Cartea săptămânii Nr. 181

Straniu, fantastic şi SF la Mircea Nedelciu

Reach content for Google search „Mircea Nedelciu” „Adina Dinitoiu”

Pe 12 noiembrie, scriitorul Mircea Nedelciu – liderul bucureșten al optzeciștilor și unul dintre scriitorii de vârf ai literaturii contemporane, un maestru al prozei scurte din toate timpurile – ar fi împlinit neverosimila vârstă de 70 de ani (ținând cont de faptul că s-a stins prematur, la doar 49 de ani). În memoria lui, vă propun această analiză a prozei sale fantastice – un fragment din cartea mea, „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții” (Editura Tracus Arte, 2011) (Adina Dinițoiu)

Reach content for Google search „Mircea Nedelciu” „Adina Dinitoiu”

În proza omonimă a ultimului volum de proză scurtă, „Şi ieri va fi o zi”, aventura se reduce, în cele din urmă, la o „excursie de o zi în trecut (s.a.)”, aşadar la revizitarea trecutului, acelui „ieri” văzut, într-adevăr, ca o potenţialitate, ca un spaţiu-timp al surprizei: „Dar mai ales, ceea ce mă îndeamnă să trăiesc, să suport cu seninătate monotonia apartamentului stas, a mobilei stas, a muncii mele lipsite de surprize, este curiozitatea nebună de a şti ce s-a întîmplat cu adevărat în ieri-ul cel adevărat. Poate ieri s-a întîmplat ceva formidabil de frumos pentru mine, ceva care mă determină în mod esenţial şi mă face imun la meschinăria vieţii care mă aşteaptă. Voi face excursia aceea de o zi în trecut şi voi fi bucuros! Voi decide abia după aceea dacă sînt imun sau nu. E sigur. Şi pentru o zi pe care crezi că n-ai trăit-o, te vei bucura sau vei da seamă. Iar cea mai bună continuare a textului de faţă nu poate fi decît aceasta: Şi ieri va fi o zi!”[1]. Am citat finalul textului, un text în care monotonia existenţei conjugale în comunism e spartă de intruziunea straniului, a nonfamiliarului, a timpului disturbat, jonglînd între viitor şi trecut, cu o mobilitate deconcertantă.

„Şi ieri va fi o zi” e simptomatică pentru virajul prozei nedelciene către stranietate şi fantastic – dimensiune importantă pe care o regăsim în romanul „Tratament fabulatoriu”. De altfel, zona aceasta nebuloasă, iraţională se insinuează din ce în ce mai frecvent în ultimul volum de proză scurtă al scriitorului, în texte din ambele secţiuni: începînd cu „Ora spre zero” şi „Călătorie în jurul satului natal” (din prima secţiune), continuînd cu „Împrejurarea iunie sau «Fabula rasa»”, „Şi ieri va fi o zi” şi sfîrşind cu o povestire ştiinţifico-fantastică, „Primul exil la cronoscop” (din a doua secţiune). „Cît timp eşti invizibil” (tot din a doua secţiune) mimează ironic o povestire SF, pentru a pune în evidenţă „invizibilitatea” individului (a „tovarăşului Văzdăuţeanu”, în ocurenţă), inexistenţa lui, pentru regimul comunist (şi chiar şi pentru soţie!).

