Mittelstadt Nr. 212-213

Medio-Monte – un topos al banalității senzaționale (I)

Reach content for Google search „medio-monte”, „mittelstadt”, „marian ilea”



Vă propunem spre lectură, în acest număr dublu al Literomaniei, prima parte a unui eseu semnat de Valeria Bilt despre proza lui Marian Ilea.

Valeria Bilt
Medio-Monte – un topos al banalității senzaționale (I)

                           

Despre prozatorul Marian Ilea s-a scris de-a lungul celor 40 de ani de carieră literară ba prin exegeze, cronici și recenzii, ba plasându-l în locul cuvenit în paradigma literaturii postmoderne. Cu toate acestea, subiectul Marian Ilea este departe de a fi epuizat. Și asta, nu doar pentru faptul că poveștile sale sunt inepuizabile, iar pofta lui de a povesti este permanent alimentată pe măsură ce documentele scotocite, răsfoite, studiate în arhivele primăriilor aduc la lumină mostre de viață trecută, interesante pentru condeierul, transformat în povestaș,  Ilea, ci pentru că există un mod de a povesti și de a zugrăvi o lume apusă și un topos ce-și urmează tăcut destinul, chiar și după ce a ieșit din spotul de lumină al istoriei, dar care continuă să fie un centrum mundi.

Pe oricare dintre textele ce compun opera lui Marian Ilea poți întreprinde o disecție prin care descoperi direcțiile literaturii în prima etapă a postmodernismului românesc, amprentat de teoriile literare și filosofice ale sfârșitului de secol XX. Pe atunci, Marian Ilea era la începutul unui drum în cariera lui de scriitor, iar conștiința sa de „condeier” al lumii se afla în proces de formare, ca urmare a noului său mod de a gândi, câștigat prin tot mai adânca familiarizare cu teoriile despre relaxarea standardelor estetice și artistice prin recuperarea parodică și ironică a trecutului, a fenomenelor de cultură ale epocilor anterioare și prin estomparea granițelor între genuri și specii (vezi Ihab Hassan, Linda Hutcheon, J.F. Lyotard). În același spirit postmodern, micile povestiri locale, cu limitarea fățișă și premeditată a auctorialității, se construiesc pe frustrarea survenită din această limitare voită. Este cunoscut rolul lor de a  înlocui metanarațiunile crizelor de sistem ce traversau epoca postmodernistă,  observație ce aparține teoreticianului J.F. Lyotard, dar și  tendința de a deduce totalitatea fenomenelor dintr-un principiu originar, cu acceptarea fragmentarității, a discontinuității și a haosului. Echilibrul este destabilizat de absența unui centru, dar această absență permite ca orice punct de pe circumferință să poată fi investit cu „demnitatea unui centru virtual” (conform aceluiași J. F. Lyotard), mereu altul, căci lumea este în mișcare, iar demistificarea, deconspirarea se poate produce în orice moment și în orice loc, brusc, într-un nou centru al evenimentelor mai mult sau mai puțin senzaționale, deci notabile.


Mittelstadt este toposul fabulos ce nu poate fi localizat pe nicio hartă fizică, asemenea Cacaniei lui Musil, dar care se resimte în fiecare punct al hărții interioare, în fiecare reminiscență a unui mit ce se cerea recreat și reînțeles, cu valențele nealterate, dar filtrate prin spiritul noului veac și gustate cu umorul sănătos, exhibat în ironie, parodie/satiră și zeflemea.


