Vă invităm să citiți, în traducerea semnată de Dominique Ilea, prima parte a prozei „Miriam” de Truman Capote, proză publicată pentru prima dată în revista Mademoiselle, în 1945. „Miriam” este una dintre primele proze scurte ale lui Truman Capote (în 1945, scriitorul avea 21 de ani) și a fost publicată la recomandarea Ritei Smith, editor pe atunci la revista Mademoiselle și sora cunoscutei scriitoare Carson McCullers. (Literomania)
Ani de zile, d-na H.T. Miller locuise singură într-un apartament drăguţ (două camere plus chicinetă) dintr-o clădire renovată de gresie, undeva pe lângă East-River. Era văduvă: dl. H.T. Miller îi lăsase ca asigurare pe viaţă o sumă frumuşică. Avea preocupări limitate, de prieteni nici vorbă, şi rareori se aventura dincolo de băcănia din colţ. Ceilalţi locatari ai imobilului nu păreau niciodată s-o ia în seamă: se îmbrăca mai mult decât modest, avea părul cenuşiu ca de tablă, vorbea înghiţind silabele şi uneori mergea şleampăt; nu folosea cosmetice, avea trăsături obişnuite şi şterse, iar la ultima aniversare împlinise şaizeci şi unu de ani. Rareori avea vreo activitate spontană: păstra curate ca un pahar cele două odăi, mai fuma din când în când câte-o ţigară, îşi făcea singură de mâncare şi ţinea un canar.
Apoi o cunoscu pe Miriam. Ningea în seara aceea. D-na Miller sfârşise de şters vasele rămase de la cină şi tocmai frunzărea un ziar de după-amiază, când zări un anunţ despre un film care rula la o sală din vecinătate. Titlul suna bine, aşa că se-ndesă cu trudă în paltonul ei de castor, se încheie la şoşoni şi părăsi apartamentul, lăsând o lumină aprinsă în salonaş – găsea că nimic nu-i mai neplăcut ca senzaţia de întuneric.
Zăpada cădea mărunt, molcom, nelăsând încă nici o urmă pe caldarâm. Vântul venit dinspre râu tăia doar pe la intersecţii. D-na Miller grăbea pasul, vârându-şi capul în piept, în neştire, ca o cârtiţă ce se înfundă într-o galerie oarbă. Se opri la un drugstore şi cumpără o punguţă cu pastile de mentă.
În faţa casei de bilete se înșira o coadă lungă; ea se puse în capăt. Avea să fie (gemu o voce obosită) oleacă de aşteptare pentru toate locurile. D-na Miller cotrobăi prin geanta ei de piele până adună exact atâta mărunţiş cât îi trebuia pentru intrare. Coada nu părea deloc să se grăbească şi, căutând în jur după ceva distractiv, remarcă deodată prezenţa unei fetiţe care stătea în picioare sub marchiză.
Avea cel mai lung şi mai ciudat păr pe care-l văzuse vreodată d-na Miller: în întregime alb-argintiu, ca de albinos. Îi cădea până la talie în şuviţe linse, despletite. Era subţirică, de constituţie fragilă. Avea o eleganţă simplă, aparte, în modul de a-şi ţine degetele mari de la mâini în buzunarele unui palton de catifea vânătă ca pruna.
D-na Miller simţi o tulburare stranie şi, când fetiţa zvârli o privire spre ea, îi zâmbi afectuos. Fetiţa se apropie şi spuse: „Sunteţi amabilă să-mi faceţi un serviciu?”
„Cu dragă inimă, dacă-mi stă în putinţă”, zise d-na Miller.
„Oh, e foarte simplu! Tot ce doresc e să-mi cumpăraţi dumneavoastră un bilet; altminteri nu mă lasă înăuntru. Uitaţi, am aci banii.” Şi-i întinse cu drăgălăşenie d-nei Miller două dimes şi un nickel*.
Intrară împreună. Una din plasatoare le conduse într-un foaier; filmul dinainte se sfârşea în douăzeci de minute.
„Mă simt ca o criminală sadea”, spuse d-na Miller cu voioşie, pe când se aşeza. „Presupun că asta-i ceva ilegal, nu-i aşa? Sper că n-am făcut nimica rău. Mamă-ta ştie unde eşti, scumpo? Presupun că da, nu-i aşa că da?”