Revenind la „Şi ieri va fi o zi”, proza reuneşte într-un mod interesant mai multe problematici nedelciene: limbajul, scrierea textului, distorsiunea temporală şi intruziunea straniului în cotidian. Protagonistul (narator) se trezeşte într-o dimineaţă cu sentimentul că se află într-un spaţiu nonfamiliar: „În lumina ce părea să crească imperceptibil nu mi-a fost greu să descopăr tot felul de semne (s.m.), crăpături în zugrăveala pereţilor, nuanţe şi forme noi ale unor obiecte de serie. M-am gîndit că aşa trebuie să vadă aceste lucruri orice străin (s.m.), orice om care nu le vede în fiecare zi, poate eu însumi le-am mai văzut aşa atunci cînd le cumpărasem şi le pusesem în dormitor. O senzaţie de lucru străin care urmează să-ţi devină familiar şi să-l uiţi încetul cu încetul, senzaţie citită însă, în această dimineaţă mahmură, de la coadă la cap. Ceva care semăna cu o propoziţie tradusă din latină în română de cineva care nu ştie să facă şi cuvenitele transformări ale topicii şi lasă cuvintele traduse în locurile lor din fraza latină”[2].

Straniul, nonfamiliarul obiectelor seamănă, iată, cu topica, cu sintaxa unei limbi străine. Teritoriul straniului, marcat de o suită de semne, are, aşadar, o sintaxă a lui, care trebuie descifrată. Nedelciu abordează pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, această semiologie a straniului, primul pas – pe linie todoroviană (formalistă) – către fantastic: „Cît de străin trebuie să fie sau să devină cineva faţă de lumea în care trăieşte zi de zi pentru a încerca o astfel de senzaţie? – m-am întrebat şi jocul m-a prins imediat”[3]. Personajul este muzeograf la Muzeul Arheologic şi de Ştiinţe Naturale al Deltei, şi face adesea pe ghidul în faţa grupurilor de turişti francezi, belgieni sau americani: proiecţia într-o altă limbă reprezintă ea însăşi o experienţă a nonfamiliarului, plonjarea într-un teritoriu străin, în raport cu care te detaşezi, te dedublezi.

Sugestii de lectură

În ziua cu pricina, personajul întîrzie la serviciu, preia în grabă grupul de turişti, continuînd să aibă senzaţia că trăieşte o experienţă neobişnuită şi surprinzîndu-se emiţînd teorii ciudate, neînţelese, în faţa publicului: „Îmi mai amintesc că m-am lansat într-o teorie despre asemănările dintre limbajul articulat al «celei mai evoluate specii de pe planetă» şi sistemul imunitar al organismelor vii. Ambele, spuneam, se constituie din secvenţe cu semnificaţie proprie care produc mereu alte şi alte semnificaţii prin combinaţiile liniare dintre ele”[4]. Teoria asemănării structurale dintre limbaj şi sistemul imunitar – bazată pe „secvenţialitatea liniară” – debuşează în consideraţii metatextuale, referitoare la procesul scrierii textului: „Aşa că adevărata problemă nu este aceea de a avea în vedere ansamblul (…), ci de a alege mereu cea mai bună continuare în funcţie de situaţia în care textul se află (s.a.)”[5].

Continuarea aleasă o cunoaştem, am citat deja paragraful final, în care trecutul („ieri”) e înzestrat cu o anumită potenţialitate şi ea răspunde „nebunei pofte de a ieşi din cotidian” sau altfel spus poftei „de evaziune”. „Excursia aceea de o zi în trecut”, la care se înscrie muzeograful, reprezintă totodată o evaziune şi un refugiu din marasmul existenţei stas, cenuşii din comunism. Reprezintă soluţia textuală şi ideală a unei stări de fapt viitoare („meschinăria vieţii care mă aşteaptă”), dar deja trăite în ziua cu pricina, datorită unei distorsiuni temporale, unui decalaj (eliadesc) de nivel: „Ştiu acum că peste opt-nouă ani voi fi căsătorit cu actuala mea colegă şi prietenă, Zoia. Că voi trăi cu ea într-un apartament de la etajul opt din chiar blocul acesta unde locuiesc la etajul trei, singur. Pînă în ziua aceea urîtă pe care am şi trăit-o, nu vom avea copii şi această situaţie va face convieţuirea dificilă în menajul nostru. Apartamentul acela de la opt va fi identic cu cel în care stau acum, numai că de la intrare voi avea spre dreapta dormitorul şi spre stînga sufrageria şi nu invers, cum e aici, la trei”[6]. Dacă viitorul poate părea sumbru şi meschin (aluzia socio-politică joacă, desigur, un rol de neocolit), refugiul, speranţa se îndreaptă către potenţialităţile pe care le conţine „ieri-ul cel adevărat”, ca surse de rezistenţă, de „imunitate” în faţa viitorului lipsit de perspectivă.