Tot în această perspectivă se înscrie ideea hegeliană descoperită la Marian Ilea, cum că spiritul se exprimă prin istorie, iar lumea este oglinda spiritului. Demonul celebrului „Allways historicise” s-a instalat în starea permanentă a condeierului Marian Ilea, născută din atitudinea hedonică de recuperare predominant ironică, accentuat parodică, a unui trecut care-i oferă satisfacția povestirii. De la acestea la caricatural se alunecă cu ușurință. Contaminarea, conștientă sau nu, cu acest act scriitoricesc ce presupune „conștiința că ființa proprie se transformă în text” și că „ locurile în care masa textuală a lumii își are originea sunt acoperite cu ființa lui” (Gh. Iova), se produce prin influența pe care teoriile lui Gh. Iova o exercită asupra lui Marian Ilea, dar și redefinirea conceptului de către Mircea Nedelciu, pentru care „a textua” înseamnă „a transcrie, a pune pe hârtie anumite trăiri ale persoanei care sunt atât intime cât și culturale și a încerca să lași textul să se creeze, lăsând aceste influențe să străbată liber spre ele, acribie lingvistică, cu fraze cât mai scurte, complete, imposibil de schimbat un cuvânt”. Era perioada experimentelor scriitoricești în vederea descoperirii, construirii și impunerii noii paradigme literare. Câteva aprecieri făcute de Gh. Iova asupra uneia dintre cărțile lui Marian Ilea surprind, deși sincopat, trăsături definitorii ale prozatorului: „textul e indiferent la ficțiune”, „scriitorii sunt cele mai mari trupuri: Ilea, artele, toate, mai abitir: scrisul, sunt luptă corp la corp,… capitole scurte, paragrafe”, prielnice „stării, sufluri trase-n lecturabile”, „practica vorbirii libere la crud”. Impresia creată este că „Orice lume, oricât de frumoasă, se dizolvă în o oarecare viață”. Cornel Ungureanu sesizează tehnica scrisului construită pe o comedie a elipselor, revenirilor, sintaxa ironică, itinerariile absurde care caligrafiază imaginea ținutului Medio-Monte.

Desigur, Marian Ilea nu mai experimentează, el este stăpânul absolut al unui stil narativ inconfundabil, născut însă ca urmare a conexiunii sale la mișcarea europeană de idei prin intermediul grupărilor literare din care făcea parte în anii ’80. Din această conexiune s-a ales cu un stil care-l definește și cu un topos pe care-l menține viu, după ce l-a resuscitat, odată descoperit ca fervoare latentă în arhivele statului. Mittelstadt este toposul fabulos ce nu poate fi localizat pe nicio hartă fizică, asemenea Cacaniei lui Musil, dar care se resimte în fiecare punct al hărții interioare, în fiecare reminiscență a unui mit ce se cerea recreat și reînțeles, cu valențele nealterate, dar filtrate prin spiritul noului veac și gustate cu umorul sănătos, exhibat în ironie, parodie/satiră și zeflemea.

Marian Ilea neagă obstinat orice înrudire cu optzeciștii ori nouăzeciștii, el se consideră și se comportă ca atare, adică un veritabil mitteleuropean care știe ce are de făcut cu lumea lui, cea moștenită și cea în care trăiește. A scrie despre aceasta este menirea lui, conștiința lui și unicul rost. Hrabal, Kundera, Mrozek și Kafka, dar și Ionescu, absurd, rinocerizare și realism magic sunt doar câteva dintre liniile de forță care străbat, programat sau nu, opera lui Marian Ilea.

Medio-Monte este centrul unui regat utopic/distopic, Mittelstadt ori Europa Centrală de la periferia Imperiului Austro-Ungar, un spațiu geamăn al Cacaniei, dar privit dintr-o cu totul altă perspectivă, deși „oamenii fără însușiri”, veri buni ai personajelor musiliene, populează teritoriul și aici, cu același firesc al ignoranței ridicate la rang de normalitate. Mittelstadt, cu al său Medio-Monte, poate sta alături de orice topos literar încărcat de mit și istorie, real și bizar, cu fantastic eludat în poveste, dar și senzațional ce trece drept firesc, tocmai pentru că personajele trăiesc într-o senzațională banalitate. E un spațiu înrudit cu celebrul Macondo sud american prin caracterul său fantastic, dar mai savuros decât acesta, căci face parte din ironic denumita regiune Kakania, nume rezultat din contopirea prin compunerea abreviată a  noțiunilor kaiserlich-königlich, adică regiune imperială și care desemnează monarhia austro-ungară în degradare din romanul lui Robert Musil, „Omul fără însușiri”. Acesta e Mittelstadt-ul lui Marian Ilea, Imperiul Austro-Ungar din părțile noastre, de la periferia imperiului, și se compune din țările Europei de vest, începând cu România, strategica poartă între cele două puncte cardinale, estul și vestul continentului. Fosta Iugoslavie, Croația, Serbia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia – iată țările care au împărtășit istoria imperială și asupra cărora bântuie spiritul austriac și care alcătuiesc spațiul romanesc al lui Marian Ilea.