Fetiţa nu zise nici pâs. Se descheie la palton şi şi-l împături de-a curmezişul în poală. Rochia de dedesubt era ultraelegantă, de un albastru închis. Un lănţişor de aur îi atârna la gât şi degetele ei, sensibile ca de muziciană, se jucau cu acesta. Cercetând-o mai atent, d-na Miller hotărî că adevărata ei trăsătură distinctivă nu era părul, ci ochii: îi avea căprui, gravi, lipsiţi de orice expresie copilărească şi, din pricina mărimii lor, păreau să-i devore toată feţişoara.
D-na Miller îi oferi o pastilă de mentă. „Cum te cheamă, scumpo?”
„Miriam”, spuse ea, ca şi cum, în mod ciudat, informaţia ar fi fost de la sine-nţeleasă.
„Ia te uită, nu-i aşa că-i nostim? Şi pe mine mă cheamă tot Miriam. Şi nici măcar nu-i un nume din cale-afară de răspândit. Nu-mi spune-acu’ că numele tău de familie îi Miller!”
„Miriam şi-atât.”
„Da’ nu-i nostim de tot?”
„Moderat”, făcu Miriam, şi rostogoli pastila de mentă sub limbă.
D-na Miller se îmbujoră şi se suci pe scaun, stânjenită. „Ai un vocabular foarte bogat pentru o fetiţă de vârsta ta.”
„Zău?”
„Păi, cam da”, spuse d-na Miller, schimbând în pripă subiectul cu: „Îţi place la cinema?”
„Serios, nu prea ştiu”, zise Miriam. „N-am mai fost niciodată.”
Foaierul începea să se umple de femei; larma bombelor din jurnalul de actualităţi exploda în depărtare. D-na Miller se ridică, îndesându-şi poşeta sub braţ. „Socot că-i mai bine să dau fuga acu’, dacă vreau să găsesc un loc”, spuse ea. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc.”
Miriam îşi înclină capul cu aceeaşi nonşalanţă.
A nins toată săptămâna. Roţile şi paşii se mişcau fără zgomot pe stradă, de parcă problema vieţuirii ar fi continuat în secret îndărătul unei draperii spălăcite, dar de netrecut. În pacea aia căzătoare nu mai era cer, nici pământ, doar zăpadă spulberată de vânt, îngheţând sticla geamurilor, răcind odăile, paralizând şi amuţind oraşul. La orice oră trebuia musai să ţii o lampă aprinsă, şi d-na Miller pierdu noţiunea zilelor; vinerea nu se deosebi cu nimic de sâmbătă, încât se duse la băcănie duminica: fireşte, era închisă.
În seara aceea îşi făcu ouă jumări şi pregăti un castronaș cu supă de roşii. Apoi, după ce îmbrăcă un halat de flanelă şi se dădu pe faţă cu cremă, se cocoţă în vârful patului, cu pernele la spate şi o buiotă de apă fierbinte la picioare. Tocmai citea din Times, când sună soneria. La început cugetă că trebuie să fie vreo greşeală şi că oricine ar fi fost avea să plece. Dar soneria sună şi sună, apoi se prefăcu într-un ţârâit insistent. Azvârli un ochi spre ceas: trecut un pic de unşpe; părea cu neputinţă, pe la zece ea era de regulă deja adormită.
Dându-se jos din pat, străbătu desculţă, cu paşi mărunţi, camera de zi. „Viu, viu acu’; răbdare, vă rog!” Broasca se înţepenise; o răsuci în fel şi chip, iar soneria nu încetă nicio clipă. „Ajunge!” strigă ea. Limba broaştei cedă şi ea crăpă uşa de un ţol. „Pentru numele lui Dumnezeu, ce se-ntâmplă?”
„Bună”, spuse Miriam.
„Oh… păi, bună”, făcu d-na Miller, păşind şovăitoare în hol. „Eşti fetiţa aia.”
„Credeam că n-aveţi de gând să mai răspundeţi, da’ mi-am ţinut degetul pe buton; ştiam că sunteţi acasă. Nu vă pare bine că mă vedeţi?”
D-na Miller nu ştiu ce să răspundă. Miriam, remarcă ea, purta acelaşi palton de catifea vânătă ca pruna, dar avea acum şi o beretă asortată; părul ei alb era împletit în două cozi strălucitoare şi prins la capete cu funde albe, uriaşe.
„Dacă tot am aşteptat atâta, aţi putea barem să mă lăsaţi înăuntru”, zise ea.
„Îi cumplit de târziu.”