Reach content for Google search „Adina Dinitoiu” „Mircea Nedelciu”

Adina Dinițoiu și pictorul Vasile Mureșan Murivale la lansarea volumului„Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”

*

„Primul exil la cronoscop” (cu care se încheie volumul) execută, în schimb, pasul către viitor, ea este o povestire din şi despre viitor, care adoptă convenţiile literaturii SF. Nedelciu nu rezistă nici aici tentaţiei parantezelor metatextuale şi teoretice, ca urmare ingenioasa poveste e presărată cu vreo cinci inserturi auctoriale, în care se discută specificul textelor SF şi condiţiile scrierii povestirii de faţă.

Protagonistul este profesorul Donqui Delama, care locuieşte, „încă din 2090”, la hotelul Palace, şi lucrează „ca specialist la Centrul Izobar din C.”[7] Donqui Delama este, într-un fel, un avatar al poetului antic Ovidiu, exilat în viitor, pentru că intrase în conflict cu „forurile ştiinţifice”. Ne aflăm în 2129, într-o aparentă zi de primăvară, cînd Delama, însingurat (are ca laitmotiv fraza lui Ovidiu: „Aici nu ştie nimeni nici un cuvînt latin!”), hotărăşte să se sinucidă (să se arunce în mare), după o zi de muncă obişnuită, în „Capsula Veche a Centrului Izobar” (subacvatică). Memoria („cel puţin memoria impresiilor neplăcute”) şi timpul („care Timp?”[8]) evenimentelor care l-au adus aici sînt astfel revizitate. Splendida povestire SF (Delama convieţuieşte la hotel cu un robot-aspirator, un robot-recepţioner şi alţi roboţi, oraşul e invadat de ape ca o Veneţie, deşi Veneţia „s-a scufundat de mai bine de zece ani”, Delama e transportat în şalupă de Marco Gondolierul, vizitează împreună cu el pepinierele pentru „toate grădinile botanice plutitoare din lume” etc. etc. – Nedelciu creează, conform propriilor paranteze teoretice, un autentic univers SF) se transformă brusc într-o parabolă cu mesaj politic.

În timp ce studia „efectele nefaste ale presiunii asupra psihicului uman”, Delama se ocupă de un pacient care „pretindea că a descoperit o teorie a împrăştierii vîrstelor”, căruia îi respinge „cu tact” „elucubraţiile”. La scurtă vreme, „teoria fusese omologată de importante foruri ştiinţifice interne şi internaţionale, fostul pacient al profesorului primise o funcţie-cheie în Departamentul Construcţiilor Psiho-Sociale Integrate, iar la Centrul Izobar începuse să se discute despre «cazul profesorului Donqui Delama»”[9]. Avem de-a face cu un scenariu tipic de exilare politică a unui cercetător care contravine, chiar şi cu argumente ştiinţifice, hotărîrii de la Centru: „Cu şi mai mare entuziasm fusese primită apoi şi vestea că se găsise o aplicaţie practică a futurocronoscopului: exilarea în viitorul apropiat a celor care nu cred în realizarea planurilor elaborate ştiinţific ale Centrului (s.m.)”. Delama va fi primul exilat de acest fel.

