit atât de apropiat, reîntâlnirea, călăuzit de ochii și pașii lui Néstor Almendros, cu scenografia reală a filmului francez și urmărirea, la brațul prietenului meu Cortázar, a memoriei jazzistice interbelice, cultivată în baruri ca niște grote favorabile…

 

Conde se pomenește aruncat într-o pânză încâlcită de misticism, politică și activitate subversivă, redată în mod perfect în paginile îmbibate de corupție și caniculă ale lui Padura.

 The Guardian

 

Îmi amintesc totul pentru că avea să fie ultima mea călătorie la Paris, aproape ultimul meu tangou, și memoria a luat-o înaintea istoriei – deșteaptă memoria asta – fabricându-și prevăzătoare o metodă de autoapărare, așa că a memorat fiecare clipă fericită din acea ultimă călătorie la Paris, de parcă ar fi știut că avea să fie ultima mea călătorie la Paris. Așa se face că îmi pot aminti de acea zi plină de hazard și de atracții propice, când Recio, Otro Muchacho și eu am luat-o spre Montparnasse, lăsându-ne purtați de ultima răsuflare a serii, căutând un restaurant grecesc, care nu se putea numi altfel decât Odiseea, specializat în carne de capră sălbatică. Eram distrați și liberi, mergeam ținându-ne de braț, ca o armată invincibilă, când Recio l-a văzut, sau, pentru a fi mai exact, a văzut-o. Era o femeie înaltă, de o eleganță uluitoare, o femeie supremă, așa cum ar fi trebuit să fie stăpâna vocii lui Edith Piaf, dacă Edith Piaf nu ar fi fost o biată vrabie alcoolică: o femeie impunătoare prin înălțimea ei, prin frumusețea ei evidențiată de măiestria machiajului, prin sânii ei agresivi și gura ca o floare de metal. Am simțit pe piele toată splendoarea ei: era îmbrăcată în roșu, atrăgea atenție dar fără urmă de stridență, iar în înfățișarea ei am descoperit aceeași demnitate tragică pe care mereu am văzut-o la neînduplecata Electra; a fost o revelație, o premoniție îmbrăcată în roșu. 

— E un travestit, a zis Recio. Eu (și la fel și Otro Muchacho, de al cărui nume nu am dreptul și nici nu vreau să-mi amintesc, pentru că ar fi incorect politic și ideologic să trădez vechea lui prietenie cu mine și cu Recio, în acel Paris fantomatic unde totul era posibil, inclusiv ca eu să umblu cu el pe străzi), am rămas stană de piatră, încremenit și uluit.

— Dumnezeule, cum se poate așa ceva? a zis Otro Muchacho, care aici, în depărtarea neconstrângătoare a Parisului, își permitea chiar aluzii la Dumnezeu, pe când în Havana mărturisea public afilierea lui la ideologia marxistă și istorică și certitudinea că religia e opiul, marijuana și chiar și Marlboro-ul popoarelor… 

— E perfectă, am zis, știind deja despre travestiții din Paris, care ies pe stradă și se pierd în mulțime, sau fac pe exhibiționiștii, dar niciodată nu m-aș fi gândit la un asemenea spectacol: femeia aceea ar fi cucerit orice bărbat, pentru că era mai perfectă decât o femeie, mai că-mi venea să zic că era femeia prin excelență, și chiar așa am și zis. 

— Nu, travestitul nu imită femeia, a spus Recio, ca și cum ar fi dictat textul unei conferințe, pe tonul acela și cu cuvintele acelea ale lui de atotștiutor; foloseau mereu fraze lungi, stratificate, baroce, lezamiene, ca și cum l-ar fi luat în răspăr pe bietul Gras. Pentru travestit, à la limite nu există femeie, căci știe (și suferința lui cea mai mare e că e mereu conștient de asta) că el, adică ea, e o aparență, că dominația și puterea fetișului său ascund o eroare imposibil de corectat a naturii, cea atât de isteață în alte rânduri…

 

Leonardo Padura (n.1955, Havana) este unul dintre cei mai de succes scriitori latino-americani ai momentului, prozator cubanez multi-premiat, devenit faimos pe plan internațional datorită detectivului Mario Conde, dar și jurnalist de investigație, autor de romane, scenarii, eseuri literare și anchete jurnalistice. Conde, personajul său principal din tetralogia Cele patru anotimpuri, i-a adus lui Padura prestigiosul Premiu Hammett din Spania. În 2015, Leonardo Padura a fost desemnat laureat al Premiului Prințesa Asturiei (Princesa de Asturias de las Letras din Spania) pentru întreaga operă, considerată „un simbol al dialogului și al libertății”. Acest premiu, supranumit și Premiul Nobel al Spaniei, a fost primit de scriitori precum Philip Roth, Margaret Atwood, Ismail Kadare. 

Cărțile lui Leonardo Padura, cel mai relevant scriitor cubanez contemporan pe plan international, sunt traduse în engleză, germană, franceză, italiană, chineză etc.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.