În lumina reflectoarelor aprinse de conștiința scriitorului Marian Ilea, marginea devine centru, anonimul capătă identitate și o anume valoare socială și psihologică, iar banalul cotidian se încarcă de un anume senzațional care-l face demn să se transforme în subiect literar.


Ciclul prozastic dedicat Mittelstadt-ului se caracterizează printr-o unitate tematică, stilistică și de compoziție care, dacă a avut un plan inițial, e limpede că a suferit mutații, modificări și prioritizări, în funcție de gradul de interes pe care documentaristul Marian Ilea îl alocă descoperirilor sale și trezește interesul scriitorului, vrednic consemnatar, condeier și, în ultimă instanță, cea mai importantă ipostază – povestaș de factura lui Juan Rulfo, a cărui minte se lăfăie pe firul imaginației provocate de poveștile latente, descoperite prin cercetare,  căci mintea scriitorului mustește de povești. Ca la Rulfo, proza lui Marian Ilea alcătuiește, din povești ce pot fi receptate separat, o lume provincială complexă, alienată, caracterizată de predispoziția spre violență, și o moralitate viciată, stagnarea în mentalități și logici deformate. Nici măcar nu mai contează dacă face planuri pentru fiecare carte, Ilea scrie sub impresia impulsului de moment sau lucrează după o lungă perioadă de gestație mentală. Deși, desigur, nu este lipsit de interes. Este un fapt deja recunoscut că poveștile aparțin unei realități trecute, unor vremi apuse, dar  tiparul și imaginația sunt două lucruri diferite, ce țin de personalitatea și unicitatea autorului.

Discursul narativ, influențat de stilul jurnalistic, notația seacă, de proces verbal sau jurnal de investigație, demonstrează un auz, văz și simțire acutizate, care preiau funcțiile unei camere de filmat invizibile, dar active, ce înregistrează nu doar cele mai mărunte, dar semnificative detalii, ci și cele mai ascunse gânduri și trăiri ale personajelor. Scriitorul, jurnalistul, documentaristul se întâlnesc în mod fericit, deși nu singular în tabloul general al literaturii, într-un act scriitoricesc postmodern, în care integrează, poate inconștient, poate deliberat, formule preexistente, consacrate. De pildă, găsesc inspirată și perfect potrivită cu ciclul prozastic al lui Marian Ilea, formula Comediei Umane, fără descrierile minuțioase, însă. Detaliul semnificativ, complexitatea societății, ilustrată prin stările civile, profesii, meserii, statut economic, relații sociale, o lume viciată, cu interese mărunte, drame refulate, degradări morale. Lumea evocată se regăsește în lumea actuală, la nivelul mentalității, a moravurilor, a psihologiei umane, iar opera lui poate fi considerată o transgresiune, o sugestie a unui modus vivendi specific comunităților provinciale, indiferent de tip, rural ori  urban. Vorbim despre un areal deja identificat, chiar odată cu primele volume de proză, publicate începând cu 1990,  concentrat într-un punct marginal al Imperiului Austro-Ungar, Desiștea, Medio-Monte, Herina.

În lumina reflectoarelor aprinse de conștiința scriitorului Marian Ilea, marginea devine centru, anonimul capătă identitate și o anume valoare socială și psihologică, iar banalul cotidian se încarcă de un anume senzațional care-l face demn să se transforme în subiect literar. Din strălucirea Imperiului se regăsește în prozele lui Marian Ilea tabietul, atmosfera, ereditatea, spiritul tributar unui anume orgoliu al apartenenței la o stirpe, la un neam sau, dimpotrivă, umilința de a a face parte dintr-unul (vezi notița 19 din caietul tăbăcarului: „I-am spus doamnei profesoare Matilda Klein că e bine să avem țigani la margine de  Medio-Monte. «De ce e bine?», m-a întrebat. «Dacă n-ar fi ei, atunci ar spune ăia din Viena că noi suntem în locul lor») și, desigur, istoria receptată în aspectul ei evenimențial, în funcție de capacitatea de înțelegere a personajelor care, de cele mai multe ori sunt simpli spectatori, nici măcar direcți, la un spectacol ce se dă pe marea scenă a lumii.

 

     

Valeria Bilt este inspector școlar de specialitate limba română și management școlar în cadrul ISJ Maramureș.

 

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.