Miriam o privi absent. „Și ce dacă? Lăsaţi-mă înăuntru. Îi frig aci afară şi am pe mine o rochie de mătase.” Apoi, cu un gest delicat, o dădu la o parte pe d-na Miller şi pătrunse în apartament.
Îşi aruncă pe un scaun paltonul şi bereta. Purta într-adevăr o rochie de mătase. De mătase albă. Mătase albă în februarie. Poalele erau admirabil plisate, iar mânecile lungi; fâşâiau slab pe când se plimba de colo-colo prin odaie. „Îmi place-aci, la dumneavoastră”, spuse ea. „Îmi place covoraşul; albastru-i culoarea mea preferată. ” Atinse un trandafir de hârtie dintr-o vază de pe măsuţa de cafea. „Imitaţie”, comentă ea, cu un aer melancolic. „Ce trist. Nu-i aşa că imitaţiile-s triste?” Se aşeză nepoftită pe sofa, răsfirându-şi cu eleganţă poalele rochiei.
„Ce vrei?” întrebă d-na Miller.
„Aşezaţi-vă”, zise Miriam. „Mă enervează să văd pe cineva stând în picioare.”
D-na Miller se prăbuşi pe un pouf. „Ce vrei?” repetă ea.
„Ştiţi ceva? Cred că nu prea vă pare bine c-am venit.”
Pentru a doua oară, d-na Miller rămase fără replică; dădu din mână, evaziv. Miriam chicoti şi se lăsă pe spate peste un maldăr de perne din creton. D-na Miller observă că fata era mai puţin palidă decât şi-o amintea; avea bujori în obraji.
„Cum de-ai aflat unde locuiesc?”
Miriam îşi încreţi fruntea. „Ce-ntrebare fără rost. Cum vă cheamă? Da’ pe mine cum mă cheamă?”
„Nici nu-s trecută-n cartea de telefon.”
„Oh, hai să vorbim de altceva.”
D-na Miller zise: „Maică-ta-i pesemne nebună, dacă lasă o copilă ca tine să hoinărească prin vecini la orice ceas din noapte… şi-n haine atât de bizare. Îi pesemne complet ţicnită.”
Miriam se ridică, îndreptându-se spre colţul unde o colivie de pasăre acoperită spânzura de un lanţ din tavan. Azvârli o privire iscoditoare sub capişon. „Un canar”, zise. „Vă supăraţi dacă-l trezesc? Îmi place să-l aud cum cântă.”
„Dă-i pace lu’ Tommy”, spuse d-na Miller, neliniştită. „Să nu care cumva să-l trezeşti.”
„Bine, bine”, zise Miriam. „Da’ nu văd de ce n-aş putea să-l ascult cântând.” Iar apoi: „N-aveţi ceva de mâncare? Mi-i o foame de lup! Nişte lapte şi-o tartină cu marmeladă ar merge de minune.”
„Ascultă”, spuse d-na Miller, sculându-se de pe pouf, „ascultă, dacă-ţi fac niscai tartine faine, o să fii tu fetiţă cuminte şi-o să mergi fuguţa acasă? Îi trecut de miezu’ nopţii, pun mâna-n foc.”
„Da’ ninge”, făcu Miriam, cu reproş. „Îi frig şi-ntuneric.”
„Păi, dacă-i aşa, din capu’ locului nu trebuia să vii”, zise d-na Miller, luptând să-şi stăpânească vocea. „Nu pot să-i comand io vremii. Dacă vrei să capeţi ceva de mâncare, trebuie-ntâi să-mi promiţi că pleci.”
Miriam îşi mângâia obrazul cu una din cosiţe. Avea ochii gânditori, ca şi cum ar fi cântărit propunerea. Se întoarse către colivia păsării. „De-acord”, spuse, „promit.”
Câţi ani o fi având? Zece? Unşpe? D-na Miller desfăcu la bucătărie un borcan cu dulceaţă de fragi şi tăie patru felii de pâine. Turnă un pahar cu lapte şi se opri ca să-şi aprindă o ţigară. Şi de ce-o fi venit oare? Mâna îi tremură pe chibrit, fascinată, până când îi arse degetele. Canarul cânta – cânta cum n-o făcea decât dimineaţa, niciodată altcândva. „Miriam”, strigă ea, „Miriam, ţi-am spus doar să nu-l sâcâi pe Tommy!” Nu primi niciun răspuns. Mai strigă o dată; nu-i răspundea decât canarul. Trase din ţigară, descoperind că o aprinsese la capătul de plută şi… Ei, asta-i bună, doar nu era să se piardă cu firea.