Încă o observaţie, una esenţială: în acest text apare, pentru prima dată la Nedelciu, metafora scafandrului – care va conduce la titlul romanului postum, „Zodia scafandrului”, rămas neterminat, un roman care ar fi putut deveni marea carte a prozatorului. Acvaticul n-a fost, pînă aici, un element preferat sau predominant la Nedelciu, scriitor marcat psihologic mai degrabă de peisajul de cîmpie, de satul de cîmpie ca spaţiu originar. Cu toate acestea, el ar putea fi cumva inclus preocupărilor de meteorologie de care dă dovadă Nedelciu – în „Tratament fabulatoriu”, Luca e meteorolog –, derivate tot din mentalul ţărănesc (meteorologia şi agricultura, culminînd cu imaginea memorabilă, cvasifantastică a „fitotronului”!)[10].

Înainte de exilare, Delama lucra, aşadar, într-un centru care se ocupa cu „studierea fenomenelor subacvatice”, şi parte dintre colaboratori făceau şi scufundări. Drept pentru care cercetătorul îi numeşte adesea „scafandri” sau „oameni ai adîncurilor”[11]. Consider însă că definitoriu, în prezenţa elementului acvatic la Nedelciu, nu este simbolul apei (şi cohorta lui de semnificaţii), ci conotaţia de profunzime, de plonjeu şi de presiune. Toate trei trimiţînd la ideea de rezistenţă la un mediu, la presiune, avînd o anumită valoare de subversivitate politică. De altfel, într-una din parantezele auctoriale, e circumscrisă, exact şi premonitoriu, acea „zodie a scafandrului” din viitorul roman: „Personajul nostru, profesorul Donqui Delama, este tocmai un arbitru al acestei lupte dintre sănătatea psihică şi abaterea condiţionată de mediu. Întrebarea fundamentală a cercetărilor sale, desfăşurate într-un aşa-numit centru izobar, este aceasta: cît rezistă omul presiunilor? Altfel spus, în ce fel poţi distinge, din mulţimea de manifestări ale unui individ supus observaţiei, care sînt manifestările fireşti, raţionale şi care sînt elucubraţii?”[12].

Romanul rămas neterminat încerca să vadă, într-adevăr, în ce măsură omul poate rezista presiunilor politico-ideologice, dar şi biologice, ale bolii. Pînă acolo însă, proza scurtă a tatonat şi ea terenul rezistenţei la presiune prin discurs, speculînd în folos propriu dificultatea de a distinge, în text, limitele între subversiune şi compromis.

Fragment din volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

 

[1] M. Nedelciu, Proză scurtă, ed. cit., p. 651.

[2] Id., pp. 645-646.

[3] Id., p. 646.

[4] Id., p. 648.

[5] Id., p. 649.

[6] Id., pp. 650-651.

[7] Id., p. 652.

[8] Id., p. 653.

[9] Ibid.

[10] Am putea adăuga că Nedelciu e născut în zodie de apă (scorpion), deci într-o „zodie a scafandrului”.

[11] M. Nedelciu, Proză scurtă, ed. cit., p. 656.

[12] Ibidem. În parantezele auctoriale, se face referire şi la „categoria presiunilor pe care le suportă autorul în timp ce scrie” (p. 659); semnalez, ca o mică complicitate textuală, referirea în proză la antologia generaţionistă (de poezie) Aer cu diamante, pe care Delama o are în bibliotecă şi din care citează la un moment dat.

[13] Notă de subsol, id., p. 623.

[14] Episodic, se face referire la Tudor, nepotul lui Calafoc, îndrăgostit de Mituţa – el fusese protagonist şi în „Cocoşul de cărămidă”, din Aventuri într-o curte interioară.

[15] Id., p. 607.

[16] Id., p. 615.

[17] Id., pp. 622-623.

[18] „… dacă se analizează corpul nostru, se poate vedea că el nu conţine decît apă şi cîteva duzini de mici nimicuri materiale care plutesc în ea; creaturile animale sînt, aşadar, ca şi norii, formate din Apă”, id., p. 607.

Sursă foto: Pagina de Facebook „Mircea Nedelciu”

Sumar Literomania nr. 181

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.