Măștile succesului și fețele iubirii

„Acum știu că există multe feluri de frumusețe,
iar asta e valabil și pentru locuri, nu numai pentru persoane.”
(Benedetta Cibrario)

Cu peste treizeci de mii de exemplare vândute imediat după apariție, dar și grație Premiului Campiello care i-a fost acordat în anul 2008, romanul „Pelin rubiniu” („Rossovermiglio”, 2007), debutul Benedettei Cibrario, a devenit rapid una dintre senzațiile literare ale momentului în Italia (fiind, de altfel, tradus în câțiva ani în mai multe limbi străine) și, în egală măsură, a propulsat-o pe autoare în centrul atenției lumii culturale din Peninsulă. Fapt aparent paradoxal, câtă vreme, în contextul unei epoci atât de marcate de predilecția pentru experimente narative dintre cele mai îndrăznețe ori pentru teme adesea voit șocante, Benedetta Cibrario alege să scrie o narațiune mai degrabă tradițională, care nu iese neapărat în evidență prin subiect ori prin relațiile dintre personaje, dar care, cu toate acestea – mai bine zis, pentru toate acestea! – cucerește și convinge deopotrivă. Căci „Pelin rubiniu” spune o poveste pe care, la urma urmei, o știm deja, din atâtea și atâtea alte romane mai vechi sau mai noi. Însă o spune cu un farmec și cu o intuiție a peisajului și atmosferei absolut remarcabile, scriitoarea reușind, în plus, să stăpânească perfect și tehnica punctului de vedere, dar și permanenta pendulare între planurile temporale, episoadele din trecut împletindu-se excelent cu cele din prezent.

Totul începe în anul 1928, când o tânără aristocrată din Torino este pusă de tatăl ei în fața unei situații la care ea nu se aștepta: trebuie să-și aleagă un soț dintr-o listă de cinci pretendenți. E vorba despre câțiva bărbați pe care îi cunoaște destul de vag și de care, în orice caz, nu e deloc atrasă, unul fiind prea bătrân, altul prea bogat și așa mai departe… Fără tragere de inimă, dar și fără să-și pună problema unui refuz, ea îl alege pe Francesco Villaforesta, cu care credea că va împărtăși dacă nu vreun sentiment (cu atât mai puțin pe acela de iubire!), măcar pasiunea pentru cai. Astfel că, încă înainte de a împlini douăzeci de ani, e deja căsătorită cu un tânăr de familie bună și cu o avere considerabilă, dar pe care nu numai că nu-l iubește, ci nici măcar nu-l cunoaște – și pe care, din păcate, nici nu va încerca să-l cunoască vreodată cu adevărat dincolo de aparențe. Numai că, ajunsă la Paris în călătoria pe care cuplul o face în luna de miere, tânăra îl întâlnește pe Trott, un bărbat enigmatic (și căsătorit), de care se simte atrasă și pe care nu-l poate uita. După o vreme, cei doi se revăd la Torino, iar întâlnirea lor e urmată de destrămarea progresivă a tinerei familii Villaforesta. Femeia se refugiază departe de oraș, stabilindu-se lângă Siena, la Bandita, unde, în ciuda convingerii generale, reușește nu doar să supraviețuiască și să se facă respectată de săteni, ci și să producă vinuri de o calitate excepțională (de aici și titlul romanului, Rossovermiglio fiind numele unui remarcabil soi de vin, un pelin rubiniu, „de culoarea lunii în anumite seri senine”). Tot aici, alături de Trott, ea încearcă să-și trăiască iubirea, numai că partenerul ei rămâne întotdeauna învăluit în mister, singuratic și tăcut, păstrând doar pentru el o mulțime de taine care, în cele din urmă, le vor fisura legătura.

Dincolo de toate aceste întâmplări care marchează viața protagonistei, Benedetta Cibrario creează un excelent și cuprinzător fundal al marilor evenimente istorice. Căci „Pelin rubiniu” cuprinde o perioadă extrem de complexă – nu o dată și extrem de complicată – din istoria Italiei, dar și a Europei ultimului veac. O perioadă în care lumea se schimbă realmente, nimic nu mai este așa cum frumoasa protagonistă a romanului fusese învățată în copilărie și în adolescență că va fi pentru totdeauna. Aristocrația din Torino și din nordul Italiei e silită să se obișnuiască cu o serie de schimbări care îi scot, pe nesimțite, pe conți și pe duci din tihna plăcută a existenței lor cotidiene, confruntându-i, pentru început, cu ascensiunea fascismului și a grupării lui Mussolini, iar apoi cu dezastrul, suferințele și lipsurile celui de-Al Doilea Război Mondial, urmat de referendumul din 1946, ce va transforma Italia în republică. Mari averi care, înainte de război, erau lăsate moștenire din generație în generație sau erau, dimpotrivă, pierdute la jocurile de noroc, se vor vedea, nu o dată, spulberate peste noapte din cauza inflației, a datoriilor neachitate, a incapacității posesorilor lor de a le administra într-o lume ce nu mai respectă deloc regulile deceniilor precedente. În mod simbolic, dorința de renaștere a unei întregi națiuni se suprapune și o exprimă și pe aceea a unei femei decise să reușească într-o lume a convențiilor sociale și într-un domeniu – viticultura – considerat exclusiv al bărbaților. Crama de la Bandita devine un incredibil succes, vinurile de aici sunt apreciate pretutindeni, însă, dincolo de succesul în afaceri, eroina din romanul Benedettei Cibrario ascunde mari eșecuri, viața fiindu-i marcată de constanta singurătate, de nevoia de comunicare niciodată împlinită, de dorința de a ști că este iubită exact așa cum e ea și nu așa cum ar vrea alții să o facă să fie. Iar dacă în anii tinereții avusese impresia că se ridică împotriva rigorilor unei societăți patriarhale, odată cu trecerea timpului, ea realizează că și acest lucru fusese, în mare măsură, o simplă iluzie pe care i-o menținuse egoistul și aventurierul Trott. Iar la mai bine de jumătate de veac de la stabilirea sa la Bandita, această femeie, ajunsă acum la senectute, decide să organizeze o petrecere, o ultimă cină, care să-i aducă din nou alături, în casa sa, pe oamenii la care ținuse sau de care se simțise apropiată la începuturi. Inclusiv pe Trott.

Numai că, într-o absolut neașteptată răsturnare de situație, acesta va fi momentul în care multe dintre măști cad, iar granița pe care ea o considera atât de clar trasată între aparență și esență, iluzie și realitate, adevăr și minciună se risipește dintr-odată. Trott se dovedește a fi cu totul altfel decât crezuse (mai precis, decât sperase…) ea. În vreme ce Francesco Villaforesta, sosit și el la Bandita, și pe care-l revede după foarte mulți ani, demonstrează nu doar o bună înțelegere a sentimentelor pe care soția sa le nutrise în tinerețe, ci și capacitatea de a-i aduce, fie și tardiv, o alinare – care, e drept, începe cu dureroasa revelație a ghemului de minciuni care, parcă printr-un blestem, o urmase întreaga viață. Scrisorile lui Francesco, pe care le găsește într-un moment neprevăzut, modifică perspectiva pe care eroina o are nu doar asupra propriei existențe, ci și asupra lumii în care trăiește, făcând-o conștientă, poate pentru prima dată, de pericolele la care se expusese. Și, în egală măsură, ea înțelege, abia acum, când e deja mult prea târziu, adevăratele sentimente pe care i le purtase toată viața aparent blazatul și cinicul Villaforesta: „Am crezut că sunt o femeie lucidă și inteligentă, în stare să judece corect pe cei din jur. Aș fi putut s-o știu cu mult timp în urmă. Aș fi putut s-o descopăr în 1928, la Torino, și apoi la Paris, cu câteva zile mai târziu, dacă neliniștea și teama în care mă aruncase căsătoria aceea nu m-ar fi făcut să devin surdă și oarbă. Apoi, l-am întâlnit pe Trott și n-am mai văzut nimic altceva”.

Citește și În lumea violenței

Scrisă la persoana întâi, marcată de flash-back-uri care clarifică ori, dimpotrivă, complică uneori narațiunea, povestea aceasta, a eșecului unui mariaj și a succesului unei afaceri, beneficiază de avantajele – dar și de provocările – perspectivei diferite pe care o are protagonista în funcție de situarea în timp față de evenimentele relatate. Cartea evidențiază contrastele dintre două epoci, două moduri de viață și dintre două lumi, ante- și postbelică, monarhistă și republicană, punând în discuție rutina și nonconformismul, curajul și lașitatea, indiferența și implicarea. O perioadă dificilă a istoriei italiene, moment de cotitură din multe puncte de vedere, printre acestea fiind și acela că acum e pentru prima dată când femeile devin (și se simt!) nu doar martore, ci și protagoniste ale istoriei, fie și doar ale istoriei intime, de aici decurgând necesitatea asumării alegerilor pe care le fac și, după caz, a succeselor ori a eșecurilor. Asemenea atâtor și atâtor femei ale acelor ani și decenii, eroina acestei cărți alcătuiește, prin efortul de rememorare, o istorie personală, alcătuită din speranțe și regrete, din aspirații și pierderi, pe care are curajul de a le analiza în toate resorturile și semnificațiile lor. Negăsindu-și locul în lumea artificială a saloanelor lumii bune, ea simte că trăiește doar prin activitatea pe care o desfășoară la Bandita, refugiindu-se în muncă și ajungând să respire cu adevărat în ritmul anotimpurilor, al pământului pe care-l iubește ca pe o ființă omenească și al preparării vinului bun. Convinsă că mereu a luat propriile decizii și că și-a hotărât singură viața, eroina va înțelege doar la final că a fost și ea o păpușă în mâinile destinului și mai ales ale celor din jurul său, pe care, din păcate, nu a reușit niciodată să-i înțeleagă cu adevărat. Cu unele accente ori detalii care ne duc cu gândul la cele mai bune pagini ale lui Luigi Pirandello, Benedetta Cibrario se impune definitiv odată cu acest remarcabil roman de debut, reușind să spună o poveste atât de impresionantă, în aparenta ei simplitate, atât de grăitoare și de sugestivă, nu doar pentru deceniile tulburate ale Italiei postbelice, ci, dacă citim printre rânduri, și pentru lumea în care trăim.

Benedetta Cibrario, „Pelin rubiniu”, traducere și note de Gabriela Lungu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021