Duse mâncarea dincolo, pe o tavă, şi o aşeză pe măsuţa de cafea. Întâi şi-ntâi, văzu că de pe colivia păsării nu fusese luat acoperământul de noapte. Iar Tommy cânta. Asta-i dădu o senzaţie stranie. Şi în odaie nu era nimeni. D-na Miller merse ţintă spre un fel de nişă care dădea spre dormitorul ei; în uşă, i se tăie răsuflarea.
„Ce faci acolo?” întrebă.
Miriam cătă în sus, şi în ochii ei era o privire cu totul ieşită din comun. Stătea lângă birou, cu o casetă de bijuterii deschisă în faţă. Vreme de vreun minut o iscodi pe d-na Miller, silind-o să i se uite în ochi, şi zâmbi. „Nu-i nimic de soi pe-aci”, spuse ea. „Da-mi place asta.” În palma ei întinsă era o broşă cu camee. „E superbă.”
„Nu zău – ai face mai bine s-o pui la loc”, zise d-na Miller, simţind dintr-o dată nevoia să se sprijine de ceva. Se rezemă de tocul uşii; capul îi era insuportabil de greu; o apăsare îi tulbura ritmul bătăilor inimii. Lumina părea să tremure anormal. „Te rog, fetiţo – un cadou de la bărbatu’ meu…”
„Da-i frumoasă, şi-o vreau”, făcu Miriam. „Dă-mi-o mie.”
Tocmai pe când se ridica, silindu-se să ticluiască o frază prin care să-şi salveze cumva broşa, d-na Miller îşi dădu seama că n-ar fi avut la cine să apeleze; era singură: fapt ce nu-i mai trecuse prin minte de multă vreme. Faptul era în sine de-o elocvenţă zdrobitoare. Dar aici, în propria ei odaie, în oraşul amuţit sub zăpadă, se aflau dovezi pe care nu le putea ignora şi cărora, o ştia cu cutremurătoare limpezime, nu li se putea împotrivi.
Miriam mâncă lacom, iar după ce tartinele şi laptele se topiră degetele i se plimbară ca o mreajă de la o margine la alta a farfuriei, adunând firimiturile de pâine. Cameea îi scânteia la corsaj, profilu-i blond părând o răsfrângere iluzorie a celei care-o purta. „A fost grozav”, suspină ea, „deşi o prăjitură cu migdale ori o cireaşă ar fi picat acu’ la ţanc. Dulciurile-s straşnice, nu găsiţi?”
D-na Miller se aciuise într-un echilibru șubred pe pouf, fumând o ţigară. Fileul de pe cap îi lunecase într-o parte, şi şuviţe desfăcute îi atârnau răzleţe peste faţă. Ochii ei priveau cu fixitate prostească în gol, iar obrajii îi erau acoperiţi cu pete roşii, de parcă o palmă violentă i-ar fi lăsat urme definitive.
„N-aveţi pe-aci vreo bomboană… vreo prăjitură?”
D-na Miller scăpă cenuşă pe covoraş. Capul îi tremura uşor când se sforţă să-i întâlnească privirea. „Ai promis că pleci dacă-ţi fac tartinele”, spuse ea.
„Vai de mine, io?”
„Ba ai promis, şi-s obosită, şi nu mă simt deloc bine.”
„Nu trebe să vă şifonaţi”, zise Miriam. „Vă tachinez un pic.”
Îşi culese paltonul, şi-l anină pe braţ şi-şi potrivi bereta în faţa oglinzii. Îndată după aia se aplecă spre d-na Miller şi-i susură de aproape: „Sărutaţi-mă înainte de culcare.”
„Te rog… aş prefera să m-abţin”, făcu d-na Miller.
Miriam săltă un umăr, arcui o sprânceană. „Cum doriţi”, zise ea, apoi o luă glonţ spre măsuţa de cafea, înşfăcă vaza în care erau trandafirii de hârtie, o cără până în locul unde suprafaţa tare a duşumelei rămânea descoperită, şi dădu cu ea de pământ. Sticla se împrăştie în toate direcţiile; apoi ea strivi buchetul sub talpă.
După care se-ndreptă agale spre uşă, însă înainte de-a o trage după ea se uită îndărăt spre d-na Miller, cu o curiozitate de-o ipocrită nevinovăţie.
Cea de a doua parte a prozei „Miriam” de Truman Capote va apărea în Literomania nr. 253
Sursă foto aici
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu